Copilăria mea frumoasă !

Se zbate ideia sub tâmple

Efecte sonore,iluzii,vedenii

În universul clocotitor

Al sofisticatului laborator.

Pe ce fel de butoane se apasă,

De râsul e alături cu plânsul?

Și unde cuvântul își îmbracă veșmântul

De scântei și lumini colindă pământul?

                       -continuare-

A  venit iarna...Peste câmp se întinsese un covor alb,de nea.

În cușca mea era cald și bine,dar mi-a venit așa ,un dor de

hoinăreală. Am luat-o și pe Ledy și am pornit-o  amândoi ,prin-

tre troiene, hârjonindu-ne.Am alergat până ce blana lui Ledy s-a

umplut cu țurțuri de ghiață. Înfrigurați ,am pornit spre casă .Ca să

ne încălzim și să ne uscăm  am cerut voie în casă.Când ne-a văzut

stăpâna...ce-a fost la gura ei....pe mine m-a învitat să merg la cușca

mea de afară, însă  Ledy care era câine de casă și blana ei lungă

era plină de promoroacă  aîmbrăcat-o  cu o vestă a lui Andy și i-a

făcut un culcuș sub  vatra sobei unde era cald și bine. Eu aveam

un păr scurt  , eram uscat ,dar eram îngrijorat pentru prietena  mea.

eu eram vinovatul de această excapadă.

      Venise sărbătorile Crăciunului,în tot satul se auzeau colinde

Stăpânul meu Andy cu nu grup de prieteni ,au plecat cu -Steaua-

Zăpadă era peste tot dar pe ulițe se făcuse cărări ,și de astă dată

nu am mai venit uzi acasă.După ce copii colindau gospodari ,dădeau

colindătorilor : colaci ,covrigi ,nuci și de cele mai multe ori ,primeau

bani...când se făcea plata colindătorilor, eu și Ledi ne băgam în față

ca ei să înțeleagă că și  noi facem parte din grup.Era o forfotă  și ve -

selie ,chiote ,amestecate cu miros de sarmale și de cozonaci.

După miezul nopți, ne-am făcut inventarul la ce am adunat și ne-am

întors acasă fericiți de lunga plimbare din noaptea de Crăciun.!...

     Ce vremuri!...anii au trecut ....Ledy are ,puii ei cu care pot să mă

joc, îi țin între labele mele mari ,îi mângâi ,îi alint parcă ar fi ai mei...Da

acum am o viață nu frumoaaă, ci foarte frumoasă...și mai am atâtea

amintiri despre care o să povestesc cu altă ocazie...ne vom reîntănli

fiți siguri!...Al vostrul prieten :ATOS

,

Am vrut să ating cerul ,

Dar  rădăcinile m-au prins 

Și m-au legat strâns.

Am vrut să prind lumina

Într-o clepsidră

Dar s-a risipit

Am vrut să spulber durerea

Dar am văzut un chip cioplit 

Și  mi-a frânt aripa.

Dragi cititoare și cititori ,care găsiți timp

să-mi citiți găndurile poate,și dorințele de

mai bine pentru toată lumea,vă mulțumesc !

Natura a întrat în drepturle ei .Primăvara este

atât de frumoasă!...Doresc ca PRIMĂVARA  să

între în sufletele voastre și acolo să rămână!

     Bine ai venit zi de 1 mai !

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit ,

Șiroaile se duc la vale,

Purtând un dor necunoscut .

Așa pe mine ,valul mă duce

Și mă rupe de pământ ,

Sunt străin în orice parte ,

Sunt ca frunza dusă-în vânt .

Vreau să mă întorc la tine ,

Colțișorul meu de rai

Dătător de viață ,mie

Și de cântec și de grai .

Se pare că azi se ridică 

Vocile ce dorm în mormint,

Să ne vorbească de țăranii 

Care au cerut- Noi vrem pământ-

Când frigul și foamea, adună blesteme,

Pe cine în ajutor, săracul să cheme?

Pune mâna pe furci, pe topoare și pleacă

Cum crede el, dreptate să facă.

Urmașii celor din Flămânzi, suntem noi,

Și suntem înglodați în datorii și nevoi.

Pământul, ne-a rămas moștenire 

Să-l apărăm  de profitori, prin unire!!!!

Doamne, Tu care vezi toate,

Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,

spune-mi: cum să iubesc nedreptatea

când ea rupe în mine ce-i curat?

De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?

De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?

Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.

Mă învăț să tac, dar strigătul din mine

arde ca un rug aprins sub piele.

Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,

arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,

cum să văd în a Ta judecată,

un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.

Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,

ajută-mă s-o port ca pe o cruce,

nu cu bucurie mincinoasă,

ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.

Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,

ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,

și că din cenușa răului,

Tu știi să faci viață.

Stau nopţi în şir şi tot privesc,

La stelele din univers,

Mă mir, socot şi tot gândesc,

Că totuşi au ceva lumesc.

Şi-a lor lucire învăpăiată,

Ba roşie, ba galbenă lămâi,

Mi-aduce aminte de acea fată,

Pe care am sarutat-o întâi.

Iar forma lor cerească,

Îmi pare că-i leit,

Icoana părintească,

Sub care am trăit.

Şi-a lor cădere de pe cer,

Când lasă-n urmă o pată,

E a mea durere de mai ieri,

Când a plecat şi al meu tată.

Te vãd mergând nesigur şi încet,

La pas cu bãtrâneţea obositã.

Pari ca un cãlãtor fãrã bilet

Dar, la un loc cu gloata ce se-agitã.

Te vãd sãtul de vreme şi de trai

Şi, parc-adesea, buzele ţi-s grele;

Nici chef de vorbã, parcã nu mai ai

Şi nici s-asculţi degeaba câte-cele...

Deşi cunoşti al gândului suspin,

Nu-i nimeni curios sã te întrebe.

Chiar dacã trec cei mulţi, aşa cum vin,

Nu-s altceva decât "o biatã plebe"!

Cum te cunosc atât de bine-mi zic:

-"Vei spune-odatã ceva, cuiva? Poate!...

  Ai taine multe-n degetul cel mic,

  Dar nu pentru cei ce le ştiu pe toate!"

"Specialiştii sacri", din popor,

Ştiind şi ce şi cui îi aparţine,

Nu pot fi mentori, nici pentru ai lor,

Însã se cred eroi şi eroine.

Iatã-l cãzut, agonizând în drum!

Nu-i nimenea pe-aproape, sã-l ridice...

Cãci mulţi din generaţia de-acum

Nu pot sã-i spunã: "Haide sus, amice!"

Nãdãjduiesc cã, pânã la sfârşit,

Vor fi şi inimi binevoitoare,

Luând povara celui istovit,

Sã-l ţinã înc-o clipã, în picioare.

Era alb

Fara mineci

Mirosea a cas

Si-avea nasturi de os

La-nceput

In vremea plugusoarelor

Era palton

Tras vesel prin zapada

Mai apoi

Trecut prin ani

A devenit tunica

Purtata semet pe imas

La piept

In buzunarul secret

Citeva fire de tutun

Ridica o promisiune solemna

Îmi place când plouă
și-n tact infernal mocnește pământul,
îmi place când șopotul verii seral,
din somnu-i trezește cuvântul.
Îmi place cum fuge –
ecou în bolta timpanelor tale,
îmi place cum sufletu-ți gol
tremură-n brațe agale.

Îmi place când ploaia
te seamănă-n mine semințe,
îmi place când palmele tale de iarnă
aievea, mă fac mai fierbinte.
Îmi place cum arde cu doru-i,
scânteie de cord în bătăi,
îmi place când Calea-Lactee
o caut în irișii tăi.

Îmi place când stropii
ce cad se declară săruturi,
îmi place când aerul tău sacadat,
pe buze mi-e zborul de fluturi.
Îmi place când farmeci petale
de soare cu da și cu nu,
îmi place când totuși mai doare
și plouă
și ploaia-mi ești
tu.

(Starea de grație #3#)

Peste codri toamna trece,

Lasând frunze moarte-n urmă,

Alungată de-un vânt rece,

Şi de norii plini de brumă.

Ceru-i cenuşiu, şi-i frig,

Din el cad fulgi albi şi mici,

Stau pisoii strânşi covrig,

După sobă la bunici.

A îmbrăcat pământul haina,

Cea pufoasă, albă, moale

I-a croit-o Zâna Iarna

Din fulgi, ţurţuri şi petale.

Au ieşit copii afară,

Trăgând săniile-n sus,

Şi din strâmta ulicioară,

 Au făcut un derdeluş.

Unii mai cuminţi şi buni,

Omul de zăpadă fac,

Îi pun ochii din cărbuni,

Şi-n loc de palton un sac.

Alţii bulgări construiesc,

Fac muniţii din zăpadă,

Inamicul îl pândesc,

Şi-l atrag în ambuscadă.

Negreşit războiu începe,

Zboară bulgări de omăt,

Iară una dintre cete,

A început să dea-ndărăt.

Soarele cu faţa albă,

Ascuns după norii grei,

Aruncând o rază caldă,

Râde-n hohote de ei.