osândire
trăiesc în chinuri
viermi translucizi și gândaci aurii
îmi suflă în ureche ecouri vineții de moarte
nu aud
neant
piatra funerară adâncește corabia
cu urlete,
spaimă și tăcere,
morți, ca inima mea smulsă din carne
ce caută un răspuns
acum
la o întrebare retorică și iluzorie.
pământ sleit, creier răvășit
scufundă-mă în balta norilor de aramă
ș atinge-mă cum o făceai înainte să mă sting
împunge-mi inima cu un cuvânt sec.
pete de sânge stins,
roșii,
vișinii ca un tremur
pedepsește-mi venele care curg din vină
ia-mă în iadul etern al ființelor onirice
eu aștept propria-mi pierzanie
uitată sub ruină.
Poezii din aceiaşi categorie
Simțuri personale
Inima mea, o simt așa,
Și liniștea se aude a ta.
Viața omului e un destin,
Și fără un vis foarte divin...
În note se aude ghitara,
Mai răsună și minora,
Nu aș mai putea reține,
Înăuntru ce mă ține,
Ce se trage după tine,
Ce se ține după mine,
Ce se leagănă pe buze,
Se mai mișcă buburuze,
În piept bate inimioare,
Am și zile de onoare.
Ochii se clatină că ceasul,
Viața miroase ca parfumul,
În lume e greu să cauți lucruri,
E greu să ajungi undeva pe drumuri,
Ne-a dat viață Dumnezeu,
Ca să mai trăiesc și eu,
Ne ajută la bine și la greu,
Și pentru asta îl susțin mereu.
Inima lui bate...
Amintirile lui minunate...
Zilele întunecoase le răzbate,
Dumnezeu are case luminate,
Ziua și noaptea...
Luminoasă ca o stea!
Doamne fără vrută...
Ocrotitorul ne ajută...
Mama mă îmbracă că pe-o prințesă,
Dar au invidie toți că sunt frumoasă,
Sunt pe cer o stea luminoasă,
Prieteni spre invidie, hai băi mai lasă.
Cine știe că învățământul e deștept,
Poate omul cu învățământ e înțelept...
Eu am învățământul și gândirea mea...
La un moment de evaluare mai apelez la ea.
Cu care dorințe ai merge ,
Unele desigur că se vor îndeplini.
Repede prin vis să alerge,
Acuș ușor ca gândul la tine vor veni...
Jocul nu-i atractiv...
O dar dorința te-atrage ,
A și poate să fie distractiv.
Simțul la joc te trage,
Ăla care te-mpinge înapoi..
Unu doi și apoi...
Știe tot despre noi,
Că citește a noastre scrise, foi...
Te uiți la casa vecinului,
Și vezi că vremea trece,
Cum-se albesc florile copacului
Și viața e pe cale să sece.
Ooou viață cum să te opresc,
Să stau mai mulți ani , pe acest pământ,
Ooou să te opresc ca să iubesc,
Și să-mi i-au mai puțin avânt.
Pe acel copac, al raiului,
La sfârșit de crai
Stă și omul înțelept,
Și milodios cântă, la nai.
Prin toate simțurile,trece pacea,
Iar răul nu câștigă,
Dumnezeu ne-ajutat și ne mai ajută crucea,
Binele prin lume trece,
Și pe noi ne ocrotește.
Autor: Nicoleta Postovan
De fapt poezia era creată: 2023--2024 în luna mai
În brațele tăcerii
Liniștea-mi e adăpost,
Sub cerul blând și nemilos,
Un cântec mut, un vis frumos,
Ce mă-ndeamnă către rost.
Nu iubesc vuietul lumii,
Zgomotul ce-mi fură gândul,
Când furtuni se-adună-n drumuri,
Mi-e tăcerea tot pământul.
Căci doar ea-mi șoptește lin,
Fără glas, dar mult mai plin,
De iubire și senin,
De speranță, fără chin.
Galagia mă-nfioară,
Îmi alungă pacea iarăși,
Dar în liniște găsesc,
Tot ce sufletu-mi doresc.
Un colț mic, fără dureri,
Unde timpul stă pe loc,
Unde-s doar gânduri și păreri,
Și o mare fără foc.
Acolo-i locul meu de dor,
Departe de-al lumii nor,
Unde nu e glas să strige,
Doar un suflet ce-mi înfrige.
Ni-e frică
Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!
Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.
Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!
Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!
Ferestre sparte
n-am niciun chef să mă întorc acasă
nici nu mai știu dacă este casa mea
de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele
sufletului
vin tot mai rar
nu m-am risipit niciodată în atâta albastru
de cer
printre atâtea păsări nocturne
și pereți translucizi
penetrați doar de liniște
într-atât încât să mă pierd de mine însumi
s-a întâmplat acum
mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta
uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla
dacă s-ar prăbuși Soarele
luna
stelele
peste noi
nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa
a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele
într-un suflet de om
în mintea acestuia
de care stă agățat tot Universul
dar a fost prea târziu
nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii
în locul meu aparea o iederă
înverzând un zid igrasios al disperării
cineva dinăuntru îmi striga
„ sparge oglinda
poate mai găsești ceva printre cioburi!”
Oamenii
Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ
Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt
Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,
Sunt flămânzi după putere
Copleșiți de sentimente și emoții,
Se uită doar la ei,hoții
Violența îi ajută să se definească.
Din ei o dorință începe sa râvnească
Niciun pic de empatie în inima lor
Nu se gândesc la viitor
Se uită la orice greșeală,
Se plâng că au o viață amară.
Bunătatea pe om îl părăsește
Invidia în ură crește
Viciu după viciu apare
Virtutea parcă dispare
Din cauza lor pământul moare,
Din cauza lor lumea dispare.
Mie,mi-e rușine să fiu om
Dar ție dragule cititor?
Resemnare si Blestem
Afara-i resemnare și blestem.
In alfabetul morse,
Picaturile-mi șoptesc refren
Cat eu ascult gospel și încerc mă rimez in strofe
Afară plouă cenușiu, asuprind năpasta
Ingerii decepționați ne plâng.
Nimburile sunt proiectate-n târg
Iar martirii inocent, își zăbovesc răsplata
Frecvențe corosive răsună în perete
Tu copiliță mare, plângi ca din cișmea,
Și nu poti intelege ca dulapul, mi-e plin doar de schelete
Pe care tu, nu le poti vedea
Mă tem ca vazand medaliile pe col, nu ai intelege
Ce-am purtat intregul drum in pungi
Și de ce sunt blestemat de linii negre
Ca baiatul cu pijamale in dungi
Evident ca in final sunt vinovat doar eu
Asta-i ultima fantă in ghețar
De-ai ști cat de mult imi pare rau
Ca nu există un buton pentru restart
Simțuri personale
Inima mea, o simt așa,
Și liniștea se aude a ta.
Viața omului e un destin,
Și fără un vis foarte divin...
În note se aude ghitara,
Mai răsună și minora,
Nu aș mai putea reține,
Înăuntru ce mă ține,
Ce se trage după tine,
Ce se ține după mine,
Ce se leagănă pe buze,
Se mai mișcă buburuze,
În piept bate inimioare,
Am și zile de onoare.
Ochii se clatină că ceasul,
Viața miroase ca parfumul,
În lume e greu să cauți lucruri,
E greu să ajungi undeva pe drumuri,
Ne-a dat viață Dumnezeu,
Ca să mai trăiesc și eu,
Ne ajută la bine și la greu,
Și pentru asta îl susțin mereu.
Inima lui bate...
Amintirile lui minunate...
Zilele întunecoase le răzbate,
Dumnezeu are case luminate,
Ziua și noaptea...
Luminoasă ca o stea!
Doamne fără vrută...
Ocrotitorul ne ajută...
Mama mă îmbracă că pe-o prințesă,
Dar au invidie toți că sunt frumoasă,
Sunt pe cer o stea luminoasă,
Prieteni spre invidie, hai băi mai lasă.
Cine știe că învățământul e deștept,
Poate omul cu învățământ e înțelept...
Eu am învățământul și gândirea mea...
La un moment de evaluare mai apelez la ea.
Cu care dorințe ai merge ,
Unele desigur că se vor îndeplini.
Repede prin vis să alerge,
Acuș ușor ca gândul la tine vor veni...
Jocul nu-i atractiv...
O dar dorința te-atrage ,
A și poate să fie distractiv.
Simțul la joc te trage,
Ăla care te-mpinge înapoi..
Unu doi și apoi...
Știe tot despre noi,
Că citește a noastre scrise, foi...
Te uiți la casa vecinului,
Și vezi că vremea trece,
Cum-se albesc florile copacului
Și viața e pe cale să sece.
Ooou viață cum să te opresc,
Să stau mai mulți ani , pe acest pământ,
Ooou să te opresc ca să iubesc,
Și să-mi i-au mai puțin avânt.
Pe acel copac, al raiului,
La sfârșit de crai
Stă și omul înțelept,
Și milodios cântă, la nai.
Prin toate simțurile,trece pacea,
Iar răul nu câștigă,
Dumnezeu ne-ajutat și ne mai ajută crucea,
Binele prin lume trece,
Și pe noi ne ocrotește.
Autor: Nicoleta Postovan
De fapt poezia era creată: 2023--2024 în luna mai
În brațele tăcerii
Liniștea-mi e adăpost,
Sub cerul blând și nemilos,
Un cântec mut, un vis frumos,
Ce mă-ndeamnă către rost.
Nu iubesc vuietul lumii,
Zgomotul ce-mi fură gândul,
Când furtuni se-adună-n drumuri,
Mi-e tăcerea tot pământul.
Căci doar ea-mi șoptește lin,
Fără glas, dar mult mai plin,
De iubire și senin,
De speranță, fără chin.
Galagia mă-nfioară,
Îmi alungă pacea iarăși,
Dar în liniște găsesc,
Tot ce sufletu-mi doresc.
Un colț mic, fără dureri,
Unde timpul stă pe loc,
Unde-s doar gânduri și păreri,
Și o mare fără foc.
Acolo-i locul meu de dor,
Departe de-al lumii nor,
Unde nu e glas să strige,
Doar un suflet ce-mi înfrige.
Ni-e frică
Ne temem să spunem,ne temem să iubim,
Ne temem de toate,ba chiar şi să gîndim
Credem că lumea la toate ne-ar judeca,
Omule !Nu-ţi fie frică,asta e viaţa ta!
Încetează să te m-ai temi,nu merită
Priveşte lumea ce te înconjoară,
Este o clipă feerică,
Ce nu va m-ai fi o alta oară.
Totul e un simplu spectacol
Viaţa..E un simplu miracol.
Acceptă,joacă demn în ea-
Atunci şi lumea să te critice va-nceta!
Vei observa tu că viaţa-i frumos
În ea-totul e duios.
Şi doar atuncea vei realiza :
Viaţa-i frumos,trăieşti-o în toată frumuseţea sa!
Ferestre sparte
n-am niciun chef să mă întorc acasă
nici nu mai știu dacă este casa mea
de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele
sufletului
vin tot mai rar
nu m-am risipit niciodată în atâta albastru
de cer
printre atâtea păsări nocturne
și pereți translucizi
penetrați doar de liniște
într-atât încât să mă pierd de mine însumi
s-a întâmplat acum
mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta
uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla
dacă s-ar prăbuși Soarele
luna
stelele
peste noi
nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa
a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele
într-un suflet de om
în mintea acestuia
de care stă agățat tot Universul
dar a fost prea târziu
nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii
în locul meu aparea o iederă
înverzând un zid igrasios al disperării
cineva dinăuntru îmi striga
„ sparge oglinda
poate mai găsești ceva printre cioburi!”
Oamenii
Oamenii cele mai nemiloase ființe de pe pământ
Se judecă și se bagă unii pe alții în mormânt
Pentru a lua faimă,teritoriu,avere,
Sunt flămânzi după putere
Copleșiți de sentimente și emoții,
Se uită doar la ei,hoții
Violența îi ajută să se definească.
Din ei o dorință începe sa râvnească
Niciun pic de empatie în inima lor
Nu se gândesc la viitor
Se uită la orice greșeală,
Se plâng că au o viață amară.
Bunătatea pe om îl părăsește
Invidia în ură crește
Viciu după viciu apare
Virtutea parcă dispare
Din cauza lor pământul moare,
Din cauza lor lumea dispare.
Mie,mi-e rușine să fiu om
Dar ție dragule cititor?
Resemnare si Blestem
Afara-i resemnare și blestem.
In alfabetul morse,
Picaturile-mi șoptesc refren
Cat eu ascult gospel și încerc mă rimez in strofe
Afară plouă cenușiu, asuprind năpasta
Ingerii decepționați ne plâng.
Nimburile sunt proiectate-n târg
Iar martirii inocent, își zăbovesc răsplata
Frecvențe corosive răsună în perete
Tu copiliță mare, plângi ca din cișmea,
Și nu poti intelege ca dulapul, mi-e plin doar de schelete
Pe care tu, nu le poti vedea
Mă tem ca vazand medaliile pe col, nu ai intelege
Ce-am purtat intregul drum in pungi
Și de ce sunt blestemat de linii negre
Ca baiatul cu pijamale in dungi
Evident ca in final sunt vinovat doar eu
Asta-i ultima fantă in ghețar
De-ai ști cat de mult imi pare rau
Ca nu există un buton pentru restart
Alte poezii ale autorului
Sfârșit
Sprijinită de fereastră,
privind în gol cu măinile reci
la sicriele melancolice
împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:
„Când va veni vremea mea
să întâlnesc stelele și luna, să le admir
de-aproape,
să devin și eu o strălucire
asupra pământului întunecat
ce plânge,
să mă eliberez de el, spunându-i:
lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.
Acum s-au transformat în gheața pe care
eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop
de ploaie singuratic;
să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez
propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau
ascunse, pierdute, înfrânte?
Când va veni vremea mea
să plutesc lin spre apus,
să-mi iau aripile de înger și încet-încet
să sfârșesc?
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
Parfum
Parfumul tău de iasomie
împerecheat cu banalul miros viu
de suflet înduioșat,
îl spulber ușor ca-ntr-o magie
spre luna plină
a trupului meu vinovat.
Îmi scot inima afara
și o privesc cu lacrimi reci
formate într-un abis
dorind să se transforme-ntr-o boală
din care doar tu o poți salva,
ducând-o în paradis.
Aş dori ca inima mea acum spulberată
să se contopeasca în trupul tău
ușor delicat,
să devenim o singură culoare însuflețită
de neșters,
așa cum eram la un moment dat.
Aşa cum eram la un moment dat.
Parfumul tău e acum mort
asemenea unei flori veștejite
din care şi culorile au dispărut.
Simt că așa trebuie să mă comport
pentru a nu lăsa să piară
mirosul tău pierdut.
Stropi de ploaie singuratici
Stropi de ploaie singuratici,
Mă privesc în gânduri stând,
Cum citesc poeți romantici
Printre rânduri contemplând.
Se întreabă ce-i cu mine,
Ce gândesc, de ce nu aud
Strigătele lor aline,
Tropăind pe asfaltul ud.
Umbra sufletului orb îmi spune:
"Privește în jur, lumea-i a ta."
Eu refuz cu suspiciune,
Nedorind a căuta.
Versuri triste, vrând, nevrând,
În ele mă regăseam,
Ochii mei încet sculptând
Lacul lacrimilor, plângeam.
Sub cerul vast, sufletul știe
Motivul ochilor apatici
Când se aștern lin pe hârtie
Stropi de ploaie singuratici.
Dulce amintire
Spune-mi tu, dulce-amintire
Nu te-am iubit? Nu ți-am zâmbit?
Nu am fost o alinare
Care mereu te-a însoțit?
Mi-ai promis multe iluzii
Eu naivă, le-am crezut.
Sub auriile lumini ale străzii
Mă intreb, "De unde a început?".
Trăiri intense am brodat
În fiecare clipă a zilei,
Când îmi șopteai treptat
Acele versuri ale idilei.
Când lumea mea era gri,
Un strop de iubire o metamorfoza
În raze de soare, culori vii
Atingerea ta mă liniștea.
Momentele acelea au pierit,
Însă iubirea profundă a rămas
Un glonț în inimă ai înfipt
Și-apoi încet te-ai retras.
Spune-mi tu, dulce-amintire,
Ce să fac, cum să trăiesc?
Găsesc pe drum o eliberare,
Aripi de plumb, încet sfârșesc.
A pierit amorul
Și uite cum s-a dus încet
Amorul nostru fraged
Lângă-un codru, în secret
Spun "adio!", și-apoi șed.
Lebedele albe lin plutesc
În oglinda lacului albastru
Eu încerc să-mi întâlnesc
Sufletul odată astru.
Dar lebedele au devenit negre,
Lacul e acum ghețar,
Parcă am avut așa trăire...
Ah! încet tresar.
Iubirea noastră era pură
Ca un izvor cristalin
Însă acum eu stau singură
Și mă descompun în chin.
Amintiri dulci, acum un suspin
Căci nu mai vrei să mi te arăți,
Să-mi mângâi obrazul fin
Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.
Încă sper, și sper, și sper...
O lumină să mă trezească
Să-ți văd corpul alb în aer
El de răni să mă golească.
Dar din nou e doar un vis
Frumos din cale-afară
A fost chiar un paradis
Păcat că a trebuit să piară.
Sfârșit
Sprijinită de fereastră,
privind în gol cu măinile reci
la sicriele melancolice
împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:
„Când va veni vremea mea
să întâlnesc stelele și luna, să le admir
de-aproape,
să devin și eu o strălucire
asupra pământului întunecat
ce plânge,
să mă eliberez de el, spunându-i:
lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.
Acum s-au transformat în gheața pe care
eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop
de ploaie singuratic;
să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez
propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau
ascunse, pierdute, înfrânte?
Când va veni vremea mea
să plutesc lin spre apus,
să-mi iau aripile de înger și încet-încet
să sfârșesc?
Vis
Privesc luna, îmi zâmbește,
Încercând să mă atragă
Spre cerul lin ce însoțește
O lume îmbelșugată.
Închid ochii, mă gândesc
La iubirea pierdută a noastră.
Înspre lună eu pășesc
Uitându-mi trupul la fereastră.
Ajung sus, tu mă privești
Cu un buchet de flori în mână,
Așteptând să întâlnești
O prea frumoasă zână.
Mă întreb dacă eu sunt oare
Acea zână-ntruchipată
Într-o floare protectoare
Ce-ți va dărui iubirea toată.
Te ating, te uiți în gol,
Ne-ntâlnindu-mi moarta privire
Ce speră că un miracol
Se va ivi ca o strălucire.
Ochii mei goi îi întâlnești,
Atingându-mi părul, mângâindu-l
Reușești să mă privești,
Golul inimii acoperindu-l.
Îți surâd, încep să plâng
Când încet, încet dispari.
Trandafirii eu îi strâng
În timp ce tu, domol, tresari.
O mână fină mă cuprinde,
Încălzindu-mi sufletul pustiu
Care ține încă la tine,
Necăjit și sângeriu.
Cobor treptat, deschizându-mi ochii,
Oh, lună! Mă contempli din nou,
Dar zâmbetul e acum al morții,
Suferind într-un tablou.
Îmi simt lacrimile ochilor
Transformându-se în gheață
Unde-i lumea visurilor,
Pierdută acolo în ceață?
Îți caut încă zâmbetul
Pierdut în amintire
Dar uite, îmi pierd sufletul
Într-un vis de fantezie.
Parfum
Parfumul tău de iasomie
împerecheat cu banalul miros viu
de suflet înduioșat,
îl spulber ușor ca-ntr-o magie
spre luna plină
a trupului meu vinovat.
Îmi scot inima afara
și o privesc cu lacrimi reci
formate într-un abis
dorind să se transforme-ntr-o boală
din care doar tu o poți salva,
ducând-o în paradis.
Aş dori ca inima mea acum spulberată
să se contopeasca în trupul tău
ușor delicat,
să devenim o singură culoare însuflețită
de neșters,
așa cum eram la un moment dat.
Aşa cum eram la un moment dat.
Parfumul tău e acum mort
asemenea unei flori veștejite
din care şi culorile au dispărut.
Simt că așa trebuie să mă comport
pentru a nu lăsa să piară
mirosul tău pierdut.
Stropi de ploaie singuratici
Stropi de ploaie singuratici,
Mă privesc în gânduri stând,
Cum citesc poeți romantici
Printre rânduri contemplând.
Se întreabă ce-i cu mine,
Ce gândesc, de ce nu aud
Strigătele lor aline,
Tropăind pe asfaltul ud.
Umbra sufletului orb îmi spune:
"Privește în jur, lumea-i a ta."
Eu refuz cu suspiciune,
Nedorind a căuta.
Versuri triste, vrând, nevrând,
În ele mă regăseam,
Ochii mei încet sculptând
Lacul lacrimilor, plângeam.
Sub cerul vast, sufletul știe
Motivul ochilor apatici
Când se aștern lin pe hârtie
Stropi de ploaie singuratici.
Dulce amintire
Spune-mi tu, dulce-amintire
Nu te-am iubit? Nu ți-am zâmbit?
Nu am fost o alinare
Care mereu te-a însoțit?
Mi-ai promis multe iluzii
Eu naivă, le-am crezut.
Sub auriile lumini ale străzii
Mă intreb, "De unde a început?".
Trăiri intense am brodat
În fiecare clipă a zilei,
Când îmi șopteai treptat
Acele versuri ale idilei.
Când lumea mea era gri,
Un strop de iubire o metamorfoza
În raze de soare, culori vii
Atingerea ta mă liniștea.
Momentele acelea au pierit,
Însă iubirea profundă a rămas
Un glonț în inimă ai înfipt
Și-apoi încet te-ai retras.
Spune-mi tu, dulce-amintire,
Ce să fac, cum să trăiesc?
Găsesc pe drum o eliberare,
Aripi de plumb, încet sfârșesc.
A pierit amorul
Și uite cum s-a dus încet
Amorul nostru fraged
Lângă-un codru, în secret
Spun "adio!", și-apoi șed.
Lebedele albe lin plutesc
În oglinda lacului albastru
Eu încerc să-mi întâlnesc
Sufletul odată astru.
Dar lebedele au devenit negre,
Lacul e acum ghețar,
Parcă am avut așa trăire...
Ah! încet tresar.
Iubirea noastră era pură
Ca un izvor cristalin
Însă acum eu stau singură
Și mă descompun în chin.
Amintiri dulci, acum un suspin
Căci nu mai vrei să mi te arăți,
Să-mi mângâi obrazul fin
Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.
Încă sper, și sper, și sper...
O lumină să mă trezească
Să-ți văd corpul alb în aer
El de răni să mă golească.
Dar din nou e doar un vis
Frumos din cale-afară
A fost chiar un paradis
Păcat că a trebuit să piară.