Autorul Ioana Gantu

Paginile credinței se deschid,

Pășesc pe fecioare închise in sfinte lanțuri.

Doamnele nu mai ajuta,ele acum decid!

Prin placeri ce țin de cele înalturi.

Steaua nordului strălucește in zari,departe!

Un alt soare imi făcea subtil cu ochiul,

Puterea nu e condusă de forte fără carte,

In trecut descântec gen deochiul.

Banii sunt albaștri,si vin pe un vapor,

Refugiul este rece,o sa tin de cont amore,

In iubire nu poți sa fi mereu actor,

Viitorul surprinde al misterului savor.

Moartea se arată cu intenții bune,pure.

Si doar de al dragul sa croiasca.

Diavolul rămâne jos si cu sechele dure,

Se apropie mascarada ce nu o sa priască.

E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez  parcul care se află în proximitatea locuinței,  pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc,  prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce  la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii,  voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare,  zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-

Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine,  l-a dat copilului meu  înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele  de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut  multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu,  merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa  cu care a plecat din apartament când a venit executorul  judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor  să plecăm. Au plecat vorbind între ele.

Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic  cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân  pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :

Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera  cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an.   Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav.  Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire,  Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă  dar deja inima încetase…      

Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi  traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă  să-i spun  unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !!  Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să  constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau  din    bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită,  cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.

Acest gând e atit de straniu,

să nu trăiești cînd nu iubești,

cînd în suflet se topește aer-

cînd nu-l mai vezi, cînd nu-i zîmbești.

Ci doar un trecut zidit din răni

poate iubi prezentul bun la nesfârșit,

cînd inima se v-a dezgheața încet -

căci n-a uitat ce a trăit ,ce a iubit.

Şi dacă pleacă iarăși înapoi -

Tu , spargi pereții tainelor în lume ,

cînd n-o să simți că mai trăiești 

atunci, îl vei uita pe El ,anume..

țesătorul adoarme
sub propria pânză —
iar visul că țese
naște ața
din care e făcut.

𝒪𝒽，𝒯𝓊 𝒾𝓊𝒷𝒾𝓉𝒶̆ ℒ𝓊𝓃𝒶̆，

𝓅𝓇𝒾ℯ𝓉ℯ𝓃𝒶 𝓅𝒶̆𝓂𝒶̂𝓃𝓉ℯ𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇，

𝓅ℯ 𝓁𝒶 𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒻ℯ𝓇ℯ𝒶𝓈𝓉𝓇𝒶̆ 𝒶𝒾 𝒻ℴ𝓈𝓉 𝓉𝒾𝓂𝓅 𝒹ℯ－ℴ 𝓁𝓊𝓃𝒶̆，

𝓉𝒶̆𝓂𝒶̆𝒹𝓊𝒾𝓉ℴ𝒶𝓇ℯ 𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊－𝓂𝒾 𝒶 𝓉𝓊𝓉𝓊𝓇ℴ𝓇 𝓇𝒶̆𝓃𝒾𝓁ℴ𝓇．

ℛ𝒶𝓏ℯ𝓁ℯ 𝒯𝒶𝓁ℯ．．．𝒶𝓉𝒶̂𝓉 𝒹ℯ 𝓋ℯ𝒹ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ

𝒶𝓊 𝓅𝒶̆𝓉𝓇𝓊𝓃𝓈 𝒸ℴ𝓂𝓅𝓁ℯ𝓉 𝒾̂𝓃 𝓂𝒾𝒸𝒶 𝓂ℯ𝒶 𝒾̂𝓃𝒸𝒶̆𝓅ℯ𝓇ℯ，

𝓉𝓇𝒶𝓃𝒻ℴ𝓇𝓂𝒶̂𝓃𝒹𝓊－𝓂𝒾 𝓃ℴ𝓅𝓉̦𝒾𝓁ℯ－𝓃 ℊ𝒶̂𝓃𝒹𝓊𝓇𝒾 𝓅𝓇ℯ𝓉̦𝒾ℴ𝒶𝓈ℯ，

𝒻𝒾𝒾𝓃𝒹𝓊－𝓂𝒾 𝓂𝓊𝒸ℯ𝓃𝒾𝒸𝒶̆ 𝒶 𝓃𝓊𝓂ℯ𝓇ℴ𝒶𝓈ℯ𝓁ℴ𝓇 ℴ𝓅ℯ𝓇ℯ．

𝒪𝓅ℯ𝓇ℯ𝓁ℯ 𝓂ℯ𝓁ℯ 𝒹ℯ 𝓈𝓊𝒻ℯ𝓇𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆

ℐ̂𝓉̦𝒾 𝓁𝒶̆𝓈𝒶𝓊 𝒸𝒽𝒾𝓅𝓊𝓁 𝓅𝒶𝓇𝒸𝒶̆ 𝒹ℯ𝓏ℴ𝓇𝒾ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉．

𝒯ℯ 𝓊𝒾𝓉𝒶𝒾 𝓁𝒶 𝓂𝒾𝓃ℯ，𝒸𝓊 𝒷𝓊𝓃𝒶̆𝓋ℴ𝒾𝓃𝓉̦𝒶̆，

𝓁𝒶 ℊ𝓇𝒶𝒾𝓊𝓁 𝓂ℯ𝓊 𝓁𝒶𝓂ℯ𝓃𝓉𝒶𝓉．

𝒫𝓇ℯ𝓏ℯ𝓃𝓉̦𝒶 𝒯𝒶 𝒸ℴ𝓂𝓊𝓃𝒾𝒸𝒶 𝓂𝓊𝓁𝓉ℯ．．．

𝒮𝓊𝒻𝓁ℯ𝓉𝓊𝓁 ℯ𝓇𝒶 ℯ𝓍𝓊𝓁𝓉𝒶𝓉 𝓋𝒶̆𝓏𝒶̂𝓃𝒹𝓊－𝓉ℯ．

𝒯ℴ𝓉𝓊𝓁 𝒹𝒾𝓃 𝓂𝒾𝓃ℯ 𝒶 𝒾̂𝓃𝒸ℯ𝓅𝓊𝓉 𝓈𝒶̆ 𝒯ℯ 𝒶𝓈𝒸𝓊𝓁𝓉ℯ，

𝒾𝒶𝓇 𝒶𝓅ℴ𝒾 𝓈ℴ𝓂𝓃𝓊𝓁 𝓁𝒾𝓃𝒾𝓈̦𝓉𝒾𝓉 𝒶𝓅𝒶̆𝓇ℯ𝒶 𝒾̂𝓃 𝒻𝒾ℯ𝒸𝒶𝓇ℯ 𝓃ℴ𝒶𝓅𝓉ℯ．

（𝒟ℯ𝓃𝒾𝓈𝒶－𝒞𝓇𝒾𝓃𝒶 ℐ𝓋𝒶𝓈̦𝒸𝒶̆－ℒ𝓊𝓃𝒶）

Las porțile inimii,deschise

Muzeu am sufletul,întrare fără plată 

Se îmbulzesc emoții,vin toate deodată.

Un soare plăpând îmi scaldă bruma de pe vise. 

Cu vârf de lance,Tristețea mă împunge scurt,în piept

Deșucheată, despletită, murdară, făr' de rușine,

Frica,gheare agită,colți înfige în mine 

Pumn strâns,privire brici:Furia,mă vrea mânioasă;nu este înțelept.

Ce să vezi?Într-o clipire,toate aleargă spre ieșire 

Bombănind nemulțumite fiindcă nu le-am ospătat

Liniște și bunăstare de când ele au plecat 

Frunte descrețită, simțuri în amorțire.

Cu scârțâit, poarta groasă mișcă încet 

Și tiptil, în vârf de buze, intră Bucuria 

Vreau să o am oaspete, dar îi place vorbăria 

O fereastră deschide și se aruncă în gol,cu scâncet. 

Pe trotuar,în fața porții,dăinuie un ulm,din străbuni 

Printre crengi văd atârnate:Fericirea,Iubirea,Speranța 

Flutură mâini, zâmbesc, însă păstrează distanța 

Invitație așteaptă,vor să aduc plecăciuni.

Nici un mușchi nu clintesc

Trup inert,neutru observ

Pentru emoții,energie nu mai rezerv

Le vreți voi?Cu drag,doritorilor le dăruiesc.