Testament în stropi de vers

Noaptea mă îmbracă în tăcerea ei nesfârșită, 

Gândul la tine îmi e o lume nebănuită,

Unde dorul e steaua ce luminează în noapte

Și depărtarea dintre noi se vrea...mai aproape.

Cerul mușcă din lună, aștrii nopții au înghețat,

Șoapte fără glas prin vântul iernii răzbat.

Închid ochii și tot tu îmi vii mai aproape

Visul ce nu se stinge și arde în fiecare noapte.

În adâncul tăcerii mă regăsesc în privirea ta

Amintirea reînvie clipele ce ne-au fost senine

Noaptea mă învăluie in al ei negru de catifea

Deși distanța ne ține în două lumi străine...ești cu mine.

Și iar mi-e dor babe... dor de tine!

Şi dor mi-a fost chiar de-am tăcut..

Ími bate-n inimă și-mi curge-n vene

Azi parcă mai mult ca la început

Chiar de tăcerile îmi sunt mortale

Încerc să-ţi mai scriu un poem

Visând la degustări criminale

Împreună îmbrățișați să stăm...

Scriind mă-ntreb.. ce ai avut cu mine?

De ce poveștii ai pus punct?

De ce s-au întâlnit două destine?

Dacă-n tăceri absurde s-au pierdut?

..imi este așa de dor de ce visam să fie

C-un vin roșu în 2, lângă un șemineu

Cu buzele pe buze să-ti scriu o poezie

C-un cântec la chitară să-ncânt sufletul tău...

#winedrops #onewinewoman #unpahardepoezie

 Un roșu greu în cupă se așază,

E liniște sub cerul ancestral,

Trecutul nu mai doare, nu mai arde,

S-a preschimbat în cioburi de cristal.

Se simte tușa murelor pe buza de pahar,

O umbră de tutun și lemn de manuscris,

E amintirea ta ce nu mai doare în zadar,

Ci s-a zidit tăcut în noaptea unui vis.

Se varsă lent a timpului licoare,

Lăsând în boabe gust de vis curat,

Iar dorul vechi, din marea de ardoare,

În valuri de liniște s-a înecat.

Închin cu umbra ta de altădată,

Pe străzi străine, sub un cer deschis,

Sunt liberă, cu inima împăcată,

Că tot ce-a fost s-a prefăcut în vis.

Sorb liniștea din ultima ta șoaptă,

E vinul sec, dar drumul e senin,

Iertarea este pâinea bine coaptă,

Ce-o gust acum din cupa cu festin.

Pun sticla jos, e gata marea trecere,

Un ultim strop în cupă a rămas,

Povestea s-a retras în plină tăcere,

Sub sigiliul unui ultim ceas...

Un vin

De-un roșu sangvin,

O-mbrățisare 

Rămasă-n uitare,

Un dor

Rămas arzător,

Un gând 

Rămas în vânt,

O speranță 

Fără nuanță, 

O dorință 

Fără putință,

O inimă 

În lacrimă,

Un suflet

Rămas poet,

Un tainic vis

Rămas promis...

Promisiuni

Neîmplinite minuni

O poveste

Din spații celeste,

Rămasă în poezii

Scrise cu fantezii.

Am scris și scriu aceste poezii inspirată fiind de niște momente, întâmplări care mi-au marcat existența.

Am încercat și încerc să redau în versuri amintirile, emoțiile, gândurile și visele mele intr-un mod cât mai real deși poezia e pură fantezie uneori... însă se pot distinge clipele reale care au dus la crearea fiecărui vers...

Prin aceste poezii nu-mi doresc decât să vă împărtășesc o parte din mine, să vă atingă sufletul așa cum mie mi-l ating de câte ori așez stiloul pe hârtie... 

Pe coala albă timpul se oprește,

O întâmplare veche prinde glas,

Și realitatea-n vers se împlinește

Cu fiecare gând ce mi-a rămas.

E pură fantezie uneori,

O haină nouă pentru vechi dureri,

Dar printre rânduri simți cum trec fiori

Din clipele ce s-au trăit mai ieri.

Așez stiloul, inima tresare,

Iar din trecut bucăți din mine strâng,

Să las o parte-n fiecare zare,

Să râd prin rânduri sau în taină să plâng.

Nu-i doar poezie, e o punte lină

Spre sufletul ce caută răspuns,

O mână de pământ și de lumină,

Un adevăr în metafore ascuns.

M-am învoit cu luna

Să-mi lase două stele,

Să-ți dau și ție una

Și gândurile mele.

Cea ultimă rămasă 

O voi păstra cu mine

Să fie mai frumoasă 

De-atâta dor de tine!

M-am învoit cu luna

De veghe să stea mereu

Să fie strălucirea ei

Lumină, atunci când e greu.

Tot mă uit 'mprejur,
Și nu îmi dau seama,
Pe cuvânt, mă jur,
De ce am eu teama.

Teama de-acest mare,
Dușman și prieten,
Îl cheamă iubire
Pe acest netrebnic.

Toată lumea-l vrea,
Fără realizare
Că-n privirea sa,
Are doar teroare.

Așa că teama mea
Poate se explică,
Și dragostea ea
La mine nu pică.

Poate-am înțeles greșit,
Sau poate că nu,
Sentimentul smintit
Ce-ți schimbă sufletul.

Pân' la înțelegere,
Se pare că rămân
Într-o izolare,
Unde sunt stăpân.

I. ȘCOALA TĂCERII

Nu școala este vinovată

Când nedreptatea crește-n ea,

Ci omul care vede totul

Și tace când ar trebui să stea.

Un elev spune: „Sunt lovit,

Mă strigă, râd și mă jignesc.”

Dar glasul lui rămâne-n ziduri,

Deși adulții îl privesc.

Profesorul știe, dar nu face,

Directorul află, dar așteaptă,

Iar cel ce-ar trebui să apere

Privește rece și nu-ndreaptă.

„Am spus”, răspunde câte unul,

„Dar ei oricum nu vor asculta.”

Dar poate fi aceasta o scuză

Când un copil nu mai poate sta?

Căci nu e de ajuns să spui

O dată rece: „Nu e bine!”

Când vezi că răul se repetă,

Ai datoria să intervii.

Nu poți lăsa un copil singur

În fața celor ce-l rănesc,

Apoi să spui că n-ai putere

Și să aștepți să se oprească firesc.

Școala ar trebui să fie

Un loc în care poți învăța,

Să fii ascultat și respectat,

Să poți veni fără a te temea.

Dar când cei puși să o conducă

Își uită rostul și tac mereu,

Nedreptatea prinde putere,

Iar cel mai slab rămâne greu.

Nu cărțile sunt vinovate,

Nici tabla, clasa sau caietul,

Ci nepăsarea ce apare

Când omul își uită jurământul.

Un profesor nu-i doar o funcție,

Nici doar un serviciu oarecare;

El poartă-n suflet răspunderea

De-a fi un sprijin la nevoie mare.

Iar cel ce conduce o școală

Nu trebuie doar să dea ordine;

El trebuie să vadă răul

Și să oprească nedreptățile.

Când un copil spune adevărul,

El trebuie să fie ascultat,

Nu ignorat, nu pus deoparte,

Nu judecat și condamnat.

Iar dacă cel ce face răul

Nu se oprește la cuvinte,

Atunci trebuie luate măsuri,

Nu doar rostite avertismente.

Căci autoritatea fără faptă

Devine doar un cuvânt gol,

Iar tăcerea celor responsabili

Lasă în urmă un greu ecou.

Nu spun că toate școlile tac,

Nu spun că toți profesorii greșesc;

Există oameni care apără

Și pentru elevi se dăruiesc.

Dar unde omul vede răul

Și poate face ceva — dar tace,

Acolo nu mai este doar tăcere:

Nepăsarea începe să crească.

Și poate într-o zi, în școli,

Nu zidurile se vor schimba,

Ci oamenii care le conduc

Vor înțelege menirea sa.

Că școala nu-i doar o clădire,

Nici catalog, note sau program;

Școala înseamnă oameni, copii,

Și fiecare are un dar.

De aceea, când un elev strigă,

Să nu-i răspundem cu tăcere;

Să fie ascultat și apărat,

Cu dreptate, grijă și putere.

Nu școala este problema,

Ci nepăsarea unor oameni;

Iar școala se poate îndrepta

Când cei responsabili rămân oameni.

II. CONTINUARE — ȘCOALA TĂCERII

În școala unde toți aud,

Dar prea puțini vor să spună,

Se-aude clopoțelul zilnic,

Dar dreptatea nu răsună.

Se intră-n clase, se predă,

Se scriu cuvinte în caiete,

Dar printre bănci rămân probleme

Pe care nimeni nu le vede.

Sau poate le vede, dar tace,

Fiindcă e mai simplu să ignori,

Să spui că „nu e treaba noastră”

Și să aștepți o altă zi.

Iar dacă banii sunt pe primul loc,

Iar funcția trebuie păstrată,

Ce mai înseamnă răspunderea

Față de o generație întreagă?

Unii vor să iasă-n evidență,

Să fie numele lăudat,

Să spună lumea cât de bine

Au condus și-au realizat.

Dar dacă-n spatele imaginii

Un elev rămâne singur,

Atunci ce folos mai are faima

Când omul nu mai este văzut?

Nu poți clădi o școală bună

Doar cu statistici și rezultate,

Când elevii ajung să creadă

Că problemele lor nu contează.

Ne puneți să luptăm între noi

Pentru fiecare punct și notă,

De parcă succesul unui coleg

Ar însemna că altul pierde.

Și ajungem să ne privim

Cu teamă și neîncredere,

Uitând că suntem colegi

Și avem nevoie unii de alții mereu.

O notă nu trebuie să fie

Motivul pentru care ne urâm,

Iar catalogul nu poate spune

Cine suntem și ce devenim.

Și totuși, presiunea crește,

Comparațiile nu se termină:

„El are mai mult decât tine.”

„Ea este mai bună decât tine.”

Dar nimeni nu se mai întreabă

Cât a muncit fiecare,

Ce greutăți a avut în viață

Și cât de greu i-a fost să urce.

Nu toți învățăm la fel,

Nu toți avem același drum,

Dar toți merităm respect

Și șansa de-a deveni mai buni.

Iar când un elev spune:

„Am o problemă, ajutați-mă!”,

Nu este suficient să-i răspunzi

Și-apoi să uiți ce ți-a spus.

Dacă problema mai continuă,

Trebuie căutat un răspuns;

Dacă primul pas nu ajunge,

Trebuie făcut și al doilea, de-ajuns.

„Le-am spus să se oprească.”

Dar dacă nu s-au oprit?

„I-am avertizat.”

Dar dacă au continuat?

Atunci nu mai este suficient

Un singur cuvânt spus în grabă;

Responsabilitatea înseamnă

Să cauți o soluție adevărată.

Căci elevul care cere ajutor

Nu trebuie să plece mai departe

Cu impresia că este singur

Într-un loc ce trebuia să-l apere.

Iar dacă un elev este agresat,

Nu trebuie întrebat doar

De ce nu s-a apărat singur

Și de ce n-a încercat mai mult.

Întrebarea trebuie să fie:

„De ce s-a ajuns până aici

Și ce putem face să se oprească?”

Asta înseamnă răspundere,

Asta înseamnă să fii drept:

Nu ascunzi problema de mâine,

Ci cauți soluția cât mai concret.

Nu muți problema de pe-o zi pe alta,

Nu speri că va dispărea singură;

Căci o problemă ignorată

Rămâne acolo și se adună.

Ea rămâne.

Și uneori crește.

Iar școala devine tăcută

Nu pentru că nu sunt probleme,

Ci pentru că oamenii au învățat

Să nu mai vorbească despre ele.

Aceasta este școala tăcerii:

Elevul vorbește,

Dar glasul lui nu ajunge unde trebuie.

Profesorul vede,

Dar uneori trece mai departe.

Conducerea știe,

Dar imaginea pare mai importantă.

Nota devine competiție,

Iar colegul devine rival.

Banii, funcțiile și prestigiul

Ajung uneori înaintea răspunderii.

Dar tăcerea nu poate dura

La nesfârșit, fără glas,

Fiindcă există elevi care întreabă

Și elevi care nu fac un pas înapoi.

Există elevi care observă

Și nu vor să accepte

Că nedreptatea este normală

Și că nimeni nu trebuie să lupte singur pentru dreptate.

Poate că într-o zi

Școala tăcerii se va schimba.

Nu prin dărâmarea clădirilor,

Nu prin schimbarea cărților,

Ci prin schimbarea oamenilor

Care au puterea să facă ceva.

Atunci profesorul va asculta,

Directorul va interveni,

Regulile vor fi respectate,

Iar elevul va fi protejat.

Nota va rămâne doar o notă,

Iar colegul nu va fi dușman;

Școala va deveni din nou

Un loc pentru fiecare an.

Atunci școala va fi locul

În care omul este mai important

Decât funcția, banii, imaginea

Și orice interes trecător.

Până atunci însă rămâne

O întrebare către noi:

Cât timp poate dura tăcerea

Când atât de mulți au ceva de spus?

Și cât timp poate fi numită

„educație” o lume în care

Elevii trebuie să învețe singuri

Cum să lupte ca să fie ascultați?

Nu școala trebuie condamnată,

Ci nepăsarea trebuie schimbată.

Nu educația trebuie distrusă,

Ci nedreptatea trebuie înlăturată.

Și nu elevii trebuie puși

Să se lupte între ei,

Ci oamenii responsabili

Să lupte pentru drepturile lor.

III. FINAL

Nu orice om ce intră-n clasă

Și ține lecții zi de zi

Înțelege cu adevărat

Ce-nseamnă profesor a fi.

Profesorul adevărat nu doar predă,

Nu doar note pune-n catalog,

Nu cere doar liniște și teme,

Apoi pleacă nepăsător.

Profesorul adevărat ascultă,

Observă chiar când nimeni nu vorbește,

Apără dreptatea când o vede

Și nu lasă răul să crească orbește.

Când un elev cere ajutor,

Nu întoarce capul nepăsător;

Când vede-o nedreptate,

Nu spune: „Nu este treaba mea.”

Iar când situația continuă,

Nu se ascunde după cuvinte;

Caută soluții, ia măsuri

Și-și asumă lucrurile sfinte.

Pentru că a fi profesor

Nu înseamnă doar o funcție;

Înseamnă grijă și răspundere,

Înseamnă suflet și misiune.

De aceea spun la final,

Fără să condamn școala sau educația:

Cei care văd nedreptatea

Și aleg mereu să tacă,

Cei ce-aud un elev și-l ignoră

Își uită adevărata menire.

Un profesor adevărat

Nu este definit de catedră,

Ci de ceea ce face

Când un elev are nevoie de el.

Școala nu este problema.

Problema este nepăsarea

Celui care vede și poate

Să schimbe ceva, dar nu vrea.

Iar școala tăcerii

Va deveni școala dreptății

Atunci când cei responsabili

Vor alege să nu mai tacă.

Atunci clopoțelul va suna

Nu doar pentru-o nouă lecție,

Ci pentru-o școală în care

Dreptatea devine direcție.

Iar fiecare copil va ști,

Când va păși pe poarta ei,

Că glasul lui va fi ascultat

Și că nu este singur printre cei.

Atunci școala nu va mai fi

Doar zid, catalog și catalogare,

Ci locul unde fiecare copil

Își poate găsi propria valoare.

Și poate acesta este rostul

Pe care școala trebuie să-l aibă:

Să formeze oameni cu suflet,

Nu doar elevi cu note-n grabă.

Să învețe omul să respecte,

Să ajute și să apere,

Iar atunci când vede nedreptatea,

Să aibă curajul să nu mai tacă.

.... despre clipa în care pașii se intersectează, dar destinele rămân străine.

..... acea secundă încremenită într-un decor banal, când două priviri desenează o punte curată de gheață și detașare

 ....  modul în care timpul așază oglinzile trecutului, lăsând prezentul să curgă liber, cu fruntea sus și fără cale de întoarcere.

O privire fugară, un fulger de-o clipă

Secundă în care și timpul se oprește,

O bătaie ușoară din nevăzuta aripă

A unui destin ce în taină pornește.

Ea nu cere cuvinte și nu vrea răspunsuri,

E o punte de gheață și foc între noi,

Ascunde în umbră nespuse-nțelesuri

Și lasă în suflet furtuni, și apoi ...

O liniște adâncă, o caldă lumină

O poartă deschisă spre lumi nevăzute

În ochii ce trec, o poveste străină

Devine un dor de memorii pierdute.

Căci totul începe și totul se pierde

În trecerea asta grăbită și rară,

O mare de gânduri în ochiul ce vede

Cum o privire poate o lume să doară.

Omule, ne ducem, 

Unul câte unul 

Când ne vine rândul, 

Să facem loc celor ce vin,

Un trainic loc.

Dar, traiul pe Pământ, 

Nu o să mai fie

De cât urma unui jar,

A unui foc.

Deslănțuit, de minți bolnave....

Ce aduc Terrei, răni grave.

Schimbări, de care nu era nevoie,

Potop, ca în epoca lui Noie.

Fulgerul spintecă cerul, urlă lupii-n mărăcini,

Am hrănit cu pieptul gol o iubire de ciulini.

Grindina zdrobește pietre, cum mi-ai rupt inima-n piept,

Sub potopul de cenușă nici un răsărit n-aștept.

Râuri tulburi de otravă mușcă malul de pământ,

Te-am iubit ca o furtună, m-ai lăsat urlând în vânt.

Codrul negru se usucă, rădăcinile au ars,

Din potopul de iluzii doar noroiul a rămas.

Mușcă viitura oarbă din trecutul îngropat,

Un cutremur de tristețe peste suflet s-a lăsat.

Liniștea e o capcană, cerul e un zid de scrum,

Se dezlănțuie furtuna si nu știu cum s-o îndur.

Am strâns în palme fructe interzise,

Când lumea îmi spunea să trec grăbită,

Și am crezut în vorbele promise,

Și-am plâns... și m-am lăsat rănită.

Au zis că e păcat, că cerul se mânie

Și legi pe-un trist pământ au vrut să pună,

Dar mie îmi mirosea a poezie,

A libertate pură și nebună.

Atât de cald a fost acel păcat,

Atât de mult a luminat în noapte,

Că macul din poteci s-a scuturat

Și stelele s-au tăinuit în șoapte.

Și mult am plâns!... și mult a mai durut!

Și-am stat cu sufletu-n genunchi,

Și-am dat uitării tot ce m-a durut,

Strângând lumina caldă în mănunchi.

Căci dacă focul a ars până în măduvă

Și dorul tot mi-a fost lăsat în dar,

La ce bun să mă simt vinovată

Că am băut o cupă de nectar?

Am pus balanța-n suflet, în lumină,

N-am vrut nici legi, nici milă, nici cunună,

Au fost păcate ce-au durut de bine...

Și zâmbind, mi le-am iertat singură!