5. Oferită diavolului
O umbră se strecură prin tunelul umed de piatră aflat într-o beznă aproape desăvârșită. Dacă gândurile ar putea fi auzite atunci întunericul ar fi fost străpuns de un glas cristalin care pe măsură ce picioarele înaintau număra cu grijă pașii. Era un drum neted, fără obstacole, care cobora pe sub valea Oltului. După 40 de pași, femeia se opri și o sclipire se furișă în întuneric, apoi flacăra unei lămpi reuși să alunge negura cale de un metru înaintea ei. O luă pe un alt braț al tunelului și ieși chiar lângă turn. Un bărbat în uniformă austriacă era căzut jos, inconștient. Îl înveli în haina de blană pe care o purta mereu când se furișa în tunelul părăsit, apoi îl trase spre o ușă ascunsă de crengile înghețate care acopereau zidul exterior al curții. Simți că trupul lui era ceva mai ușor, semn că începuse să-și revină și se sprijinea ușor pe propriile picioare. Doar că starea de somnolență și de apatie indusă de frig îi cuprinsese deja simțurile și nu era deloc conștient de ceea ce i se întâmpla. Așteptă o clipă ca el să-și mai revină, după care înaintă prin întuneric urmând o pantă ce urca ușor. Bărbatul se lăsa condus, pașii lui se târau fără a semăna vreo amintire în subconștientul adormit. Ajunși într-o cameră mai largă din care puteai auzi clipocitul râului curgând pe toate părțile, îl întinse pe un divan vechi, apoi aprinse câteva lumânări în candelabru și înteți focul ce mai păstrase jarul de la ultima ei vizită în ascunzătoare. Se așeză pe jilțul domnesc ascunzându-și trupul și chipul într-o pelerină neagră și așteptă ca omul să se trezească complet din amorțeala generată de frigul care îl cuprinsese. Pe brațul drept sângele se întărise în jurul unui vârf rupt dintr-o sabie turcească adânc înfipt în mână. Primele gemete își făcură apariția în cameră anunțând revenirea la viață a soldatului. Ea se apropie și îi întinse o cană îmbiindu-l să bea. Când încercă să se ridice o durere ascuțită îi cuprinse întreg trupul, iar sângele își reluă curgerea prin rana deschisă. Luă cana și bău cu sete. O senzație de ardere îi cuprinse de îndată gâtul, dar lichidul era deja înghițit, iar mâna insista să mai ia o înghițitură. Ochii îi erau împăienjeniți de durere și cu toată strădania nu reuși să deslușească umbra din care doi ochi îl fixau. Problema lui era dacă căzuse în mâna turcilor sau era printre ai lui. Umbra din fața sa continua doar să-l îmbie să bea fără a scoate o vorbă. Mai luă o înghițitură, cutremurându-se din toată ființa. Mâna îl sili să se întindă din nou. Atunci, își dădu seama că în fața lui era o femeie și cugetul său se mai iniști. De orice neam ar fi, nu o să-i vrea răul. Îl cuprinse din nou toropeala și totul dispăru în întuneric. Crâmpeie de lumină treceau fugare prin fața ochilor ducându-i în minte bucăți de cer, pete de culoare semănate pe un câmp roditor întins la picioarele lui, zâmbete și strigăte fără noimă care îl încurajau de parcă ar fi trebuit să înfăptuiască ceva, iar el nu înțelegea ce anume. Vorbele îi ajungeau sfredelitor în urechi doar atât cât să le simtă prezența și să realizeze că graiul era străin de înțelegerea sa. Apoi întunericul absolut se instaură din nou, alături de o liniște deplină. Își încordă toate simțurile, doar, doar, va reuși să răzbească dincolo de cortina tăcerii. Nimic însă nu tulbura mintea sa. Când renunță să-și mai inspecteze simțurile, un urlet de durere se înșurubă cu dărnicie în trupul său zguduindu-i toate încheieturile. Părea că corpul lui se eliberase dintr-o capcană a morții cu prețul unei dureri nemaitrăite. Întunericul și liniștea se instaurară din nou, iar somnul deveni atotstăpânitor furându-i și ultima fărâmă de împotrivire. Ne abandonăm somnului conștienți că nu mai putem să ne apărăm nici măcar de noi înșine. Fantasmele minții ne sunt tovarăși de drum, iar calea trăirii ne este spionată la tot pasul de vietățile unei lumi de care ne separăm voluntar. Somnul este un abandon al trupului în fața minții, iar trezirea ne este mereu hărăzită ca o mântuire de noi înșine. Ne regăsim corpul cu o veșnică plăcere, bucuroși de reîntâlnirea cu viața. Avem doar câteva clipe de mulțumire, după care nu ne mai rămâne decât să ne inspectăm integritatea trupului. Cam la fel se simțea și el acum când ochii și mintea erau în stare să inspecteze și să prelucreze imaginile care se hotărâseră să fie în sfârșit fidele stării de nemișcare cu care au fost hărăzite să existe. Era o cameră înaltă, cu ferestre nu prea mari, ce dădeau spre pădure. În afară de patul pe care îl simțea primitor sub trupul său, alături de o masă înaltă stăteau în așteptare două scaune cu spătar, iar pe pereți atârnau câteva țesături înrămate. Într-un colț, un dulap închis la culoare completa mobilierul. Dinspre capul patului, cu ochi sclipitori, larg deschiși, se strecura chipul unei femei acoperindu-i cu fața întreaga privire. Părea venită dintr-o altă lume datorită unui zâmbet inexpresiv, pietrificat, ce îi schimonosea fața. Câteva clipe de încrucișare, după care un potop de vorbe din care nu înțelegea nimic.
Se strădui să alunge arătarea care îi obtura privirea, dar simți că mâna îi era legată de pat. Încercă și cu cealaltă mână, dar tot fără rezultat. Un sentiment de teamă îl cuprinse când realiză că era țintuit în pat și orice intenție de a se ridica era sortită eșecului. La zgomotele produse de femeie, ușa se deschise și o tânără se apropie de ei. Femeia care continua să vorbească se retrase făcându-i loc. Privirile lor se întâlniră, o rugă liniștitoare se revărsă din ochii lui. Părea să spună:
— Dezleagă-mă! Nu vă fac niciun rău.
Dar vorbele care îi ieșiră din gură nu semănau deloc cu primele gânduri care îi cuprinseseră privirile câteva clipe mai devreme.
— Unde sunt? Ce-mi faceți?
Fata se dădu înapoi un pas și afișând un zâmbet nevinovat, ridică din umeri.
— Nu înțeleg.
Apoi se apropie de obrazul lui și chipul ei, până atunci liniștit, cuprins de un zâmbet larg, fermecător, se schimonosi aducând tot mai mult cu rânjetul împietrit al bătrânei. Cele două femei se prinseră ca într-un joc în jurul patului, țopăind și legănându-și trupurile. După câteva ture, cea tânără o cuprinse violent în brațe pe cealaltă, forțând-o să se oprească. Urmară câteva clipe de liniște întrerupte doar de zbaterea răsuflărilor celor două femei, după care un plâns nestăpânit invadă camera. Femeile se așezară pe scaune, tânăra o mai strânse în brațe pe tovarășa ei, după care reveni lângă pat. Tăcută, începu să dezlege curelele. Pe măsură ce le desfăcea le așeza pe masă, iar el putea să vadă că păreau special concepute pentru a lega pe cineva și că erau destul de uzate. Se ridică în șezut pe marginea patului. Ar fi vrut să profite și să iasă val vârtej pe ușă dar rămase țintuit locului rotindu-și privirea prin cameră, oprindu-se când asupra bătrânei, când asupra tinerei. Femeia parcă îi ghicise gândurile. Se îndreptă spre ușă și o deschise larg, după care se așeză în spatele scaunului pe care stătea bătrâna, cuprinzându-i umerii. Abia acum, văzându-le una în spatele celeilalte, își dădu seama că cele două erau mamă și fiică. Își privi mâna bandajată, se ridică de pe pat și se îndreptă hotărât spre ușă. Când ajunse în prag, se întoarse spre cele două femei și spuse în română:
— Mulțumesc!
Ușa dădea într-un hol micuț, nu foarte bine izolat de exterior, și simți cum frigul de afară îi redeșteaptă simțurile oarecum adormite cât a zăcut în pat sau cine știe pe unde. Nu își amintea cum a ajuns aici. Ieși în curte, dar nu se îndreptă spre portița abia sprijinită de un gard dărăpănat ci spre pădurea din spatele casei. Copacii fremătau ușor în lumina tot mai slabă a zilei. Zăpada se lăfăia pe crengile întrețesute formând parcă un leagăn, iar din spatele casei puteai distinge zgomotul unei ape iuți curgătoare. Erau arbori obișnuiți, amestecați printre brazi înalți, ale căror trunchiuri groase îți dădeau senzația de trăinicie și siguranță. Simți că din spatele lui se apropiau pașii ușori ai fetei. Așteptă încordat, fără să se întoarcă. Frigul care îi cuprinse spatele se risipi sub căldura corpului cald care i se lipise de trup.
— Vino!
Se lăsă condus în casă. La lumina slabă din cameră o văzu pe mama fetei întinsă în pat. Era legată cu curelele care până nu demult îl ținuseră pe el prizonier. Fata îi întinse o haină de blană veche și îl chemă din nou îndreptându-se spre ușă.
— Vino!
La vederea hainei, frânturi de imagini îi reveniră în minte.
— Să fie oare posibil? Ea este femeia din spatele pelerinei?
Acum, ceea ce i se păruse până nu demult un vis începuse să capete conturul unei realități pe care încerca să o retrăiască. Ar fi vrut să o întrebe, dar puținele cuvinte românești pe care le știa nu-i erau de mare ajutor. O urmă pe tânăra care înainta prin zăpadă cu foarte mare ușurință. În căderea serii i se părea că privește o scenă în care el nici nu exista. Era doar o femeie urmată ascultător de o umbră rătăcită de trup și minte. O umbră care s-a desprins de trecut și de amintiri, iar el, cu toată ființa sa, era pe cale să dea umbrei consistența realității. O realitate ancorată în zorii unei deveniri orfane de drumul întoarcerii.
Tânăra nu părea îngrijorată de amurgul ce cobora stăruitor peste zăpada albă care se întindea neatinsă până departe în câmp. Urma liziera pădurii dinspre care zgomote înfundate, născute în prag de noapte, puteau băga pe oricine în sperieți. Ea înainta fără măcar a arunca o privire spre tufișurile ce foșneau adeseori sub zbaterea nocturnă a unor vietăți. Mergeau de mai bine de o oră și gândul că urmau să se mai și întoarcă era tot mai greu de acceptat. Dar nu se gândea decât că la capătul drumului viața lui va regăsi vadul existențial în care fusese ancorată până nu demult. Doar femeia care îi era alături putea să-l întoarcă acolo unde spera ca mintea lui să regăsească lumea pe care acum o intuia ca pe o nălucă ascunsă de o perdea groasă de fum. Apoi gândurile sale răscoliră alte gânduri care îi năpădiră mintea ca un ecou tremurător ce îi producea frică. O frică de întunericul care simțea că pune stăpânire pe ochii lui. Albul intens se amesteca cu un negru de nepătruns, dâre de obscuritate totală se instalară în fața sa. Urmă o alunecare fără de sfârșit în care el se pierdea de el. Un sâmbure de sentiment îl mai ținea legat de lume. Un sentiment de teamă. Teama că nu se va regăsi vreodată. Apoi viața lui se transformă în nimic. Din nimic ai spune că nu există ieșire, dar dacă nimicul ar exista cu adevărat, atunci nu ar trebui să existe nici intrare în el. Nimicul ar putea fi o stare pe care nu reușim să o identificăm cu un simțământ. De câte ori nu atârnă ființa noastră într-o astfel de suspensie lipsită atât de semnele vieții cât și de eternitatea morții? Suntem suspendați în nimic, suntem sclavii unei trăiri fără ecou în sufletul nostru. Sunt cele mai adânci momente de îndoială pe care mai degrabă le tranzităm inconștienți spre capătul timpului, decât le trăim. Poate că asta este ceea ce simțim atunci. Că am ajuns la capătul timpului. Ne smulgem din dezordinea vieții și ne adunăm trupul și conștientul pentru a-l îngropa într-o singură clipă. O clipă care se rătăcește de timp lăsându-ne trupul atârnat în lumea obiectelor nefolositoare. Căci un trup fără simțământul apartenenței este mai puțin chiar decât un arbore. Nu crește, nu dă roade și nici nu așterne frumosul în jurul lui. Mai mult, el trebuie dăruit pământului sau focului pentru a i se pierde orice urmă. Ajuns la capăt de drum, simțea cum flăcările or să-i înghită trupul ștergând de pe fața pământului acea frântură de existență pe care cu greu și-o mai putea aminti. Asista la propria lui ardere. Căldura deveni de nesuportat și o rază de lumină se avântă în obscuritatea gândurilor sale, dar refuză cu încăpățânare să creadă că timpul lui s-a sfârșit. Sigur, doar sufletul s-a întors în tabără, printre oameni, cu intenția de a le arăta calea spre adevăr. Dar care este oare adevărul? Adevărul este în femeia care continua să se depărteze, fără a privi în urmă, abandonându-l focului, sau în limbuția hoardei de oameni care se holbau spre trupul său arzând, închinând pocale cu băutură înghițită cu atâta aviditate că de îndată scânteieri de nebunie le cuprindeau privirile.
— Pentru baronul Aaron von Pieler!
Cuvintele îi vâjâiau pe la urechi îndepărtând rafalele reci care asaltau copacii din curtea fortului. Deschise ochii și se ridică în picioare. Cu pași șovăielnici se depărtă de focul ce mistuia lemne și patimi spre umbra ce abia se mai zărea dincolo de zidurile pe jumătate dărâmate. Se trezi alergând prin zăpadă. Striga din toate puterile dar nici un sunet nu reuși să spargă liniștea de gheață din jur. Doar ochii continuau să fixeze mogâldeața care se apropia de malul Oltului. Când credea că în sfârșit a ajuns-o, aceasta dispăru fără urmă. Deznădăjduit, se învârti scrutând împrejurimile, apoi se lăsă moale pe zăpadă. Din spatele lui, două brațe puternice îi scuturară trupul. Se întoarse. Alături de el era tânăra fată și un bărbat cu barbă a cărui privire nu era deloc prietenoasă.
— Pleacă! Du-te la oamenii tăi!
Cam asta putea înțelege din vorbele și gesturile bărbatului. Dar el rămase nemișcat căutând cu stăruință privirea fetei. Oare și ea vrea să plec? Retrăi acea clipă în care spatele lui îi simțise căldura trupului. Se ridică în picioare și se așeză hotărât în fața fetei care privea absentă curgerea învolburată a apelor. Îi cuprinse umerii și o sili să-l privească. Ochii ei erau reci, un rictus de zâmbet îngheţat pe obraz ucidea orice urmă de tinerețe. Puteai citi doar suferință. Suferința viitorului care întuneca gândul unei posibile fericiri oferite de prezent.
— Fata asta este nebună. La fel ca maică-sa. Este oferită diavolului.
Dar el nu înțelegea nimic din spusele bărbatului. Îi mângâie fața cu stăruință până când rictusul adânc se topi într-un zâmbet larg ce înfrumuseță chipul.
Iulia închise caietul din care tocmai recitise despre întâmplările prin care baronul Aaron von Pieler ajunsese să se stabilească în Lazaret în urma luptei cu turcii chiar în aceste locuri, pe valea Oltului. De când se mutase în sat, casa aceasta sărăcăcioasă devenise un simbol al regăsirii sale. La început freamătul codrului din spate o speriase dându-i senzația că va fi înghițită de pădure. Se mutase toamna când culorile frunzelor te îmbiau să stai ore întregi sub ramurile liniștite ale pomilor. Mai apoi vântul se înăsprise, plimbările prin pădure dându-i fiori reci. Crengile trosneau amenințător, murmurul liniștitor al apei transformându-se întrun vuiet care îi copleșea ființa. Liniștea revenise odată cu prima zăpadă, zilele păreau desprinse din basm, dar nopțile făceau trupul să tremure la auzul atâtor zgomote prelungite de ecoul pădurii. Într-o astfel de noapte, cu somnul alungat de vocile pădurii, se hotărâse să tragă scrinul vechi de lângă perete. Casa era nelocuită, o închiriase de la proprietarul ei, care stătea în Râmnicu Vâlcea și care o avea moștenire de la bunici. Acesta i-a mărturisit că nu a văzut-o de când era copil și că nu știe ce va găsi acolo, dar este liberă să arunce mobilele care nu-i trebuiau. Din toate piesele, doar în scrin nu reușise să umble, ușile lui fiind împreunate cu un lacăt mare, sigur foarte vechi. Depărtase scrinul din colțul în care își făcuse veacul, atât cât să poată să-și strecoare mâna. Sperase să găsească prin spate o spărtură sau o scândură care să poată fi desprinsă. Cu o cârpă înlăturase pânzele de păianjen și praful adunat în timp. La un moment dat, cârpa se înțepenise în ceva. Își strecurase mâna și găsise în partea de sus un cui de care era agățată o cheie. O luase cu grija de a nu-i cădea și, plină de încredere, o introduse în lacăt. Cheia se potrivise dar încuietoarea nu voise să cedeze. Din sticla de ulei turnase câteva picături în lacăt după care îl zgâlțâise de câteva ori. Încă două încercări și în sfârșit reușise să rotească cheia. Cu o lovitură de ciocan lacătul s-a deschis complet. Așa a găsit caietul scris de baronul Aaron von Pieler. Citind și recitind caietul începuse să-și dorească să retrăiască viața acelei tinere, care, întâmplare sau nu, se numea tot Iulia. Căsuța în care stătea devenise parte din ființa ei, iar nopțile de veghe generate de frică erau acum doar amintire. În caiet a găsit și secretul turnului roșu.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Comments 1
Silvia Mihalachi