O, sufletele-n îndurare…

Nană mare , cum mai e pe la tine ?

Mai sunt cocori ce-ţi vin la poartă

Sau păsări ce-ţi aduc în cioc un dram de noroc ?

Mai şuieră vântul în surdină printre merii din grădină ?

Ploaia ţi-a mai bătut la fereastră printre florile din glastră ,

Iarba-i tot verde , înaltă şi piciorul ţi-l desfată ?

Şi la tine sunt răcoroase dimineţile ,

Te mai năpădesc din când în când tristeţile ?

Cum sunt serile la tine , au astâmpăr ?

Stelele ţi se agaţă-n păr sau îţi stau pe umăr ?

Nană mare  spune-mi , îţi este bine ?

Ce-ţi spun păsările despre mine când se culcuşesc în nuc ?

Nu-ţi spun că la mine este ca la balamuc ,

Că mă doare asfaltul pe care merg ,

Că de dimineaţa până seara alerg ,

Nu-ţi spun că seara mea este un tei în floare ,

Că prin nori sunt călătoare ?

Nu ţi-au spus nici că îmi iau culoare dintr-o aripă de flutur

Sau că pe buze îmi pun roşu de mac

Şi când soarele-mi zâmbeşte eu mă ruşinez şi tac ?

Nu ţi-au spus nimic de mine ?

Las că-i bine , las că-i bine ....

Nană mare tu , vorbeşte-mi despre tine .

Cearcă-mă de vrei Părinte

Mă cercetează Te rog

Să nu mai fac neajunsuri

Că-s slăbit și-s al Tău rob

Că așa îmi dau silința

Și mă ostenesc mereu

Dar nu pot săvârși lucrul 

Fără ajutorul Tău

Să veghem în zi și-n noapte

La glasul Lui cel ceresc

Care spune și mă-ndeamnă

Să-L caut să mă smeresc

De demult din depărtare

Din copilăria mea

Pe El l-am avut aproape 

Calea Domnul mi-o păzea

Parcă văd și azi aievea 

Din acele depărtări

De prin văi și munți și dealuri

Toate-a Lui bune lucrări

Că prin multele primejdii

Ce-am trecut în a mea viață

Domnul nostru s-a-ndurat 

Și mereu mi-a dat speranță

Și m-a scos din curse grele

Și mereu m-a întărit

Ajutor mi-a fost în toate

Duhul mi l-a liniștit

Și când îmi aduc aminte

Drumul ce parcurs-am eu

Gândurile îmi inundă

Ca o apă duhul meu

Văd a mea copilărie

Ce-am avut și am trăit

Și îmi văd și-a mele fapte

Ce pe mine m-au vădit

Îmi aduc aminte bine 

Când mică eram de tot 

Cum părinții mă-nvătară 

Cum în viață să mă port

Și pe Tine să știu bine

Să Te rog și să Te cat

Să fiu trează-n tot momentul

De Tine să nu mă despart

Slavă Ție Domn Preasfinte

Că părinți mie mi-ai dat

Să mă crească și să-mi spună 

Lucrul Tău cel minunat

Te rog dă-le-n dar iertare

Pentru ce-au mai făptuit

A mea inimă Te roagă

Căci ca oameni au greșit

A Ta milă Bun Părinte

Cu noi pururea a fost

Și cu drag ne-ai ocrotit 

Fiindu-ne Bun adăpost

Cum Te îndurași, o! Doamne

Că știai ce eu voi face

Dar, o!  mare-i a Ta milă

Și-ale Tale binefaceri

Mulțumiri trimitem Ție

Pentru sprijinul divin

Acum în această viață

Și-ntru veci de veci amin

M-ascund de oameni căutând doar omenie

Găsind ființele robite de mândrie

Plătesc tăcerile să-mi țină companie

Lipind cuvintele-ascuțite pe hârtie

Stă invizibilă tăcuta modestie

Se etalează convenabila prostie

Sau aroganța mănuind o șmecherie

Prezintă-n scenă opulența cu măndrie

Pierdute suflete adună bogăție

Lipsiți de scrupule ne-aruncă în robie

Clădind palate din minciună și hoție

Avar hrănindu-se din noi cu lăcomie

Ne-au condamnat să ne târâm în sărăcie

Considerându-ne doar sclavi la datorie

Elaborând fraze scrobite cu trufie

Explică gloatei cât de greu e la domnie

Toți ‚patrioții’ ce-au furat din vistierie

Sperăm s-jungă-ntemnițați la pușcărie

Aștept secundele să bată armonie

Un imposibil delirând o teorie

Parfumați ,inepți și aroganți

Armură le este bogăția,

Dezertori din adevăr și inflamați

Sădesc satanic sărăcia

Cochilii le sunt falnice palate

Bijuterii umbresc acrilica lor piele,

Comori, absurde adunate

Condiment și drog, pentru un dans de iele

Făpturi fatidice și albe de făină

Creaturi cu ochii de cărbune,

Încetați voi ! azi , și căutați lumină

Dișcipoli falși și demascți de rune

Eternitatea nu va cuprinde în a ei cunună

Suflet curb pocit în vad,

Cenușa nu-ți va odihnii în urnă

Fabulos cavou ,te va conduce în iad

Cui să mulțumesc mereu?

Doar bunului Dumnezeu.

El na ajută, ne îndrumă 

Și ne dă o viață bună.

Duhul sfânt ma ajutat,

Lângă mine nencetat 

Ma îndrumat, mereu, mereu...

Ca să fie cu Dumnezeu.

Dumnezeu cu-a lui putere,

In credință și-ajutor,

Lângă mine în veci este,

Îmi este bun protector.

Eu cred , această putere,

Sporește in viitor,

Mă îndrumă simt mereu,

Cum ma-ajuta Dumnezeu.

Doamne cât am așteptat,

Acest lucru minunat 

Îți sunt recunoscător,

Pentru marele ajutor.

La moartea mea e ca la nuntă,

Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,

Groparii tremură și se încruntă,

Că-n groapă două babe povestesc.

O jerbă albă zboară peste masă,

Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,

Dar el nu știe că moartea e mireasă,

Și crede că norocul, acuma l-a pălit.

Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,

Într-un cavou vecin, dansează moarta,

Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,

Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.

Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,

Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,

Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,

Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.

La moartea mea e numai trai și viață,

S-a amânat și slujba dar și parastasul,

Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,

Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

„Ia, domnule, ce curioase jocuri:

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,

Mai comenta și lumea pe alocuri,

Privind scânteia de-undeva din scară.

O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,

Lăsată de un Phoenix într-o seară.

Bat ca pasărea din aripi în negura nopții,

rup anii cu vioiciune lipsită de sațiu

printre crengile trosnind de vânturi târzii,

pierdut mi-e capul în stele închipuite,

fără nume,

fără soț.

Îmi pătrund bacante-n încăpere,

să mă cheme la marile desfrâuri,

la curgerile neostoite de alese deziluzii;

semne le fac, dornic tare, în semn de aprobare.

Și mă prinde una de mână,

și caută să mă potrivescă în șiruri de peltici pețitori

de drăgăstoase atingeri și calde vise

ale vălurilor albastrei mări.

Mărșăluim cu voie, cu zor

peste cadavre de naivi juveți,

de reputați intelectuali, domni versați, nătângi târgoveți,

intrând în aburindele văi necunoscute norodului.

Și degeaba ne-au conjurat copilandri, fete,

femei văduvite și babe lăcrimând

să nu trecem granița spre nicăieri,

că noi nu auzeam decât șoapte dulci de nimfete,

nu vedeam decât unduiri de coapse virgine,

decât sâni netezi și dalbi,

ochi suavi și buze fine.

Dar cum trecurăm poarta spre neștiut,

duzini de dragi trupuri ne-au apărut înainte,

și fiecare dintre noi, flăcăi de însurătoare,

merse să adoarmă în poale de fantezie.

Dar când, de drag, mă apropiam mai cu dornicie,

o izbitură îmi răsună tare,

ca de un metal scrâșnind în agonie.

Ce să fie oare?

Dintr-o spărtură în trupul navei,

șuvoaie reversări de ape nu conteneau să vie...

Pasărea din aripi ce bătea...

era, de fapt, prinsă în colivie...

Urcând pe drumul către-nțelepțire,

Prin pâlpâiri de rugă și sudori,

Îți lasă pașii, rupți de-nlănțuire,

Blajine urme cu răsad de zori.

De patruzeci de zile duci o foame

În fața căreia nu ai cedat,

Fiindcă pomu-ngreunat de poame

Va fi-nsuși rodul sângelui vărsat.

E amintirea lira dând cu spor

Poveștile de drag ori avuție

Ce ne urmează-n clipele de dor,

Purtate-n feșele de nostalgie,

C-un aer curios în sine stând,

De o ciudată, mare prospețime,

Precum un veșnic nor al unui gând

Nerisipit de-a vântului asprime.

Și nimbu-i peste capete de neam

Se tot coboară — anii cad în șiruri,

De cronicari pe file puși: le-aveam

Liant al secole-n balsam de miruri.

Iar negre poartă limbile de ceas

O evidență-a timpului distras…

Curând, un brâu de neguri va încinge

Acest tărâm al basmelor diurne...

Iar în adâncu-i hău de negre urne,

Bătrâne creste corpu-și vor prelinge...

Aproape înecată-n văi nocturne,

Cu ea, în freamăt casa mă va-mpinge...

Și când afară totul se va stinge,

Cuprins voi fi de stoluri taciturne...

Dar de voi accepta întunecarea

Cu-acea naturalețe a luminii,

Se va găsi ca, poate, întristarea

Să nu m-apese-n chipul cum arinii

Se frâng în vijelii ce bat cărarea:

S-adorm ușor, cu liniștea grădinii...

Flacăra-mi se-nclină-n calea viguroasei expirații

Ce cu șuier îi urmează sorții unui veac trecând,

Unui far al depărtării, din vechime luminând,

Flama pală i-o scufundă în crepuscul de striații.

Între veșnicele datini, ce ne suflă în neștire,

Eu sunt firul mic din praful anilor ce-acum se sting,

Laolaltă cu pecetea morții-n care mă înting

Slovele de pe o foaie ce își pierde din albire.

Se-ntrevede cum așteaptă mâna beznei să m-apuce,

Iar din liniști fulminante se distinge-un ticăit,

Care urcă înspre zero ceasu-n ritm necontenit

Și amar recită cânturi ale zilelor caduce.