Înăuntrul inimii mele

prin marea dezlănțuită,

vâslim, vâslim,

doar, doar, vom vedea

 țărmul.

fără Dumnezeu, 

singurătatea-i

o armă de descompunere, de anihilare

a simțămintelor omenești.

n-ai de ce să te simți așa mândră

pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero

grade celsius

ți-acoperit fața

ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice

precum pietrele din Stonehenge

și ochii ți-au înghețat în orbite

ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite

sub streșina zâmbetului

care nu mai înseamnă nimic

oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă

a amintirii

e inutil

pasărea-i moartă

mai bine ai încerca să mă-njuri

să-mi arăți degetul mijlociu

deși n-ar avea sens

cum ai mai putea face asta acum

după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea

cu țurțuri de gheață

eu pot trăi și cu inima înotând în sânge

să știi

tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă

de grație

mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice

ale sufletului tău

iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…

Vai ce repede mai trece anul

Și înapoi nu poate să mai vie,

Este la fel cum irosește banul

Când e la shopping..a mea Mărie!

Mi s-a părut că e frumoasă

Când am vazut-o pe-nserat,

Ieri o vedeam a mea mireasă

Azi mi-a trecut...de însurat!

Sunt la piață pentru pepeni

Și poate mai sunt verdețuri,

Nu văd cumpărând pe nimeni

Toți se uită și se plâng..de prețuri!

Azi salariu mi-am aflat

După ce l-au indexat,

Și-am rămas tare mirat

Că n-au pus și...au tăiat!

Ne-au luat norma de hrană

Că aveam câștiguri mari,

Voi cânta seara în strană

Și primi bani..de la pălămari!

Ne pregătim, că vin alegeri

Iar Ei se luptă pentru liste,

Unii ne mint cu-a lor prelegeri

Iar alții la biserici...dau acatiste!

ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină

este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră

a unei securi de luptă pe care se așează un fluture

sfidând toate principiile fizicii

legea gravitației

a cauzei și efectului

și a unei umbre fără identitate care mă acoperă

insinuându-se între mine și restul Universului

încă nu înțeleg ce caut acolo

în mijlocul drumului

răstignit

dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor

trecând ca o pasăre încolțită de uliu

într-o fracțiune de secundă

aș putea  crede că am murit

mă agăț cu toată  forța aceasta teribilă a gândului

de fiecare secvență

care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului

și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie

de la copilul în  pantaloni scurți

care aleargă după același fluture

pe care-l văd acum și pe tăișul securii

la primul sărut

la prima noapte de dragoste

la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei

și  trecerea mamei la cele veșnice

apoi la omul din spatele umbrei

pe care-l simt în ascuțișul securii

privind consternat de pe margine…

Simt cum dăruiesc energie

Unor oameni fără orizont

Lăsând în urmă durere

Unde sângele mi fierbe

Ca încerc la infinit

Și nimeni nu mă înțelege

Ca de fapt

Mă doare inima

De frigul impus (asupra lor)

Care te aruncă ca o puternică furtuna

Intr un abis de sentimente obscure

Simt cum fac țepe în vene

Și doar pot să privesc..

Câtă durere există în lume.

Martie, luna capricioasă,

Cu ploaie rece și furtunoasă,

Soarele stins, cerul plumburiu,

Un peisaj trist, pustiu.

Fără o rază de lumină,

Doar lacrimi reci ce cad din cer,

Natura pare adormită,

Tristețea plutește în aer.

Gândurile zboară spre trecut,

Spre amintiri cu soare și dor,

Spre zile calde și senine,

Când sufletul era plin de speranță.

Acum, doar ploaia îmi ține companie,

Și tăcerea asurzitoare,

O singură dorință mă cuprinde,

Să vină soarele și să aducă splendoare.

Dar martie e o lună schimbătoare,

Poate mâine va fi mai bine,

Soarele va străluci din nou,

Și tristețea va dispărea ca un fum.

Până atunci, am răbdare și speranță,

 Știu că primăvara va veni,

Aducând cu ea viață și lumină,

Și sufletul meu va fi din nou fericit.

cântând în marasmul cerebral,
strig, dar nu mă ascultă nimeni.
caligrafic scriu cu o slovă fină,
șoptesc și mă ascultă toți.
ei
nu văd cicatricile coagulate sub piele.
nu le arăt universul retoric,
creat
cu o dispersă gândire substanțială.
discre panță
între lumi
sau doar o spaimă incandescentă?
foșnetul hârtiei câștigă
macabru.

Ai început să mă iubești
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
M-ai pus pe un piedestal,
mi-ai dăruit coroana
cu care mă mândream.

Am început să te iubesc
cum nimeni nu putea s-o facă mai bine.
Te-am pus în inima mea,
ți-am oferit totul.

Ai pierit, te-ai ofilit, ai căzut
cum cad frunzele din copacii verzi,
toamna,
pierzându-se prin tălpile murdare
ale pantofilor necunoscuților,
așteptând să cadă stropi de ploaie,
singuratice.

Ai menționat drogurile.

Droguri? tu ai fost drogul meu,
pe care-l doream, îl căutam
în fiecare zi și noapte,
când simțeam că înnebunesc.
Erai drogul de care nu mă puteam îndepărta,

de care aveam nevoie constant.

Dar tu mi-ai inițiat pașii
către un loc sacru,
crezând că mă va salva –
te înșeli.

Droguri? tu ai fost drogul meu,
de care încă simt nevoia
să mă ardă, să-mi ardă plămânii,
să ard împreună cu el.
Să-mi lăcrimeze ochii,
până aștern cuvinte de lacrimi
pe fața ta pustie.

Drogul meu, pastila mea,

uram să te iubesc,

acum iubesc să te urăsc.

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?

Și uite cum s-a dus încet 

Amorul nostru fraged

Lângă-un codru, în secret

Spun "adio!", și-apoi șed.

Lebedele albe lin plutesc

În oglinda lacului albastru 

Eu încerc să-mi întâlnesc 

Sufletul odată astru.

Dar lebedele au devenit negre,

Lacul e acum ghețar,

Parcă am avut așa trăire...

Ah! încet tresar.

Iubirea noastră era pură 

Ca un izvor cristalin 

Însă acum eu stau singură 

Și mă descompun în chin.

Amintiri dulci, acum un suspin

Căci nu mai vrei să mi te arăți,

Să-mi mângâi obrazul fin

Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.

Încă sper, și sper, și sper...

O lumină să mă trezească 

Să-ți văd corpul alb în aer 

El de răni să mă golească.

Dar din nou e doar un vis

Frumos din cale-afară 

A fost chiar un paradis

Păcat că a trebuit să piară.

Parfumul tău de iasomie

împerecheat cu banalul miros viu

de suflet înduioșat,

îl spulber ușor ca-ntr-o magie

spre luna plină

a trupului meu vinovat.

Îmi scot inima afara

și o privesc cu lacrimi reci

formate într-un abis

dorind să se transforme-ntr-o boală

din care doar tu o poți salva,

ducând-o în paradis.

Aş dori ca inima mea acum spulberată

să se contopeasca în trupul tău

ușor delicat,

să devenim o singură culoare însuflețită

de neșters,

așa cum eram la un moment dat.

Aşa cum eram la un moment dat.

Parfumul tău e acum mort

asemenea unei flori veștejite

din care şi culorile au dispărut.

Simt că așa trebuie să mă comport

pentru a nu lăsa să piară

mirosul tău pierdut.

un zefir îmi străpunge inima ca din cer să cada o văpaie prin prisma sângelui în a mea odaie să mi apuce gatul și să mi ducă nirvana înapoi în mormântul mistic acoperit de noroi să mi culce capul serafic în toiu nopții apusului meu ce i ard colții

obnubilare

frisoane îmi iau respirația îmi cântă simfoniile spațiului eteric
îmi gâdilă vertijul tensiunea constricția
hiperventilez în ochii umbrelor și adulmec zările orfeice
ermetic ochii mei se adună în culori dileme
paranormale punct și am ajuns unde am bătut am ajuns unde n am avut am ajuns și nu mai aud