Reci (de Noiembrie)

Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,

Rătăcită într-o rochie neagră,

Care așteaptă pe un trotuar.

Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,

care umblă,

Prin regatul ruinat al nopții.

Călcăm pavajul unui drum șerpuit,

Printre case,

Încercând să aprindem candelabrul

Care atârnă, ca un păianjen străveziu,

Tin tavanul unei terase.

Vorbim tare, ca doi străini,

Încolțiți de o teamă,

Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,

Să ne vadă cum tragem,

Din aceeași țigară,

Cineva care știe că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,

Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,

Pereții sunt muți, muțenia-i însă,

A unei tăceri revanșarde.

Timpul e al tău, niciodată al nostru,

Oglinda se scurge într-o altă oglindă,

Din care  privește un monstru.

Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,

Nu ne pot salva de dezastru,

Ceru-i pictat pe un blat ruginit,

În verde prelins din albastru.

Noaptea-i închisă ca o cătușă,

Și totuși, un zgomot se aude în ușă,

Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.  

E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,

Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,

Ca brațele noastre,

Să se atingă vreodată.

Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,

Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,

Că nimic nu există, că nimic nu-i real,

Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.

Scriu poezie pentru mine

Și pentru cei ce mă citesc

Eu n-am pretenții de poet

Și doar fac vers și iscălesc

Scriu ce văd, trăiesc și simt

De oameni, fapte, copilărie,

Despre femeia ce-o iubesc

Cu nume biblic, spus Marie

Scriu despre iubiri adevărate

Și despre despărțiri, minciună,

De-a pune etichete mă feresc

Și limba-ncerc s-o țin în strună

Scriu de viață și despre moarte

De început și-apoi despre apus,

Și uneori îmi este atât de frică

Să nu fiu judecat de ce am spus

Scriu și despre cei ce ne conduc

Pe care periodic îmi pun votul,

Sperând un trai cu bunăstare

Și poate nu director tot nepotul

Voi scrie vers și pune pe hârtie

Și azi și mâine și poate-n viitor,

Numai dacă va vrea și Domnul

Pentru că știu că sunt un muritor!

Aur lichidat pe ceruri se printează,

Nu mai simt jeansul ,nu mă interesează.

Vântul solid din glicerină

   Acoperă-astupă parul ei în ultimul pasaj.

Ce amplitudine împarte pe pielea creată (acum) pentru nimic.

Surd În acordurile ce se simt,

    Ce-mi le face ultima bucată de soare-biscuit,

Strunele frunze-lor pregătite pentru a deschide parașuta,

Acolo în jos ce vă aruncă în acel ,,cel mai sus,,

Ultima eternitate

Incep a scrie aceste versuri

cernand o lacrima .

Plang in asternut ca o femeie inselata de barbat ,

Insa eu am fost inselata de viata.

As fi vrut sa-si fi cerut scuze,

dar si-a pus cureaua la pantaloni,

in picioare pantofii de calcat suflete neocrotite,

Palaria ca un domn de afaceri si a plecat,

Lasand in urma tot ce nu se poate repara de oameni .

Ofta sinistra casă 

Cu jaluzeaua trasă 

După timpurile plănse, 

Cu luminile aprinse.

Gemeau din balamale

Porțile medievale 

Ale clădirii sumbre, 

Bântuită de umbre.

Prin odăile obscure

Forfota unui fluture, 

Se prefăcuse-n nadă

Pt păianjen pradă. 

Un iz rănced se perindă, 

Cernea pete pe oglindă,

Ciupea zidul gălbejit

Pe obrazu-I scorojit. 

Se zbărci din temelie 

Podeaua cenușie, 

Trosnea mobila bizar,

Iscănd Ecoul milenar.

Tabloul de pe coridor 

Mă urmărea iscoditor, 

Schiță pe chipu-i prăfuit

Un bun rămas șoptit...

Am trecut prin nopțile pustii,

Să-mi dau seama ca erau nuanțe vii,

Că durerea ce-o simțeam,

Nu avea să stea un an.

Cu nostalgie apropiindu-ma de cel mai vechi copac,

Mi-am dat seama de cine era plantat,

De o specie mai "cristalină" a ființelor vii,

Care pe atunci se numeau "prietenii".

Când pe loc m-am oprit,

Brusc mi-am amintit,

Trădarea ce-o simțeam întâia oară,

Într-o furtunoasă noapte de vară.

Și deși am inima de sticlă,

Nu înseamnă ca port pică,

Persoanelor care pot,

În viața sa treacă peste tot.

Nu-i doar un simplu La mulți ani..

Nu-i doar o zi în calendar

Ce o repeți în fiecare an

Ești mai presus de orice dar

Izvor de viață și femeie

Ești simplu - mamă cu mult har

Ești tu, aici, acum și pentru mâine

Copiilor ce i-ai născut și le-ai dat nume

Ești umbra lor, ești scut și pâine 

Ești demnă de a fi părinte!

Fii pur și simplu fericită

Fii pur și simplu împlinită 

Marius Ene, Polonia, 23.02.2025

Fanta, Fanta, dulce Fanta

Esti ca o zeita acra

Si de-or pune mai mult zahar

Tot asa ii fi, tot acra

Nu esti acra ca de bors

Ci esti ca o zama chioara

Care face numa' rana

La stomace

Ca pe-acolo sta si face, zaharul

Tot ce ii place.

Poezie dedicata unui bun coleg caruia i-am reprosat mereu ca bea prea mult suc :) 

Doamne, de ii certi pe unii, 

Fa-i sa simta ca-s copii

Sa-si revina-a doua zi,

C-au gresit, si-or s-o mai faca

Pana ce or sa Te vada.

Nu le lua speranta toata,

Nu ii pierde, nu le lua

Tot ce ii mai tine-asa

O zi, doua, poate trei

Poate cativa ani, de vrei

Sa se bucure de ei

De ei insisi si de cei

Far' de care nu sunt ei

Ca s-or duce in desarta,

Si-i pacat de viata, toata

Viata celor ce le-ai dat'

Sa se simta impacati, 

Impliniti si bucurati

Ca-s iertati, si ca-i mai ierti

Sa se curete de ele, 

De pacatele mai grele

26.11.2021 10:08 Vineri, Polonia

De-acum norii cenușii 

S-au mai pus un pic pe gânduri 

Vor să știe, vor să simtă 

Dacă merită să ningă 

Doar pe vârfuri argintii

Se mai dă puțin de-a dura 

O zăpadă rătăcită 

Ce și-a-nchis acum cortina

Luna însăși se întreabă 

- Unde e a mea zăpadă ?!

- Unde-s toți copiii mei ?!

Ce cândva zburau pe gheață

Noaptea plină de mister 

Rătăci acum hoinară

Căuta gonind spre miază

Albe dealuri de zăpadă 

Vântul aspru ce-ngheța

Frunți, obraji de cărămidă

Iese acum timid, plăpând

Caută pomeți în tindă

Brazii falnici se cuprind 

Și se roagă zi și noapte 

Să-și găsească în curând 

Haine albe și pufoase

Soarele stătea pitit

Gata gata să răsară

Își făcuse loc subit

Și-l dăduse la o parte

Ceața densă de argint 

Hornurile parcă zbiară 

Fumegă din când în când 

Furioase dar fricoase

Că afară parcă-i vară 

Ar fi vrut ca să mai vadă 

Alba nea de-odinioară 

Dar în fiecare seară 

Când copiilor, bunicii

Le citesc povești de somn

Se întreabă pe ascuns

- Oare va mai fi iar iarnă?

Marius Ene, Poland, 22.12.2023

Brânza și prietenia

Stăteau odată doi ciobani

Și se gândeau și socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Căci brânza bună mai era

Însă.. pe nimeni nu interesa 

Trecu' o luna, trecu' o toamnă

Trecură chiar și câțiva ani

Ciobanii tot mai socoteau

Să-nfăptuiască brânza-n bani

Și-atunci, ce se gândiră amândoi!?

-Dar stai!, grăiră unul dintre ei

-Cunosc mai mari ciobani ca noi

-Ce știu să facă brânza-n bani, 

dar nu au oi!

-Le-om dară așadar pe toate, 

Mioare bălțate, cu lâna ca de mătase 

-Așa vom fi o echipă măreață 

Cu multe oi, cu țeluri, cu brânză aleasă

Demni de oameni, mândri ciobani,

Dintre cei mai cei, aleși păcurari 

Câmpean, Antonescu și Butum

Sunt trei dintre ei, veterani de război 

Belaşcu, Drugă, Iacob și Lulu

Carismă, energie, și multă gândire 

Se alăturară lor și altor doi

Ce nu-s cei din urmă, dar foarte vioi

Antohe, Chingaru

Toți sunt triumfători în feluri distincte

Creând o mică mânăstire cu adevărați eroi

Așa se-nhămară la drumul cel nou

Ales împreună, gândind să adune

Pe lângă banii de pe brânză

Faimă, măreție, reușite, prețuire

Fără să știe că după o vreme

Prieteni vor fi, legați, într-o mare

De oi rătăcite, de oi nechibzuite

Ce-i vor lăsa în uitare, amară defăimare 

Ciobanul..aprig, de la munte, 

Cu demnitate, sânge românesc, 

Cu înțeleaptă frunte, valori ce răscolesc 

În toată-i firea, ființa și puterea

Decis-a să-i adune, pe toți ai lui

Cei mai de preț, ciobani, 

Auriferi prieteni, falnici, neclintiți 

Statornici în prietenie, valori și modestie

Să se retragă-n munte, 

De unde toți plecară-n lume

Crezând că trainică va fi a lor călătorie 

În înegurată, falsă promisiune 

Ce se numea cândva Q***

Sărată și totuși dulce amintire.

Marius Ene, Elbląg, Poland, 18:04, pt. Antohe

Oamenii,

stiu ei totul

Si totusi stiind nimic

Intr-o mare de "info"

Intr-o mare de nimic.

Parand ca niste zei

Lucrand ca niste lei

Dar tremurand in ei

De frica, de teama de ei

Insisi.

Cautand raspunsuri

In nesfarsite incercari

Cautand comori

Dar rareori cautand,

nestimate valori.

De-a dreptul patetici* 

Oamenii, 

fie atletici,

domni directori

mari actori,

si alti temerari,

In slujbe decente,

care par marete

Dar mici, putini iubitori

De sens, de valori.

Suntem toti intr-un tot

Plin cu de toate

Dar gol 

Dar goi

de vise, idei, valori, 

Adevarate comori!

Suntem nimic

Si de-a dreptul,

mici iubitori.

05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland