Bocet

Toamna,ți-am oferit din palmele mele,

muncite cu trudă,

prinse sub soarele palid și galben de octombrie.

Frunze arămii mi-au căzut peste pleoape.

După seceta verii, curs-a mustul proaspăt de toamnă

direct în cupelle regale.

Din frunzele toamnei ți-am făcut o cărare,

să știi că toamna va trece pe acolo,

și își va lua rămas bun de la natură.

Iarna în așteptare,va veni să șteargă,

frunzele toamnei de culorile ei,

le va acoperi cu un strat alb de zăpadă

rece,umbros și fără viață.

perspective rămurate-

în pragul casei din kuboes

femeia nama

îngândurată

Octombrie-a lăsat pe dealuri

Covoare galbene şi roşii.

Trec nouri de argint în valuri

Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru

Şi mă-nfior când scade-un pic,

Căci soarele e tot mai mic

În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai

Trec zile albe după zile,

Mai nestatornice şi mai

Subtile…

Întârziată fără vreme

Se plimbă Toamna prin grădini

Cu faldurii hlamidei plini

De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers

Ca o marchiză,

De parcă-ntregul univers

Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit

De-alura ei de domnişoară

S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit

Şi de emoţie-a-nflorit

A doua oară…

Ottobre

Ottobre ha lasciato sulle colline

Tappeti rossi e gialli.

Nuvole d'argento passano in onde

E cantano d'amore i galli.

Guardo sempre il barometro

E tremo quando scende un po',

Perché il sole è sempre più piccolo

Di diametro.

E sotto il cielo caldo come a maggio

I giorni bianchi passano uno dopo l'altro

Più mutevoli e più...

Subdoli.

Ritardato senza tempo,

L'autunno cammina nei giardini

Con le pieghe del manto pieni

Di crisantemi.

E, camminando pigramente

Come una marchesa,

Come se l'intero universo

Guarda dietro a lei sorpreso,

Un lillà, perplesso

Dal suo aspetto da signorina,

È diventato giallo, si appassito

E di emozione è sbocciato

Per la seconda volta...

timpu-mi ticăie vecin singurătatea
în lumea după sticlă
vânt se înăspri
toamna-şi lasă zdrenţe
în călimar cu frunze
ceru-şi pune mască
de nuanţă gri

apa-şi strânge pieptul
să-ntâmpine durerea
clipe putrezite
îmbătrânesc culori
pete stau de veghe
în veşminte negre
le aud cum strigă
uneori

urma mea sleită
împiedică o umbră
iarba zace verde
sub gloanţe moi celești
simt miros de moarte
frigul muşcă buze
frunzele-mpietrite
dorm scrisori cu vești

fără viziuni 

exacerbate inegalitățile

unghiul securității

mic

Sunt ud că a căzut norul pe mine

Și apa m-a pătruns până la piele,

Frigul m-a prins că-s dezbrăcat

Dar nu e bai, au fost zile mai rele.

Timp n-am avut să mă ascund

Și m-am trezit cu ceru-ntunecat,

Nimic nu anunța că vine vântul

Și că din adiere, va deveni turbat.

Furtuna m-a găsit pe bicicletă

Pe un traseu ce urcă-n munte,

Cu ochiul atent la frumusețea

Pădurii și lacului din amonte.

În stânga mă însoțesc copacii

Iar la dreapta Bâtca Doamnei,

Vai cât este de frumos pe-aici

Pedalez pân'la venirea toamnei.

Cer ajutorul unui stejar bătrân

Să mă primească sub corola sa,

Până când cerul se va însenina

Iar raza soarelui, mă va usca.

Pornesc alert din nou la drum

Însă acum cu sens spre casă,

Am flămânzit și-abia aștept

Să mânc ceva gustos la masă.

..................................

Așa se-ntâmplă des la munte

Să plouă și-apoi vreme bună,

La fel cum este viața noastră

De la născare pân' să apună!

Ăștia

...

Ne sorb ăștia viața însetați

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

De-a ne-nchina măștilor vopsite

În culori stridente, dichisite,

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați!

...

Și dacă viața încă ne e dragă,

Au ăștia grijă să ne dreseze bine,

Pentru-a privi doar cum se cuvine,

Contactele cu lumile străine

Mai nimic să nu se nțeleagă!

...

Sărmani vânduți și iarăși cumpărați

Vopsiți în culori stridente, dichisite,

Colindându-ne cu zumzet de ispite,

Voi ăștia, posesori ai vieților finite,

V-am colindat. Ne dați ori nu ne dați?

O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!

Noi? Lăsăm în urmă, cuib de stele

Semne c-am trecut pe-aici,

Și-am luat cu noi zări efemere

Și vise lungi duse-n tăcere

Iar dintr ele-o adiere,

Ca singura noastră avere

Și multe răni și cicatrici!

...

O și câte vise ne rămân

Câte dorințe refuzate

Nici n-avem multe în comun

Cu lumea asta cu de toate

Cu cei ce știu a da din coate,

Dar noi avem doar un stăpân,

Și generos și blând și bun,

Pe care-l purtăm în sân

În inima ce-n taină bate!

...

Și vom pleca în lumea noastră

Exact așa cum am venit,

Tăcuți, ținându-ne de mână,

Un singur vis, fără sfârșit

De a fi veșnic împreună,

Eu, noaptea ta albastră,

Tu, ciobul meu de lună!

Atâția oameni ca noi,
Atâția oameni normali,
Sunt ținuți sub papuc de ciocoi,
Ce cred că ar fi speciali!
...
Dar ei sunt la suflete goi,
Între ei din vreme-nțeleși
Ca odată ce fi-vor aleși
Să ne umple pe toți de nevoi!
...
Ei nu-mpart sărăcia cu noi,
Ciocoii la suflete goi!
Atâția oameni normali,
Români, generoși, solidari
Sunt cu ciocoii-n război!

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!