Fără Eminescu

Nu te teme de-a vieții-nverșunare
...
Nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească
Te facă demn de-a ei încoronare,
Și pe tine darul să și-l risipească.
...
Ci tu de rabzi a vieții încercare,
În sufletu-ți va înflori divinul,
Fă din tăcere scut și în răbdare
Adevăru-și va face-n tine plinul.
...
Fii curajos și-a vieții prisosință
Ți se va pune cuminte la picioare,
Doar în răbdare găsi-vei biruință
Te facă demn de-a vieții-ncoronare.
...
Poți să plângi, dacă te doare tare,
Însă durerea, nimeni nu-ți zărească
Și nu te teme de-a vieții-nverșunare
Dacă dă în tine, dă să te-ntărească!

Menirea
...
Ai venit în lumea asta precum tu însuți ai ales,
Ți s-a dat numai povestea și timpu-n care să te naști
Și fără să fi făcut vreo școală cu profesori cineaști,
Tu ți-ai ales personajul să-i joci viața, cu succes!
...
Ai intrat în trupul ăsta ce te poart-acum prin lume,
Ca trăind manifestarea, să te dumirești, să crești,
Ai primit aici o viață, un destin, un scop și-un nume,
Dar prins în țesătura lumii, tu ai uitat cine ești!
...
Și pentru că-n umbra lumii stau fără suflete la pândă
Fiii-ntunecați ai beznei, cea de suflete flămândă,
Ești prins în capcana lor, încrengătura de ispite,
Ce te fac să uiți de tine, să trăiești pentru instincte!
...
Nu lua seamă la ispite, să nu te prindă-n plasa lor
Toate de ți se cuvin, nu toate-ți sunt necesare,
Lasă lumii ce-i al lumii, facă oamenii ce vor,
Tu vezi de destinul tău ce te-ndeamnă la răbdare!
...
Și vei afla Adevărul căci într-o zi te vei trezi
Din acea zi vei fi liber, mai liber ca niciodată
Iar trezindu-te vei ști că trăiești pentru a fi
Și fiind, vei împlini menirea ce ți-a fost dată!

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

La noi astăzi artă, pentru cine?
Poezie, proză, muzică, pictură
Când la modă-i kitsch-ul
Și maneaua urlă în boxele vecine
De-ai zice că nu-i țară, ci ospiciu
Iar clopotele tac, interzise-n turlă?
...
Și pe artă azi, cine mai dă banii
Când la noi s-au înmulțit sărmanii?
Arta nu mai are azi nicio valoare,
În plin proces de-analfabetizare!
...
Astăzi arta nici nu se mai poartă,
Când clopotele tac, interzise-n turlă,
Poate-un idealist să ia vreo pictură,
De mai faceți artă, lăsați-o pentru artă!
...
Frumosul astăzi nu se mai cultivă,
La modă sunt grătarul și maneaua.
Țara noastră-i parcă tot mai primitivă.
Când clopotele tac, s-aude cucuveaua!

Sub picioare, sub întreaga țară, nimic solid
Toată țara, vremea ei, totul stă pe nisip
Se mișcă, se clatină, gata gata să cadă
Munții prăvale păduri  cu tăietori de baladă,
Românii poartă măști de guturai sau covid
Și nu se deșteaptă sub nicio formă de chip!
...
Trecutu-i prea greu pentru a putea fi cules
Și nimic n-a rămas, nici amintirea valorii.
Bocanci noduroși ne-apasă din nou pe grumaz
Nu ripostăm, prea moi să scăpăm din necaz
Sau renunțăm, pentru că noi am vrut și-am ales
Pe cei ce ne-apasă cuprinși de mania grandorii!

Mulțumesc, Bătrâne!
...
Dar va veni și clipa când fi-voi față-n față
Cu cel de-a cărui voie, m-am trezit la viață,
Și am să spun atunci, mulțumesc, Bătrâne
Că m-ai făcut părtaș la tainica-ți minune!
...
Iar de mi-ai dat durerea spre-a mă frânge,
Din Duhul tău să-mi pui un strop în sânge
Și pentru-această cruce, să mă dumiresc
Și pentru atâtea alte, Bătrâne, mulțumesc!

O, dragii mei, viața-i un drum deschis spre zare,

Un labirint de gânduri, de vis și de încercări,

Eu v-am ghidat pașii sub binecuvântare,

Dar azi vă las în brațe cu propriile cărări.

Vă văd cum creșteți mândri și gata de plecare,

Și simt o teamă blândă în suflet de părinte,

Căci vor veni și zile cu nori și supărare,

Dar vreau să țineți minte aceste vii cuvinte.

Nu am răspuns la toate, nici lumea nu-i ușoară,

Și veți afla că timpul prea iute o să zboare,

Dar când vreo grea furtună în cale-o să vă-apară,

Să căutați în suflet o rază de la soare.

Să fiți mereu puternici, cu fruntea ridicată,

Să prețuiți și pâinea, și vorba cea curată,

Să nu vă piardă pașii orgoliul de o clipă,

Când viața vă încearcă sau vă dă o aripă.

Urmați doar calea dreaptă pe care inima v-o spune

Și nu lăsați nicicând privirea în pământ,

Căci dincolo de toate, de rele și de bune,

Rămâne doar iubirea și-al dragostei cuvânt.

Destinul ne-a unit Ne-am unit destinele într-un miez de toamnă. Când frunzele cad alene de pe ram, Când fierbe vinul în butoaie Și soarele răsare din ce în ce mai rar la geam. Ne-am unit destinele într-o seară de toamnă, Într-o seară ca din povești. Mi -ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă... Și veșnic o să mă iubești. Trec anii peste mine, peste noi, Dar nu o să uit ziua cea de toamnă. Când am jurat să fim în doi Și tu mi- ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă. Ştiu că nu avem tot ce ne-am dorit, Dar dragostea noastră ne ține împreună. Poate destinul ne-a unit, Ca să facem lumea puțin mai bună! Poezie de Vladimir Potlog

Dacă aș putea te-aș îmbrățișa.

Aș lacrima pe umărul tău.

Aș sufla blând pe pieptul tău.

Ți-aș simți bătăile inimii și ni le-am sincroniza.

Dacă aș putea, ți-aș aduce buzele tale mai aproape de-ale mele.

Le-aș face luna și soarele.

Alb și negru.

Lumina și întunericul.

Tu ești răsăritul de care am nevoie pentru a apune iar eu sunt apusul de care ai nevoie pentru a răsări. 

I see myself through your onyx-moon eyes,

reflecting lifetimes beneath their dark, still surface.

I hear echoes of my past self in your voice,

soft as falling petals

a resonance of storms I once weathered.

I have walked nearly the same sacred path

though you move swifter than the wind,

speak with the thunderclap of Athena's shield,

and shine brighter than Apollo's first light.

Once, a quiet child,

afraid of the voices of angry birds,

haunted by monsters who wore mortal skin,

now stands like a mountain in stormlight

shaking stone, breaking iron,

unfolding wings carved from suffering.

Power rests within your heart.

You just have to set yourself free

and rise above your painful ashes

as the phoenix is always reminding us:

even darkness serves the bloom.

And with glory and grace,

it rises from the ugliest hell

a constellation redrawn across the sky

for others to witness and remember:

the girl once silenced

is now myth,

is now sovereign.

That pure soul, once wingless,

wove galaxies with trembling hands,

built a world from garden bones

and broken lullabies.

A kingdom rooted in empathy

and crowned with wild roses.

Here, laughter rings like chapel bells.

Here, loyalty is the highest spell.

And respect towers like golden pillars,

engraved with the names of those who dared to become whole.

No damsels here

only queens of the flame,

warrior-poets in velvet armor,

keepers of sacred fire and gentle law.

This is not just a dream.

It is a place to call home.

    Fiecare zi, când nu îmi eşti aproape, 
    E-o zi pierdută. Şi-o număr dintr-o mie 
    De alte zile ce mi se trec sub pleoape 
    Ca ropotul de cai ce zburdă peste glie. 
    
    În ziua ce se scurge prin nemiloasa soartă, 
    Mă tem să număr ore. Iar timpul infinit, 
    Sub pravila iubirii imense ce mi-o poartă 
    Sfârşeşte orb şi gârbav, în grabă hodinit. 
    
    Mi-e tot mai greu să număr clipele în şoapte, 
    E-o muncă în zadar. Clepsidra luminoasă 
    Topeşte ziua-n zi şi întunericul în noapte 
    Durând peste cuvinte balada cea duioasă. 
    
    Te vreau să-mi fii aproape în fiecare clipă, 
    În orişice moment. Mi-e viaţa fără soare 
    Fără privirea ta zvâcnită-n colţul de aripă 
    Al pleoapei mele-nchise-n căuşul palmei tale.

O, Asphodelus, floarea morții,

Câte regrete te urmează? 

Ești ultima în jocul sorții,

Dar asta nu te întristează.

Ți-ai găsit slabă pe câmpia 

Cu suflete nenumărate,

A căror minte e pustie,

Iar inima - îndurerată.