Înăuntrul inimii mele

Pe străzi pustii, umbre se-ascund,

Destine frânte, visuri ce pierd.

În praf amar, se scurge o șoaptă,

„Alege viața, luptă, nu-i faptă.”

Raul privește spre zarea senină,

Unde viața curge, limpede, divină.

Refuză ispita, chemarea cea rece,

Spre calea luminii sufletul trece.

Drogurile mint, promisiuni ce dor,

Îți fură visele, te lasă gol.

Dar Raul știe, în adâncul său,

Că viața e darul cel mai măreț al său.

Prietenii cad, pierduți în abis,

Dar Raul e stâncă, un far nescris.

Cu glasul său clar, îndeamnă mereu:

„Alege speranța, drumul cel greu!”

În brațele vieții se află puterea,

Să-nfrunți întuneric, să rupi tăcerea.

Raul își strigă mesajul curat:

„Stop droguri acum, nu-i drum de urmat!”

Speranța răsare pe chipuri uitate,

Când Raul le-arată că viața e toate.

E soare, e zâmbet, e pace adâncă,

E cântec ce-n suflet veșnic răsună.

Deci, stopă tentația, prietene drag,

Nu lăsa durerea să-ți fie toiag.

Raul te cheamă: „Alege să trăiești,

În lume, curat, să dăruiești!”

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

Simt obsesiv în Tot prigoana dreptei perpendiculare     

ca un ingredient al formei, al unui interval conjunct,

în care numai cercul preferă curba neascultătoare

și nu acceptă, ca fatalitate, dictatura unui punct

Doamne, câtă mizerie există și-n geometrie

(așa cum e și-n viață sau, extinzând, în toate cele!)

când două drepte se exhibă pe-o coală de hârtie

își zic, exthausiv, ca sunt doar paralele

În fapt, au luat de la femei cochetăria,

nevoia lor de-a fi-n atenție, indiferent de cost

de-a strecura în forme ura și dizarmonia,

și spre-a le-arăta, orgolioase, …lipsa lor de rost

nimic mai neadevărat, e doar o simplă aroganță

pe care dreapta și-o asumă-ntotdeauna,

prin două puncte aflate la distanță,

nu poate trece decât o dreaptă amărâtă, numai una   

mai mult prin punctul fix și nalt, precum o schelă,

în orice parte ar fi plasat acum

nu poți trasa, oricât ai vrea, decât o paralelă

la acea dreaptă, și să-ți vezi de drum…

În ultimul timp am auzit foarte des și apăsat replica " O să faci 18 ani, te maturizezi și gata cu copilăritul..."

Dar cui rămâne copilul meu interior rănit de toate încercările vieții ? 

Ce se întâmplă cu cel mic care n-a apucat să se joace destul, care nu s-a bucurat de niciun moment frumos alături de familia lui, care n-a fost luat în brațe, care n-a fost mângâiat, care n-a existat? 

Cine vindecă sufletul zdruncinat al "adultului" eu și cine îi șterge lacrimile neîncetate ale "copilului" eu ? 

De unde îmi adun "familia" pe care micuțul a avut-o și de unde să încep să repar relațiile ciobite pe care adultul a încercat să le mențină? 

Adultul eu, care în curând se va maturiza prin prisma vârstei 18, va trebui să-și abandoneze copilul interior la fel cum au făcut-o toți ceilalți? 

                                                                  Samoilă Larisa

M-aș pierde oare
dac-aș fugi în mare
De-al tău dor,
ce m-a-ncălzit?

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?

„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.

Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?

Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.

Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?

E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.

Tu ai aruncat acea păpușă.

Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață

chiar dacă tu nu îți doresti asta.

Mi ai spus să mă gândesc la tine

ca la o experiență frumoasă

care nu a durat mult.

Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,

dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?

aberez.

Privesc luna, îmi zâmbește,

Încercând să mă atragă 

Spre cerul lin ce însoțește 

O lume îmbelșugată.

Închid ochii, mă gândesc 

La iubirea pierdută a noastră.

Înspre lună eu pășesc 

Uitându-mi trupul la fereastră.

Ajung sus, tu mă privești 

Cu un buchet de flori în mână,

Așteptând să întâlnești 

O prea frumoasă zână.

Mă întreb dacă eu sunt oare

Acea zână-ntruchipată

Într-o floare protectoare

Ce-ți va dărui iubirea toată.

Te ating, te uiți în gol,

Ne-ntâlnindu-mi moarta privire 

Ce speră că un miracol

Se va ivi ca o strălucire.

Ochii mei goi îi întâlnești,

Atingându-mi părul, mângâindu-l

Reușești să mă privești,

Golul inimii acoperindu-l.

Îți surâd, încep să plâng

Când încet, încet dispari.

Trandafirii eu îi strâng 

În timp ce tu, domol, tresari.

O mână fină mă cuprinde,

Încălzindu-mi sufletul pustiu 

Care ține încă la tine,

Necăjit și sângeriu.

Cobor treptat, deschizându-mi ochii,

Oh, lună! Mă contempli din nou,

Dar zâmbetul e acum al morții,

Suferind într-un tablou.

Îmi simt lacrimile ochilor

Transformându-se în gheață 

Unde-i lumea visurilor,

Pierdută acolo în ceață?

Îți caut încă zâmbetul 

Pierdut în amintire

Dar uite, îmi pierd sufletul

Într-un vis de fantezie.

Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.

Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.

Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.

Ai menționat drogurile.

Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,

de care aveam nevoie constant.

Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.

Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.

Drogul meu, pastila mea,

uram să te iubesc,

acum iubesc să te urăsc.

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?

Parfumul tău de iasomie

împerecheat cu banalul miros viu

de suflet înduioșat,

îl spulber ușor ca-ntr-o magie

spre luna plină

a trupului meu vinovat.

Îmi scot inima afara

și o privesc cu lacrimi reci

formate într-un abis

dorind să se transforme-ntr-o boală

din care doar tu o poți salva,

ducând-o în paradis.

Aş dori ca inima mea acum spulberată

să se contopeasca în trupul tău

ușor delicat,

să devenim o singură culoare însuflețită

de neșters,

așa cum eram la un moment dat.

Aşa cum eram la un moment dat.

Parfumul tău e acum mort

asemenea unei flori veștejite

din care şi culorile au dispărut.

Simt că așa trebuie să mă comport

pentru a nu lăsa să piară

mirosul tău pierdut.

Spune-mi tu, dulce-amintire

Nu te-am iubit? Nu ți-am zâmbit?

Nu am fost o alinare

Care mereu te-a însoțit?

Mi-ai promis multe iluzii

Eu naivă, le-am crezut.

Sub auriile lumini ale străzii 

Mă intreb, "De unde a început?".

Trăiri intense am brodat

În fiecare clipă a zilei,

Când îmi șopteai treptat

Acele versuri ale idilei.

Când lumea mea era gri,

Un strop de iubire o metamorfoza

În raze de soare, culori vii

Atingerea ta mă liniștea.

Momentele acelea au pierit,

Însă iubirea profundă a rămas 

Un glonț în inimă ai înfipt 

Și-apoi încet te-ai retras.

Spune-mi tu, dulce-amintire,

Ce să fac, cum să trăiesc?

Găsesc pe drum o eliberare,

Aripi de plumb, încet sfârșesc.