1  

Puterea

 

Vremelnice posturi avem,

Iar ele ne oferă putere,

Uităm ce… şi cine suntem,

Iubim doar a noastră părere.

 

Ne credem neclintiţii titani,

Beţia puterii e oarbă,

Colegii acuma-s duşmani,

A început viclenia să fiarbă.

 

Ne pare de aicea de sus,

Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,

Şefia punând mai presus,

I-am trădat mişelesc pe amici.

 

Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,

Fiorul izolării o să apară,

Aroganţa a aşternut peste noi,

O răutate amară.

 

Omul de vrei să-l testezi,

Oferă-i puţină putere,

Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,

Cum transformă iubirea-n durere.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Puterea

Data postării: 8 decembrie 2023

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 1184

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Podul

 

Trăiesc la capătul de pod, 

Şi nu-l pot trece niciodată, 

Picioarele în mersu-mi se înnod, 

Și lumea toată-n mine-i suspendată. 

 

Mă uit plângând la cele două maluri,

Aș vrea să zbor ori să înot,

Dar aripi n-am iar apa-i numai valuri,

Și se pornesc furtuni de peste tot.

 

Sub podul vechi curg ani străini,

Sunt anii ce i-am risipit,

Deasupra lor se văd întunecimi,

În care nopți nebune am topit.

 

Un vânt amar mă strigă-n spate,

Ca un ecou din ce-am pierdut,

Și podu-i gol iar lemnele-s crăpate,

Și nu zăresc nici urmă de trecut.

 

Întind o mână, dar nu-i nimeni,

Doar umbra stâlpilor rămași,

Și-n mine crește frigul vremii,

Iar podului îi este dor de câțiva pași.

 

Și, dus de timp, încet se frânge,

Cu pașii împietriți spre el m-aplec,

Îi iau ruina și mi-o înfig în sânge,

Că n-am avut curajul să îl trec.

Mai mult...

Azi cânt…

 

Azi cânt cu trupul spart în mii de strune,

Și fiecare sunet e un țipăt neuman,

Născut de mine, și înfiat de lume,

Dar mai apoi, trecut în acte ca orfan.

 

Eu cânt cu ochii plini de vechi ruine,

Cu mâinile tăiate de lumini ce dor,

Iar sângele ce-mi curge printre rime,

Încheagă un poem ce n-are autor.

 

Cântarea mea nu caută iertare,

Ea urlă-n cer și plânge pe pământ,

E trupul meu strivit de orișicare,

De Dumnezeul care tace crunt.

 

Eu cânt cu mâinile legate strâns la spate,

Ca un ocnaș al propriei lumini,

Și-n mine clopotul durerii bate,

Iar sunetul mi se strecoară-n rădăcini.

 

Azi cânt dintr-un mormânt care respiră,

Cu gura spartă-a dorului prelung,

Și fiecare notă, mă supără și miră,

Că n-o aud decât atunci când plâng.

 

Iar cântecul, o lacrimă tăcută,

Se-ntoarce-n mine ca un duh hain,

Să strige lumii cu o șoaptă mută:

Veniți, azi cântă versuri, un străin!

 

Și lira, zilnic, în trupu-mi tânăr sapă,

O cruce fără nume, fără semn,

Și-n ochi, mi se adâncește-o groapă,

În care cântecul prin sita lumii-l cern.

Mai mult...

Ca Iov...

 

Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,

Cu cărămizi din catedrale goale,

Și fața umple-mi-o de riduri,

Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.

 

Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,

Și ninge peste mine cu dispreț și milă,

Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,

Că de pământ și viață-mi este silă.

 

Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,

Să stau în taină cu ochii în ceaslov,

Și ca să n-am nicicând nici o ispită,

Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.

Mai mult...

Trenul iubirii

 

Acum plecare mea-i definitivă,

Iar tu vei fi mai liberă în toate,

Iar eu voi fi acea locomotivă.

Ce cară grijile comune-n spate.

 

Vagoanele sunt lungi și grele,

Cu greu se mișcă roțile pe șină,

Iar pentru toate lucrurile rele,

Doar șeful gării e mereu de vină.

 

Și te-am iubit cu patimă și grijă,

Ai fost regina mea ascunsă-n turn,

Te port în inimă ca pe o schijă.

Dar trenul nu îl mai întorc din drum.

 

Mai sunt prin gări și triste accidente,

Iar eu, ca un marfar îmi văd de drum,

Din când în când vagoane confidente,

În flăcări izbucnesc, sfârșind în scrum.

 

Privesc în jur iar totul e arid și rece,

Într-unul din vagoane plânge mama,

Și nimeni nu salută trenul care trece,

Deși, încontinuu prin gară sun alarma.

 

Mi-e dor de tine, și te zăresc pe șine,

Ca un semnal de stop ori bariera pusă,

Iar trag semnalul, și șuieră din mine,

Un suflet neînțeles și-o inimă răpusă.

 

Ți-aud și vocea dulce cum suspină,

Vicleană-mi sună-n cap ca un refren,

Adio, îți spun, și te absolv de vină,

Căci voi sfârși sub roțile de tren...

Mai mult...

Bolnavi

 

Acum că dacă tot m-am și născut,

Prin dar divin având și dreptul a trăi,

Un pic de libertate le-am cerut,

Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.

 

Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,

Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,

Și fiecare pentru celălalt e pradă,

Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.

 

Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,

De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,

Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,

Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.

 

Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,

Căci virușii subit au evadat din eprubete,

Suntem bolnavi cu toții la grămadă,

Și ne tratează specialiști din clinice secrete.

 

Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,

Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,

Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,

Ce răspândește boli virale și în masă.

 

Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,

Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,

Lângă amvon găsești deschise farmacii,

Să iei câte-un calmant la fiece minune.

 

Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,

Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,

De-atâta aplaudat îi doare seara palma,

Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.

Mai mult...

Elegie

 

Așa m-am săturat de mine și de toate,

Încât m-aș da la câini să mă mănânce,

Ori inima din piept să pot a-mi scoate,

S-o pun să bată-n trupuri fără sânge.

 

Așa mi-e silă de omul de pe stradă,

Încât l-aș transforma instant în piatră,

Creaţia lui Dumnezeu să n-o mai vadă,

Ori l-aș întoarce la stadiul de primată.

 

Așa murdar e omul la fire și la trup,

Încât l-aș arunca pe veci sub ape,

C-un nou potop păcatul să-l astup,

Şi nici un Noe, nimeni să nu scape.

 

Așa mi-e silă de această specie umană,

Încât i-aș alunga pe toți de pe pământ,

Ori Creatorul să-și facă iarăși o pomană,

Și să-i îngroape într-un imens mormânt.

 

Așa curați ar trebui noi oamenii să fim,

Că mir ne-ar izvorî din lacrimă și sânge,

Am fi cu aripi lungi precum un serafim,

Și am cânta atunci când inima ne plânge.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Fără diagnostic

 

Am dus poveri din ce în ce mai grele,

Iubire - le-am numit și le-am purtat tăcut,

Crezând că rana se va vindeca cu ele,

Dar mult mai aprig parcă am zăcut.

 

Acum învăț, târziu și fără grabă,

Că nu orice durere e destin,

Că uneori salvarea, mai degrabă,

E să te pierzi de tot, să fii străin.

 

Și dacă-mi va rămâne doar tăcerea,

Ca martor mut al unui drum greșit,

O voi primi, și nu regret durerea,

Ci numai faptul că voit te-ai rătăcit.

 

Te port ca pe-un verdict fără apel,

Ca pe-o sentință scrisă-n sânge,

Iar noaptea mă-nvelesc cu cer,

Sub steaua noastră care plânge.

 

Nu te mai chem, dar nici nu pleci,

Ești ca un fum în ochii-mi obosiți,

Și când asupra mea te-apleci,

Cu umerii de stele sprijiniți,

 

Simt brusc cum crește-n mine un spital,

Cu paturi reci și fișe cu-al tău nume,

Iar eu, un ultim cadru medical,

Ce diagnostic nu-ți mai poate pune.

 

Mai mult...

Tronul cuvintelor, masa regilor

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

 

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

 

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

 

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

 

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

 

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

 

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.

Mai mult...

O prietenă de neclintit

În vârtejul unei iubiri pierdute,
Ai fost lângă mine, mereu tăcută.
Când inimile s-au spart, lacrimi s-au vărsat,
Tu ai adus lumina, ai risipit ce m-a apăsat.

 

Pe cărări încâlcite de nopți amare,
M-ai ghidat spre priveliști mai clare.
Nu mai sunt pierdut în ceața umbrei,
Cu fiecare cuvânt, fricile mi le-ai luat.

 

Prietenia ta, pură, un far strălucitor,
Prin zile întunecate și nopți fără sfârșit.
În tine am găsit un țărm statornic,
O legătură pe care timpul nu o va ignora.

 

Odată iubirea s-a pierdut, dar am găsit mai mult,
O prietenă ce a pășit prin fiecare ușă.
În râsul împărtășit și lacrimile tăcute,
Ai fost lângă mine prin toate aceste ani.

 

Acum, pe măsură ce viitorul se apropie,

Îl înfrunt fără teamă.
Căci în inima mea, țin atât de adevărat,
Darul prieteniei găsite în tine.

Mai mult...

Tata

 

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

 

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

 

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

 

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

 

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Mai mult...

Pragul

Ușa nu se deschide.

Ușa nu se închide.

Stau în locul unde era zidul.

Mai mult...

Calul

 

Puneți-mi hățuri și căpăstru,

Și în manej loviți-mă cu biciul,

Am să nechez pentru deliciul vostru,

Purtând pe carne sacrificiul.

 

Mi-e pielea de furtună tăbăcită,

În frunte sunt țintat cu praf de stea,

Pământul plânge sub a mea copită,

Iar vântul șuieră prin coama mea.

 

Aruncă-mi sacul cu ovăz din iesle,

Și pune-mi o tipsie cu jăratec,

Ca să îmi crească aripi lungi, celeste,

Să pot zbura într-un ținut sălbatec,

 

Să bat pământul reavăn cu copita,

Cu spume în zăbală să-mi înfrâng trufia,

S-ating în zboru-mi cerul cu aripa,

Și-apoi să-mi car în spate toată herghelia,

 

Să zbor cu ea în galop peste planete,

Să paștem iarbă de pe Jupiter și Marte,

Și tolăniți apoi, să urmărim comete,

Cum trec la trap, ducându-se spre moarte.

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍