UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Silvia Mihalachi
Дата публикации: 6 марта 2024
Добавлено в избранное: 2
Просмотры: 1165
Стихи из этой категории
Timpul
Timpul,el tot merge
Ca moara în vânt nu se oprește
Zile,luni și anii trec
Într-o secundă plec
Îmi amintesc o vreme
Când grijile erau nonexistente
Când prieteniile nu erau pe interese
Și în viață aveam parte numai de plăcere
El este necruțător
Mai rău ca un negustor
Încearcă să îți vândă
Fiecare secundă plină
Poți oricât vrei să te amăgești
De vremuri pe care nu o să le mai întâlnești
Încă o secundă gândită
Care va fi crunt zdrobită
Ca un tată aspru care te învață
O lecție plină de bătăi și dureroasă
Dar care nu va fi uitată
Pentru că este cea mai valoroasă
Foloseșteți timpul cu chibzuire
Nu te baza pe nicio garanție
Că ziua de mâine o să fie
Pentru că s-ar putea să nu vie
Străinătatea
Mulți copii se îndepărtează,
De părinți și de-alor casa,
Pleaca în străinătate,
Rămânând în urma toate.
Stau părinții pe cerdac,
Și se uita-n urma lor,
Pleaca ce le e mai drag,
Rămânând doar praf de dor.
Părinții îmbătrânesc,
Poarta nu se mai deschide,
Și asa e și firesc,
Străinătatea nu minte.
După ani și ani de zile,
Vin regretele apoi,
De ce ai plecat copile!
Și-ai lăsat în urma doi?
Doi părinți ce te-au crescut,
Cu dragoste și iubire,
Dar tu ai făcut ce-ai vrut!
I-ai lăsat ca pe ruine.
Stau în prag și te așteaptă,
Anii trec, tu nu mai vi,
O sa vi acus la poarta,
Dar nu ii vei mai găsi.
O să-ți para rău de toate,
De alegerea făcută,
Pleaca din străinătate,
Hai acasă! Vremea-i scuta.
Timpul nu sta, nu te-așteaptă,
Să-ți mai vezi părinți-odată,
Hai acasă, nu mai sta!
Profita de șansă ta!
Cuibul
Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,
Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,
Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,
Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.
Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,
Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,
Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,
Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.
Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,
Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,
Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,
Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.
De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,
Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,
Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,
Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.
Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,
Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,
Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,
Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.
Noi, ăștia...
Noi, ăștia care suntem falși poeți,
Nepublicați și fără pic de faimă,
Vom scrie versuri pe pereți,
Și-apoi, i-om vărui, de teamă.
Vom scrijeli nisipul fin al mării,
Cu-n sentiment adânc ori prea banal,
Și, în apus, îl vom lăsa uitării,
Să-l șteargă vântul ori vreun val.
Vom murmura poeme fără carte,
Întrebători spre inima ce cântă,
Cu mâinile amputate vom împarte,
Bucăți dintr-o iubire frântă.
Vom dibui, în suflet, trist sonet,
Și îl vom plânge sub un clar de lună,
Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,
Ce îl va vinde lumii pe sub mână.
Urme
Îţi pierzi privirea printre aştri,
Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.
Te-ncântă flori uitate în vază,
Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.
Adormi mereu înfricoşat,
La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.
Mi-a trebuit
Mi-a trebuit întreaga viața
Și gând adanc,îndelungat
Intr-un cadru întunecat,
Ca sa-mi dau seama de fapt
Ca atârn de-un fir de ața.
Mi-a trebuit profunzime
Ochii sa închid și sa visez
Conștiința sa-mi fie treaza
Ca sa mi dau seama ca apusul…
Mi e apogeu,
Iar răsăritul doar mă întristează
Timpul
Timpul,el tot merge
Ca moara în vânt nu se oprește
Zile,luni și anii trec
Într-o secundă plec
Îmi amintesc o vreme
Când grijile erau nonexistente
Când prieteniile nu erau pe interese
Și în viață aveam parte numai de plăcere
El este necruțător
Mai rău ca un negustor
Încearcă să îți vândă
Fiecare secundă plină
Poți oricât vrei să te amăgești
De vremuri pe care nu o să le mai întâlnești
Încă o secundă gândită
Care va fi crunt zdrobită
Ca un tată aspru care te învață
O lecție plină de bătăi și dureroasă
Dar care nu va fi uitată
Pentru că este cea mai valoroasă
Foloseșteți timpul cu chibzuire
Nu te baza pe nicio garanție
Că ziua de mâine o să fie
Pentru că s-ar putea să nu vie
Străinătatea
Mulți copii se îndepărtează,
De părinți și de-alor casa,
Pleaca în străinătate,
Rămânând în urma toate.
Stau părinții pe cerdac,
Și se uita-n urma lor,
Pleaca ce le e mai drag,
Rămânând doar praf de dor.
Părinții îmbătrânesc,
Poarta nu se mai deschide,
Și asa e și firesc,
Străinătatea nu minte.
După ani și ani de zile,
Vin regretele apoi,
De ce ai plecat copile!
Și-ai lăsat în urma doi?
Doi părinți ce te-au crescut,
Cu dragoste și iubire,
Dar tu ai făcut ce-ai vrut!
I-ai lăsat ca pe ruine.
Stau în prag și te așteaptă,
Anii trec, tu nu mai vi,
O sa vi acus la poarta,
Dar nu ii vei mai găsi.
O să-ți para rău de toate,
De alegerea făcută,
Pleaca din străinătate,
Hai acasă! Vremea-i scuta.
Timpul nu sta, nu te-așteaptă,
Să-ți mai vezi părinți-odată,
Hai acasă, nu mai sta!
Profita de șansă ta!
Cuibul
Acum străin de corbi, ieri alăptat de cucă,
Am vrut s-aduc lumină-n cuib printre frunziș,
Cu toții m-au lovit cu ciocul crezând că-s o nălucă,
Ce vrea să fure cuibul, să-l ducă în vreun desiș.
Dând penele-ntr-o parte văzut-am ochi de vulturi,
Cum stau sub mama cucă, pe care o alintă,
Şi toţi cu gheare ascuțite, cu pinteni, și cu scuturi,
Văzând lumina adusă, săriră să mă-nghită.
Degeaba tot le-am spus că nu pot ciripi ca turturica,
Iar gheara s-o ascut pentru un loc pe veci în cuib,
Să lupt cu mama cucă, s-o mint, să-mi știe frica,
Pe ceilalți să-i alung ori cu otrăvuri dulci să îi îmbuib.
De sila ce mă prinse, de croncănit, de gheara lor,
Zburai în munți spre crestele albite și stinghere,
Iar nopțile plângeam, bolnav, în preajma stelelor,
Ca mielul pe altar, supus nevinovat spre-njunghiere.
Un vânt pribeag ce urcă tot mai des pe creste,
Un bun prieten ce-mi suflă-n aripi când mă-nalț,
Îmi șuieră grăbit de toamnă, în șoaptă, o veste,
Că-n vechiul cuib e întuneric iar corbii alungați.
Noi, ăștia...
Noi, ăștia care suntem falși poeți,
Nepublicați și fără pic de faimă,
Vom scrie versuri pe pereți,
Și-apoi, i-om vărui, de teamă.
Vom scrijeli nisipul fin al mării,
Cu-n sentiment adânc ori prea banal,
Și, în apus, îl vom lăsa uitării,
Să-l șteargă vântul ori vreun val.
Vom murmura poeme fără carte,
Întrebători spre inima ce cântă,
Cu mâinile amputate vom împarte,
Bucăți dintr-o iubire frântă.
Vom dibui, în suflet, trist sonet,
Și îl vom plânge sub un clar de lună,
Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,
Ce îl va vinde lumii pe sub mână.
Urme
Îţi pierzi privirea printre aştri,
Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.
Te-ncântă flori uitate în vază,
Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.
Adormi mereu înfricoşat,
La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.
Mi-a trebuit
Mi-a trebuit întreaga viața
Și gând adanc,îndelungat
Intr-un cadru întunecat,
Ca sa-mi dau seama de fapt
Ca atârn de-un fir de ața.
Mi-a trebuit profunzime
Ochii sa închid și sa visez
Conștiința sa-mi fie treaza
Ca sa mi dau seama ca apusul…
Mi e apogeu,
Iar răsăritul doar mă întristează
Другие стихотворения автора
La moartea unui artist
La moartea unui artist
E ziua când îl plânge
Arcușul cântă trist
Penelul cerul frânge.
Pianul ,singur solist
Tăcute- i sunt clapele
La moartea unui artist
În lacrimi sunt pleoapele.
Clovnul mereu scenarist
Gongul profund îl bate
Astăzi mâhnit, realist
Pleacă târziu în noapte.
Când moare un aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă trist
ȘI rolul vieții zace.
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
LUTIERUL ȘI PĂDUREA
La cântul lăuntric
Paltinul, de pădure s-a îndepărtat
Multe zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure a plecat…
O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.
Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii, cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!
Spovedanie
Doamne nu iți reproşez
Si tot din ce-ai făcut îmi place
Dar, ce bine ar fi fost
Auzul să mi-l pui văz
Si pleoapa gura care tace.
Doamne, aripi să-mi fi pus
În mâna care se zgârceşte
Și sufletului să-i dai
Clipele de odihnă
În corpul ce nădăjduieşte.
Doamne nu îţi reproşez
Ajunge! Mi s-a dat de toate
Văzul fără de pleoapă,
Buzele cu mult venin
Şi sufletul rece cetate.
Doamne nu îți reproșez.
BĂTRÂNA DE LA NUC
O poveste pentru copii și oameni mari
Drumul m-a oprit în fața unei case ,modestă dar frumoasă prin albul și curățenia ei. Crizantemele, flori de toamnă încă mai sunt pe cărarea de la poartă, un nuc falnic este stâlp de gard și adresă pentru casa unde locuiește ,,Bătrâna de la nuc,, .La fântână găleata e ridicată cu apa-i limpede. În casă un bec abia luminează și focul în sobă încă nu arde deși în cameră e rece. Bătrâna croșetează o mănușă, tare o mai dor oasele și se roagă la Dumnezeu să o ajute să poată să meargă în orașul apropiat satului, să vândă trei perechi de mănuși și două perechi de ciorapi. Dacă ar fi putut ar fi croșetat mai mult că, tare are nevoie de bani …Lemne nu prea are, dar ar vrea mai întâi să roage pe vecinul Pavel să-i sape micuța gradină să poată la primăvară să semene un pic de porumb pentru orătănii, oleacă de fasole și semințe de flori…Prea mult nu poate croșeta, ochiul cu care mai vede nu o ajută, ochelarii nu i-a mai schimbat de ani de zile. Greu Doamne, greu.! spune bătrâna în singurătatea ei. A doua zi, încă nu se luminase, dar Bătrâna de la nuc era deja în stația de autobuz și se gândea la orătănii, trei găinuțe și un cocoș, pe care le-a lăsat închise în coteț și era îngrijorată de a putea să vândă măcar ceva din ,, marfa ei,, . Are și o pereche de mănuși pentru copii, pe care a croșetat-o cu mult fir roșu. În zilele noastre tot câte o bătrână sărmană ca ea, mai cumpără ciorapi croșetați …
Ce noroc, zice ea, autobuzul a venit repede, are și loc unde să stea, șoferul a spus că o va atenționa unde trebuie să coboare ca să fie mai aproape de așa zisul talcioc.
Îi este frig, dar este bucuroasă, a avut noroc. A vândut toată ,, marfa,, unei doamne care tot se uita la mâinile ei și care o privea cu niște ochi blânzi...
- Ce suflet bun are doamna, chiar mi-a dat și ceva lei în plus,își spune Bătrâna. Mai spune în șoaptă că își va cumpăra o pâine, mai bine două că și cățelului trebuie să-i dea. .. Ar mai vrea ceva, dar mai bine păstrează banii să-i dea lui Pavel vecinul, să-i sape grădina, la iarnă s-o mustească zăpada, dacă va fi zăpadă.
Pleacă spre casă Bătrâna. Pe drum își face socotelile și constată că pentru Pavel, când ii va săpa gradina, îi mai trebuie bani pentru un pachet de țigări, ceva salam , pâine,iar la amiază îi va face niște ochiuri cu mămăliguță. Cu credință în Dumnezeu se roagă să ajungă acasă. O să mai croșeteze câte ceva, chiar și un fular , mai are câteva ghemuri de lână.
…………………………………………………………………………………………..
Pe ulița satului doi consăteni se salută, merg apoi alăturați fără nici o destinație. Unul din ei ii zice,celuilalt :
- Măi! tare aș bea ceva să mă dreg dar n-am nici un ban. Celălalt îi spune să meargă cu el la birt, că are el bani, chiar acum a vândut un cocoș.
- Măi Pavele măi.., tare mare noroc am eu cu tine. Dar de unde ai avut tu cocoș de vânzare, că tu nu ai nici o orătanie pe lângă casă?.
- Hai la birt,zice Pavel , lasă, nu te interesează de unde am făcut bani, avem noroc azi să bem ..și gata.
- Chiar, ce noroc am avut cu tine!
……………………………………………………………………………………
Bătrâna a ajuns acasă. Rupe un colț de pâine și dă cățelușului jucăuș, iar cu un castron cu grăunțe se duce la cotețul găinilor să le dea drumul. Găinile au venit la mâncare, dar cocoșul nu-i. Se mai uită bătrâna în coteț, cu lacrimile în ochi constată că i-a fost furat. Deși era tare frumos și-i plăcea, ar fi vrut să-l vândă înainte de Crăciun, să aibă un ban cu ce să primească preotul, câțiva colindători și ce o mai putea să-și cumpere și pentru ea, chibrituri, o lumânare două și poate o sticlă cu suc din acela ce-i la magazin.
Croșetează bătrâna și plânge viața tristă, plânge că nu prea a avut noroc și plânge pentru frumosul ei cocoș..
Deodată bătrâna se prăbușește de pe scaun și ultima lentilă ce o mai avea la rama de ochelari, se sparge de podea…Un ghem cu fir de lână se deșiră ca un destin, destinul Bătrânei de la nuc.
Timpul derulându-se lasă căsuța goală , întunecată și rece, gradina nu săpată, doar nucul protector mai ține gardul să nu cadă și acoperă cu umbra lui prezentul și trecutul când viața este ,uneori, un joc de noroc. ..
AȘ VREA…-- Dorințe din frânturi de gânduri.,,V,,
Aș vrea să împart cu tine viață din tot cea-a fost , a fost prea multă ceață.
Aș vrea să nu mai visez în ritmul orologiului ce bate zi și noapte…un timp fără timp.
Aș vrea să fac un bulgăre de zăpadă din gândurile mele, apoi să-l ascund printre troiene și iarna să rămână albă.
Aș vrea o rochie nouă să-mi croiesc, nici prea decoltată, nici prea lungă, atât cât să-mi sugereze ce mi-am dorit în anii când purtam uniformă..
Aș vrea să fie apă în deșert și mult nisip la malul mării, aș vrea un pic de mister în frumusețea inelului cu perlă.
Aș vrea să am o casă și sub ștablon să se adune vrăbii, grădina să fie mare, iar lângă gard pe-o frunză de podbal melcul să se odihnească.
Aș vrea multe straturi cu flori , printre care s-alerge cățelul, șugubăț cu lesa să se joace.
Aș vrea o corabie mare să-mi construiesc, mult mai mare, să iau toate animalele pe corabie, chiar și cobaii din laboratoare.
Aș vrea să fiu EU, să nu mi se spună când să fac semnul crucii, ce să mănânc , cu ce să mă îmbrac și când,… când să mă privesc în oglindă.
Aș vrea …
Aș vrea să-mi văd păcatul, umbra și destinul..
,,Sufletul este singurul care are puterea să întruchipeze toate dorințele,, - Honoré de Balzac .
La moartea unui artist
La moartea unui artist
E ziua când îl plânge
Arcușul cântă trist
Penelul cerul frânge.
Pianul ,singur solist
Tăcute- i sunt clapele
La moartea unui artist
În lacrimi sunt pleoapele.
Clovnul mereu scenarist
Gongul profund îl bate
Astăzi mâhnit, realist
Pleacă târziu în noapte.
Când moare un aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă trist
ȘI rolul vieții zace.
Suflet păcătos
Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!
LUTIERUL ȘI PĂDUREA
La cântul lăuntric
Paltinul, de pădure s-a îndepărtat
Multe zile și nopți pădurea l-a strigat
Strigătul pădurii
De lutierul vestit a fost auzit
Cu aură de sunet muzical
El, spre pădure a plecat…
O creangă văzându-l în luminiș
În arcuș s-a preschimbat.
Bătrânul lutier
Cu măiastra-i vioară
Cântă pădurii, cântecul a răsplătit
Copacul paltin
Ce-n atelierul lui, cândva, a poposit…
Mereu pădurea cântă-ntr-o vioară!
Spovedanie
Doamne nu iți reproşez
Si tot din ce-ai făcut îmi place
Dar, ce bine ar fi fost
Auzul să mi-l pui văz
Si pleoapa gura care tace.
Doamne, aripi să-mi fi pus
În mâna care se zgârceşte
Și sufletului să-i dai
Clipele de odihnă
În corpul ce nădăjduieşte.
Doamne nu îţi reproşez
Ajunge! Mi s-a dat de toate
Văzul fără de pleoapă,
Buzele cu mult venin
Şi sufletul rece cetate.
Doamne nu îți reproșez.
BĂTRÂNA DE LA NUC
O poveste pentru copii și oameni mari
Drumul m-a oprit în fața unei case ,modestă dar frumoasă prin albul și curățenia ei. Crizantemele, flori de toamnă încă mai sunt pe cărarea de la poartă, un nuc falnic este stâlp de gard și adresă pentru casa unde locuiește ,,Bătrâna de la nuc,, .La fântână găleata e ridicată cu apa-i limpede. În casă un bec abia luminează și focul în sobă încă nu arde deși în cameră e rece. Bătrâna croșetează o mănușă, tare o mai dor oasele și se roagă la Dumnezeu să o ajute să poată să meargă în orașul apropiat satului, să vândă trei perechi de mănuși și două perechi de ciorapi. Dacă ar fi putut ar fi croșetat mai mult că, tare are nevoie de bani …Lemne nu prea are, dar ar vrea mai întâi să roage pe vecinul Pavel să-i sape micuța gradină să poată la primăvară să semene un pic de porumb pentru orătănii, oleacă de fasole și semințe de flori…Prea mult nu poate croșeta, ochiul cu care mai vede nu o ajută, ochelarii nu i-a mai schimbat de ani de zile. Greu Doamne, greu.! spune bătrâna în singurătatea ei. A doua zi, încă nu se luminase, dar Bătrâna de la nuc era deja în stația de autobuz și se gândea la orătănii, trei găinuțe și un cocoș, pe care le-a lăsat închise în coteț și era îngrijorată de a putea să vândă măcar ceva din ,, marfa ei,, . Are și o pereche de mănuși pentru copii, pe care a croșetat-o cu mult fir roșu. În zilele noastre tot câte o bătrână sărmană ca ea, mai cumpără ciorapi croșetați …
Ce noroc, zice ea, autobuzul a venit repede, are și loc unde să stea, șoferul a spus că o va atenționa unde trebuie să coboare ca să fie mai aproape de așa zisul talcioc.
Îi este frig, dar este bucuroasă, a avut noroc. A vândut toată ,, marfa,, unei doamne care tot se uita la mâinile ei și care o privea cu niște ochi blânzi...
- Ce suflet bun are doamna, chiar mi-a dat și ceva lei în plus,își spune Bătrâna. Mai spune în șoaptă că își va cumpăra o pâine, mai bine două că și cățelului trebuie să-i dea. .. Ar mai vrea ceva, dar mai bine păstrează banii să-i dea lui Pavel vecinul, să-i sape grădina, la iarnă s-o mustească zăpada, dacă va fi zăpadă.
Pleacă spre casă Bătrâna. Pe drum își face socotelile și constată că pentru Pavel, când ii va săpa gradina, îi mai trebuie bani pentru un pachet de țigări, ceva salam , pâine,iar la amiază îi va face niște ochiuri cu mămăliguță. Cu credință în Dumnezeu se roagă să ajungă acasă. O să mai croșeteze câte ceva, chiar și un fular , mai are câteva ghemuri de lână.
…………………………………………………………………………………………..
Pe ulița satului doi consăteni se salută, merg apoi alăturați fără nici o destinație. Unul din ei ii zice,celuilalt :
- Măi! tare aș bea ceva să mă dreg dar n-am nici un ban. Celălalt îi spune să meargă cu el la birt, că are el bani, chiar acum a vândut un cocoș.
- Măi Pavele măi.., tare mare noroc am eu cu tine. Dar de unde ai avut tu cocoș de vânzare, că tu nu ai nici o orătanie pe lângă casă?.
- Hai la birt,zice Pavel , lasă, nu te interesează de unde am făcut bani, avem noroc azi să bem ..și gata.
- Chiar, ce noroc am avut cu tine!
……………………………………………………………………………………
Bătrâna a ajuns acasă. Rupe un colț de pâine și dă cățelușului jucăuș, iar cu un castron cu grăunțe se duce la cotețul găinilor să le dea drumul. Găinile au venit la mâncare, dar cocoșul nu-i. Se mai uită bătrâna în coteț, cu lacrimile în ochi constată că i-a fost furat. Deși era tare frumos și-i plăcea, ar fi vrut să-l vândă înainte de Crăciun, să aibă un ban cu ce să primească preotul, câțiva colindători și ce o mai putea să-și cumpere și pentru ea, chibrituri, o lumânare două și poate o sticlă cu suc din acela ce-i la magazin.
Croșetează bătrâna și plânge viața tristă, plânge că nu prea a avut noroc și plânge pentru frumosul ei cocoș..
Deodată bătrâna se prăbușește de pe scaun și ultima lentilă ce o mai avea la rama de ochelari, se sparge de podea…Un ghem cu fir de lână se deșiră ca un destin, destinul Bătrânei de la nuc.
Timpul derulându-se lasă căsuța goală , întunecată și rece, gradina nu săpată, doar nucul protector mai ține gardul să nu cadă și acoperă cu umbra lui prezentul și trecutul când viața este ,uneori, un joc de noroc. ..
AȘ VREA…-- Dorințe din frânturi de gânduri.,,V,,
Aș vrea să împart cu tine viață din tot cea-a fost , a fost prea multă ceață.
Aș vrea să nu mai visez în ritmul orologiului ce bate zi și noapte…un timp fără timp.
Aș vrea să fac un bulgăre de zăpadă din gândurile mele, apoi să-l ascund printre troiene și iarna să rămână albă.
Aș vrea o rochie nouă să-mi croiesc, nici prea decoltată, nici prea lungă, atât cât să-mi sugereze ce mi-am dorit în anii când purtam uniformă..
Aș vrea să fie apă în deșert și mult nisip la malul mării, aș vrea un pic de mister în frumusețea inelului cu perlă.
Aș vrea să am o casă și sub ștablon să se adune vrăbii, grădina să fie mare, iar lângă gard pe-o frunză de podbal melcul să se odihnească.
Aș vrea multe straturi cu flori , printre care s-alerge cățelul, șugubăț cu lesa să se joace.
Aș vrea o corabie mare să-mi construiesc, mult mai mare, să iau toate animalele pe corabie, chiar și cobaii din laboratoare.
Aș vrea să fiu EU, să nu mi se spună când să fac semnul crucii, ce să mănânc , cu ce să mă îmbrac și când,… când să mă privesc în oglindă.
Aș vrea …
Aș vrea să-mi văd păcatul, umbra și destinul..
,,Sufletul este singurul care are puterea să întruchipeze toate dorințele,, - Honoré de Balzac .