Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Rareș Gireadă
Data postării: 6 august 2024
Vizualizări: 340
Poezii din aceiaşi categorie
Corabie în olandeză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Zeilboot
Beste zeilboot, je zweeft in de schijnbaar eindeloze oceaan,
Naar welke continenten ga jij deze keer weer,
Wat staat je te wachten op je volgende bestemming?
Zeilboot, zeilboot...
Waarom heb je me niet verteld dat je zo van zeilen houdt?
Waarom heb je mij niet gewaarschuwd?
Waarom heb je, door je even de rug toe te keren, de haven verlaten?
Hoe kan ik wennen aan de leegte die je bij mij achterliet?
Hoe ga ik het vullen?
Zeilboot, zeilboot...
Je was zo licht als een mus,
Ik hoop dat je gelukkiger terugkomt dan waar je heen ging,
Ik besef dat je moest gaan
Zo voelde jij je
Dat dacht je.
We hadden je zo goed gebouwd, van hout, het roer, het dek,
Uit diverse zeilplaten,
Ik heb zelfs je anker vastgemaakt,
Ik weet dat het niet gemakkelijk voor je zal zijn,
De oceaan heeft zijn grillen,
Je weet niet wat je kunt verwachten,
Als het opgewonden raakt en je alle kanten op schudt,
Hij neemt je alleen mee op de routes die voor hem beter toegankelijk zijn,
Als het moeilijk voor je zal zijn, als je het gevoel hebt dat je niet meer overeind kunt blijven,
Kijk alstublieft naar beneden, zie het anker bevestigd,
Denk dat je van ver, zelfs duizenden kilometers verderop,
Ik waak over je, ik heb je in mijn hart,
Het is alleen dat je niet meer bij mij in de buurt bent om je te laten zien,
Echt, hoeveel onze verbinding betekende,
(Op argumentatieve toon)
Voel je goed, laat los, vergeet wie je heeft gemaakt,
Binnen twee weken kwamen we niet eens in de buurt,
Als jij dat vindt, is het jouw keuze...
Weet gewoon dat ik om je geef, daarom heb ik je zo goed gebouwd
Als laatste bemoediging zeg ik je: 'Je moet je niet laten intimideren door de stormen die je tegenkomt als je de oceaan oversteekt. Vergeet niet dat na de storm goed weer komt.'
Het zeilboot: "Wat zou jij doen? Mag ik niet één dag in Rio de Janeiro blijven? Eén dag maar, dat is alles wat ik wil, en dan kom ik bij je terug, dat beloof ik!"
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Salutul
Bună ziua!
Sunt ignorată
Dispare zâmbetul,
de pe față.
La revedere.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 15.11.2024
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Mama care nu mă vede
Mama mea, de ce nu-ți pasă,
De ce taci când strig la tine?
Eu mă rup în mii de cioburi,
Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.
Mă lovește lumea-n suflet,
Mă doboară, mă sfărâmă,
Dar tu, mamă, stai departe,
Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.
Când mă doare, tu mă-nchizi,
Când plâng, tu întorci privirea,
De ce m-ai adus în lume,
Dacă n-ai să-mi dai iubirea?
Omul care-mi face rău
E mai drag decât sunt eu,
Îi alegi vorba, taci pentru el,
Dar mie-mi dai doar întuneric greu.
M-am săturat să mă prefac
Că poate mâine vei vedea,
Că poate mâine vei auzi
Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.
Dar nu te miști, rămâi departe,
Și nu te doare rana mea,
Nici când cad la pământ, în lacrimi,
Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.
Mamă, de ce sunt un nimic?
De ce n-ai pentru mine glas?
Doar tăcerea ta îmi răspunde,
Și mă sting încet, fără vreun pas.
CONVERSAȚIE POETICĂ
Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea
" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?
" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și din regăsiri de sine. "
Corabie în olandeză
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Zeilboot
Beste zeilboot, je zweeft in de schijnbaar eindeloze oceaan,
Naar welke continenten ga jij deze keer weer,
Wat staat je te wachten op je volgende bestemming?
Zeilboot, zeilboot...
Waarom heb je me niet verteld dat je zo van zeilen houdt?
Waarom heb je mij niet gewaarschuwd?
Waarom heb je, door je even de rug toe te keren, de haven verlaten?
Hoe kan ik wennen aan de leegte die je bij mij achterliet?
Hoe ga ik het vullen?
Zeilboot, zeilboot...
Je was zo licht als een mus,
Ik hoop dat je gelukkiger terugkomt dan waar je heen ging,
Ik besef dat je moest gaan
Zo voelde jij je
Dat dacht je.
We hadden je zo goed gebouwd, van hout, het roer, het dek,
Uit diverse zeilplaten,
Ik heb zelfs je anker vastgemaakt,
Ik weet dat het niet gemakkelijk voor je zal zijn,
De oceaan heeft zijn grillen,
Je weet niet wat je kunt verwachten,
Als het opgewonden raakt en je alle kanten op schudt,
Hij neemt je alleen mee op de routes die voor hem beter toegankelijk zijn,
Als het moeilijk voor je zal zijn, als je het gevoel hebt dat je niet meer overeind kunt blijven,
Kijk alstublieft naar beneden, zie het anker bevestigd,
Denk dat je van ver, zelfs duizenden kilometers verderop,
Ik waak over je, ik heb je in mijn hart,
Het is alleen dat je niet meer bij mij in de buurt bent om je te laten zien,
Echt, hoeveel onze verbinding betekende,
(Op argumentatieve toon)
Voel je goed, laat los, vergeet wie je heeft gemaakt,
Binnen twee weken kwamen we niet eens in de buurt,
Als jij dat vindt, is het jouw keuze...
Weet gewoon dat ik om je geef, daarom heb ik je zo goed gebouwd
Als laatste bemoediging zeg ik je: 'Je moet je niet laten intimideren door de stormen die je tegenkomt als je de oceaan oversteekt. Vergeet niet dat na de storm goed weer komt.'
Het zeilboot: "Wat zou jij doen? Mag ik niet één dag in Rio de Janeiro blijven? Eén dag maar, dat is alles wat ik wil, en dan kom ik bij je terug, dat beloof ik!"
Labirint
Dorești să deții cele mai noi aplicații,
Nu chiar noi, cu unele variații.
Unele cică sunt menite să îți ușureze activitatea,
Pe unele le poți obține la bancă și mergi, de aceea calamitatea.
Intri, nu ai prea multe ghișee din care să alegi,
Dacă nu alegi, culegi,
Așa că te așezi la coada rândului nouă
Femeia de la ghișeu se apucă de vorbit pe la două,
Nimeni nu mai înaintează,
Mai toți că își finalizează tranzacțiile visează,
La ghișeul trei i s-a stricat sistemul și nu recunoaște
Ceea ce fiecare client despre el însuși cunoaște,
La patru nu mai e tipa blondă, drăguță,
A plecat la baie de o oră, cu tot cu cafeluță,
La ghișeul unu
S-a stricat și imprimanta, ne prinde Ajunul,
La nouă nu mai termină de vorbit la telefon
Că fii-su și-a uitat cheia și nimeni nu-i răspunde la interfon,
La șapte
Și-a deschis paharul cu ciocolată cu lapte,
La opt
S-a apucat să mănânce un cruton de pâine copt.
Nici nu mai știi de ce ai intrat,
Cu toate acestea, o femeie de treabă la tine s-a uitat,
Vrea să știe cum te poate ajuta
Și spui că vrei aplicația pentru plăți online, cu o privire ageră, răspunsul îl căuta,
Propune să instalăm aplicația George,
Hopa, aplicația George, pe acest model de telefon, nu merge,
Ce propune ea este să achiziționăm un model de Nokia Lumia
Și să încercăm pe el, că sigur va merge ca lumea.
(Cred că singurul George de care vreau să știu e George Bacovia, nu aplicația George...)
Salutul
Bună ziua!
Sunt ignorată
Dispare zâmbetul,
de pe față.
La revedere.
Autor Alina Zamurca
Poezia compusă pe 15.11.2024
Abuz
În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,
Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,
O lume unde criticile cad ca ploi reci,
Și umilința începe , un drum drept.
Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,
Izolarea, un zid gros între inimi construit.
Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,
În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.
Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,
Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.
Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,
În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.
Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,
Sentimente ignorate, promisiuni uitate,
Confortul, un străin pe strada speranței,
Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.
Blamarea, o sabie cu două tăișuri,
În inima relației, adânc, se înfige.
Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,
În sala judecății, doar eu vinovat.
Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,
Gaslighting, lumini false în noapte,
Memoria, un puzzle cu piese lipsă,
Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.
Intimidarea, un monstru ce umblă liber,
Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.
Frica, un companion constant,
În inima nopții, speranțele se despart.
Șantajul emoțional, lanț invizibil,
Compasiunea, o armă împotriva voinței.
Frica de singurătate, un ecou în gol,
În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.
Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,
În adâncul abisului, speranța refuză să moară.
Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,
Fiecare pas contează, în zori de zi.
Mama care nu mă vede
Mama mea, de ce nu-ți pasă,
De ce taci când strig la tine?
Eu mă rup în mii de cioburi,
Dar tu treci mereu, străină, pe lângă mine.
Mă lovește lumea-n suflet,
Mă doboară, mă sfărâmă,
Dar tu, mamă, stai departe,
Ca și cum nici n-aș fi pe-o mână.
Când mă doare, tu mă-nchizi,
Când plâng, tu întorci privirea,
De ce m-ai adus în lume,
Dacă n-ai să-mi dai iubirea?
Omul care-mi face rău
E mai drag decât sunt eu,
Îi alegi vorba, taci pentru el,
Dar mie-mi dai doar întuneric greu.
M-am săturat să mă prefac
Că poate mâine vei vedea,
Că poate mâine vei auzi
Cum inima mi-e sfâșiată-n ea.
Dar nu te miști, rămâi departe,
Și nu te doare rana mea,
Nici când cad la pământ, în lacrimi,
Tu n-ai să vii să mă salvezi cândva.
Mamă, de ce sunt un nimic?
De ce n-ai pentru mine glas?
Doar tăcerea ta îmi răspunde,
Și mă sting încet, fără vreun pas.
CONVERSAȚIE POETICĂ
Un ceai de tei stă de vorba c-o cafea
" Ceaiul de tei -Mă mai iubești? Ai puțin zahăr în cuvinte? " Sau niște regăsiri de sine?
" Cafeaua-Nu am decât zaț, te-aș ruga să îmi dai un pic din acel zahăr în cuvinte și din regăsiri de sine. "
Alte poezii ale autorului
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Trioletul unei seri
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,
Lăsată de un Phoenix într-o seară.
„Ia, domnule, ce curioase jocuri:
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,
Mai comenta și lumea pe alocuri,
Privind scânteia de-undeva din scară.
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,
Lăsată de un Phoenix într-o seară.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.
Puntea măcelarului
Pe un planșeu încăpător,
urmând drumul scândurii urcătoare,
se adună porci numai buni de tăiat:
scurți la judecată și durdulii.
Fiecare-și etalează șuncile în căldura unei asupritoare toropeli,
fără a lua în seamă înghiontelile stăpânilor grăbiți spre proră,
unde stă, jalnică și decolorată,
polena cândva albă a unei sirene.
Pășirea este apăsată, cu dâre de lături în cale,
pe care burtoșii patrupezi le înfulecă din mers.
Și toată gloata cu neastâmpăr șușotește
apropierea orei de așezare la mese.
Nu e panică, nu-i vreun tablou încărcat de tragism,
cel puțin nu pentru proastele dobitoace,
la gâtul cărora funiile se simt mai degrabă
ca și o încropire de blege ațe.
Guițat absurd, dornic de mai multă îmbuibare,
umple tot văzduhul
și coboară din nou mai josnic și inexpresiv,
pierzându-se în valurile unduitoare.
Când, într-un sfârșit, gurile parcă s-au dat adormite,
undeva din fund se arată o siluetă sdrahonă, cu buzunarele alungite,
cu mustățile fluturând în calea brizei retezate uneori de jocuri de cuțite
și sunet de ascuțis pregătit de înjunghiere.
Se aduce, bălăngănit, un grăsun de-acela dintre cei mai neciopliți,
iubitor mult peste toți de haleală,
ce și copiii și i-a înghițit în zilele mai sărace de iarnă.
Și, pus în fața călăului său,
tinde să rânjească prostește,
intrigat ușor de valăul ce lipsește.
Dar nu mult trece până mustăciosul ridică din brațe,
iar netotul animal își pierde capul,
sângele din el dând șiroaie și făcându-se ca lacul,
împânzit la scurt timp de musculițe.
Și zarea e nepăsătoare,
și vântul nici nu bagă de seamă, cu o naturalețe absentă,
căderea pe lemnele acum înroșite
a unui bolovan de carne:
căpățâna aiuritului decapitat,
ce ar putea servi, înfiptă într-un băț,
drept idol al hrănirii necugetate.
În violetul acestui grotesc crepuscul,
când limbi aprinse se pregătesc de perpelire și de sărare,
din râtul unui copitat mai puțin bondoc dă a se distinge:
„acum vom avea de mâncare”...
Suprareală
Sub clar de lună munții glas îmi au,
Cu naiuri din vechime ș-adiere
De aburi printre care păstoreau
Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,
Iar ramul, parcă preschimbat în za,
Ia-n cercuri o-ncropire cu statură
De văz de Argus car’ pe el s-ar da
Pădurii glob vigil ca armătură.
Trioletul unei seri
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,
Lăsată de un Phoenix într-o seară.
„Ia, domnule, ce curioase jocuri:
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri!”,
Mai comenta și lumea pe alocuri,
Privind scânteia de-undeva din scară.
O pană-aprinsă s-a-așternut pe blocuri,
Lăsată de un Phoenix într-o seară.
La ieșirea dintr-un tunel
Undeva se albește un capăt de tunel,
iar eu, din tren, îl aștept să vină;
prea multă vreme bezna și-a găsit sălaș în cabina mea
și prea greu mi-a venit să-i spun să plece.
Dar iată că din al ceasului ticăit rece
reiese inevitabilul trai umbrit,
mascat în trecerea prin trupul unui munte,
săpat de mâni, oră de oră să-l spurce,
până la pământ când piatra aveau să i-o culce.
Și din fiecare bucată de macadam încins,
culcată sub șinele ce tremură în drumul gigantului de metal,
se deduce și se simte cu o și mai mare vivicitate
acel moment al părăsirii
obscurității inerente corpului mineral.
Lăsat pe spate, c-o inimă în palmă tot mai mică,
stau cu ochii ațintiți în beznă,
să-i întâmpine panorama pădurii
din care aburul verii tinere se ridică.
Trezire
Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,
în orizonturile apropiate,
se APRIND.
Totul, și gărzile, se lichefiază,
cum parcă dau să încolțească
MAGISTRALE flori,
răsărite alb-argintii,
pe LESPEZI de pietre fumurii.
În van „nebunu”-ncearcă
În van „nebunu”-ncearcă să se-aleagă
C-o mulțumire ori c-un zâmbet dat
Din partea-aceluia ce-l ia în șagă
Și-l scuipă pentru că-i „alienat”.
Oriunde merge-un deget îl acuză,
Pe un’ se-așază-i ocărânt că stă;
Că are una sau că n-are scuză,
E judecat că-n felul său cântă.
Și chiar de-nsingurat pe lume este,
Măcar o rațiune caldă i-e,
Când vede cum „normalul” dă de veste
Aceeași vorbă ce îl împuie:
Pe griul fad și dens de grea rumoare
Prin el aduce-o pată de culoare.