Stropi de ploaie singuratici

îmi reprezint  femeia ca pe o absidă

la edificiul vieții multigeometric,

ce nu lipsește din nicio piramidă,

din niciun templu sau lăcaș vremelnic

.

și nu mă miră plusul lor de frumusețe,

mă mulțumesc doar că sunt vii,

că au precum un poliedru douăzeci de fețe

și, mai ales, că n-au asimetrii

.

e drept că geometria rămâne doar știință,

când pui compasul sau echerul gol pe gleznă

pierzi din vedere tocmai unghiul ei  de referință

ce pleacă din lumină și se termină-n beznă

.

cu timpul chiar și cercul devine o elipsă,

nu poți rămâne cerc întreaga viață…

da, ea-i când în excces, când lipsă

ca o spirală-nchisă într-un un cub de gheață…

Rugul aprins bolborosește incomprehensibil

două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii

dintr-o clipă în alta

grupuri  izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale

„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”

străjerii Alfabetului iau poziții de luptă

iar clonele literelor  de bază

ă,â,î,ș,ț 

ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor  și virgulelor

trag pidicile armelor

„pe aici nu se trece”

cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de  lèse-majesté

adică de ofensă adusă suveranului  0

pedepsită cu moartea

puseseră între ele și suveran o virgulă

în fapt

Constituția statua dreptul acesta doar regelui

după el  nu puteau fi decât numere zecimale

nici vorba de litere

literele rămâneau întotdeauna  litere

nu aveau iscusința și mlădierea numerelor

revolta lor nu era sustenabilă

și trebuia înăbușită în sânge

cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții

 însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

te văd așezându-ți pașii ca un acrobat

care merge pe sârmă

mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău

dar nu ți-am spus până acum

de teamă să nu destram vraja

sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus

din același motiv

n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili

și extatici

să dau frâu liber ispitei

inimii

acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg

în dreptul insulei Eea

unde locuia Circe…

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă facea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu stie,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

Mă uit din nou într-o oglindă

Și ea continuă să îmi arate,

Că nu mai sunt așa de tânăr

Și-am pus ani buni în spate

Pentru moment m-am îndoit

Că asta poate fi figura mea,

Dar imediat m-am resemnat

Ridu-i un semn că viața-i grea

Am părăsit oglinda întristat

Cu gândul dus spre tinerețe,

Iar ochiul minții m-a informat

Că am ajuns deja la bătrânețe

Afară,  mi-am aruncat privirea

Și am văzut și tineri și bătrâni,

Cu toții se bucurau de viață

Zâmbind, ținându-se de mâini

...................................

Ușor, ușor încep să înțeleg

Că nimeni nu întoarce anii,

Sarac, bogat ne vine vremea

Nimic nu iei...degeaba banii!

Spune-mi tu, dulce-amintire

Nu te-am iubit? Nu ți-am zâmbit?

Nu am fost o alinare

Care mereu te-a însoțit?

Mi-ai promis multe iluzii

Eu naivă, le-am crezut.

Sub auriile lumini ale străzii 

Mă intreb, "De unde a început?".

Trăiri intense am brodat

În fiecare clipă a zilei,

Când îmi șopteai treptat

Acele versuri ale idilei.

Când lumea mea era gri,

Un strop de iubire o metamorfoza

În raze de soare, culori vii

Atingerea ta mă liniștea.

Momentele acelea au pierit,

Însă iubirea profundă a rămas 

Un glonț în inimă ai înfipt 

Și-apoi încet te-ai retras.

Spune-mi tu, dulce-amintire,

Ce să fac, cum să trăiesc?

Găsesc pe drum o eliberare,

Aripi de plumb, încet sfârșesc. 

Și uite cum s-a dus încet 

Amorul nostru fraged

Lângă-un codru, în secret

Spun "adio!", și-apoi șed.

Lebedele albe lin plutesc

În oglinda lacului albastru 

Eu încerc să-mi întâlnesc 

Sufletul odată astru.

Dar lebedele au devenit negre,

Lacul e acum ghețar,

Parcă am avut așa trăire...

Ah! încet tresar.

Iubirea noastră era pură 

Ca un izvor cristalin 

Însă acum eu stau singură 

Și mă descompun în chin.

Amintiri dulci, acum un suspin

Căci nu mai vrei să mi te arăți,

Să-mi mângâi obrazul fin

Of! Mi-ai rupt inima-n bucăți.

Încă sper, și sper, și sper...

O lumină să mă trezească 

Să-ți văd corpul alb în aer 

El de răni să mă golească.

Dar din nou e doar un vis

Frumos din cale-afară 

A fost chiar un paradis

Păcat că a trebuit să piară.

Privesc luna, îmi zâmbește,

Încercând să mă atragă 

Spre cerul lin ce însoțește 

O lume îmbelșugată.

Închid ochii, mă gândesc 

La iubirea pierdută a noastră.

Înspre lună eu pășesc 

Uitându-mi trupul la fereastră.

Ajung sus, tu mă privești 

Cu un buchet de flori în mână,

Așteptând să întâlnești 

O prea frumoasă zână.

Mă întreb dacă eu sunt oare

Acea zână-ntruchipată

Într-o floare protectoare

Ce-ți va dărui iubirea toată.

Te ating, te uiți în gol,

Ne-ntâlnindu-mi moarta privire 

Ce speră că un miracol

Se va ivi ca o strălucire.

Ochii mei goi îi întâlnești,

Atingându-mi părul, mângâindu-l

Reușești să mă privești,

Golul inimii acoperindu-l.

Îți surâd, încep să plâng

Când încet, încet dispari.

Trandafirii eu îi strâng 

În timp ce tu, domol, tresari.

O mână fină mă cuprinde,

Încălzindu-mi sufletul pustiu 

Care ține încă la tine,

Necăjit și sângeriu.

Cobor treptat, deschizându-mi ochii,

Oh, lună! Mă contempli din nou,

Dar zâmbetul e acum al morții,

Suferind într-un tablou.

Îmi simt lacrimile ochilor

Transformându-se în gheață 

Unde-i lumea visurilor,

Pierdută acolo în ceață?

Îți caut încă zâmbetul 

Pierdut în amintire

Dar uite, îmi pierd sufletul

Într-un vis de fantezie.

Care este scopul nostru în viață?

Să învățăm, să absolvim, să lucrăm…

până va rămâne doar cenușa din noi?

Dar asta este oare – adevărata semnificație a vieții?

Eu, sunt o adolescentă, sunt încă un copil,

dar timpul trece și voi deveni adult.

Un adult? La vârsta de 18 ani?

Nu îmi doresc asta. Nu îmi doresc să devin adult.

Vreau să rămân pentru totdeauna la vârsta de 17 ani.

Vreau să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc.

Vreau să mă întorc în timp, când eram o fetiță naiva,

dar fericită.

Când singura mea frică era că nu mă va lăsa mama

să ies afară.

Când singura mea grijă era că nu puteam, într-o zi, să

mă bucur de prieteni și de natură.

Când puteam să zâmbesc cu un zâmbet real, sincer.

Când cei din jur mă priveau cu ochi dulci și mă făceau

să mă simt specială.

Când singurele mele lacrimi vărsate erau din cauza

că mă lovisem când mă dădeam cu trotineta.

Unde au dispărut acele momente prețioase?

Pentru unii, amintirile se reduc la simple momente

din trecut, închise într-o cutie cu lacăt.

Dar, pentru mine, acea cutie va rămâne mereu deschisă,

oferindu-mi ocazia de a înota printre acele amintiri.

Niciodată nu voi pune lacătul pe acea cutie.

Dacă o fac, o parte din mine se va prăbuși.

Fetița din mine va plânge, se va înduioșa și mă va certa.

Te rog…du-mă înapoi în trecut.

Mi-e frică. Sunt speriată. Plâng.

Când voi mai avea ocazia să râd împreună cu colegii în timpul

orelor sau în pauze?

Când voi mai avea ocazia să împărtășesc cu mama sentimentele

mele de tânără îndrăgostită?

Când voi mai putea să adorm liniștită în fiecare noapte,

fără a avea vreo grijă?

Când voi mai fi așa de fericită?

Îmi doresc să spun „Stop!” timpului și să fac tot ce îmi place

și tot ce mi-am dorit vreodată să fac, înainte să trec pragul

de 17 ani.

Voi reuși eu oare – să ajung persoana la care eu, în vârstă de

9 ani, visam?

Îmi doresc ca răspunsul meu să fie da.

Deoarece nu vreau să o dezamăgesc pe acea fetiță frumoasă

și naivă, cu ochi albaștri, care mereu m-a susținut și a fost

alături de mine.

Vreau să se uite la mine cu ochii ei plăpânzi și să-mi spună:

„Întotdeauna am visat să ajung ca și tine”.

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?