Decădere

Amândoi am căzut într-o tăcere adâncă,

Ca doi naufragiați într-o mare de oglinzi,

Fiecare șoaptă era ca o lovitură în stâncă,

Ca o spovedanie continuă a doi suferinzi. 

Ne-am purtat dorința ca pe o haină ruptă,

Cu zdrențele sfâșiate de chin și uitare,

Am stat la un pas de prăpastia abruptă, 

Din negrul abis venind aceeași chemare. 

Am strâns urletu-n palme ca pe o rană,

Și-am tăcut, mistuiți de flăcări interne, 

Am lăsat la poartă două vieți de pomană, 

Dar timpul și praful peste ele se-așterne. 

În privirile plânse am adunat întuneric, 

Acum plouă de parcă cerul ne cere iertare, 

Sub noi, tot pământul devine mai sferic, 

Și plutim peste nori undeva lângă soare. 

Mereu sădesc semințe-n vis,

În sunetul tăcerii plâng,

Și în lăuntricul abis,

Emoții estompate strâng.

Înot ușor printr-o lumină,

În valuri albe rătăcesc,

Și simt că nu am rădăcină,

Aievea peste nori plutesc.

Sub taina nopții mă aplec,

Și-ți caut chipul printre stele,

Un dor prea greu și neîntreg,

Se frânge-n lacrimile mele.

Din palma visului culeg,

Un strop din tine, tremurând,

Să îl anim, să-l înțeleg,

Să-mi fie veșnic legământ.

Prin glasul vântului mă pierd,

Și-un cântec vechi se naște iar,

E șoapta ta… și o dezmierd,

Pe buza-mi dulce de nectar.

Sub cerul gol, rămân să scriu,

Pe-o stea ce tremură-n tăcere,

Căci te iubesc, și e târziu,

Iar să aștept, nu am putere.

Speram, în zori, din depărtare,

C-o să mă strige-un glas pierdut,

Dar timpul stinse acea chemare,

Și a rămas, la fel, ca la-nceput.

În fuga ta, mereu, ca o ispită,

Doar umbra mea te va urma,

Căci dragostea nu-mi e sfârșită,

Rămâne stea din steaua ta.

Doar iubind poţi cere lunii,

Peste tine să coboare,

Al său clar şi-a sa splendoare,

Şi lumini rupte din soare.

Doar iubind poţi cere apei,

Peste tine lin să curgă,

Ca iubirea-ţi să ajungă,

Dintr-o clipă, viaţă lungă.

Doar iubind, codrului poţi cere,

A sa umbră şi răcoare,

Triluri de privighetoare,

Şi un murmur de izvoare.

Doar iubind, vântului poţi cere,

A sa blândă adiere,

Să-ţi trezească acea plăcere,

Ce-o trăiai în luni de miere.

Doar iubind poţi cere vieţii,

Lin să cearnă peste tine,

Sentimente dulci, sublime,

Risipind sumbre destine

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

În curte pomii înalți mi se arată,

Cu frunzele ca palmele spre cer,

Iar vântul trece blând, ca un mister,

Prin via care șade încărcată.

Mi-aduc aminte, iarba ca o zână,

Îmi mângâia genunchii de copil,

Iar cerul, coborât în loc umil,

Se sprijinea pe margini de fântână.

Acum mă-ntorc, dar totul e străin,

Pământul nu-mi mai ține minte pașii,

Și-n dorul meu zâmbesc înaintașii,

Ca un ecou pierdut dintr-un ținut divin. 

Pe prispă, somnoroasă, vremea zace,

Cu fața sprijinită-ntr-un ulcior,

Iar câinele din lanț, bolnav de dor,

Întruna-și plânge curtea care tace. 

În gard, salcâmii ascund povești uitate,

Despre-un copil firav cu părul auriu,

Și-n fiecare frunză ce-o mai știu, 

Sunt scrise amintiri cu al meu frate.

Văd ușa veche rămasă neschimbată,

Și drumul brusc se mistuie pe prag, 

O-mping ușor, rostind încet cu drag:

Sărut-mâna mamă, sărut-mâna tată!

Un lung ecou în brațe mă cuprinde,

De parc-ar vrea să spună; Bun venit!

Și brusc pe cei plecați i-am resimțit,

În inima ce ca o torță mi se-aprinde.

Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,

Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,

O lume în care indeterminarea să persiste,

Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.

Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,

Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,

Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,

Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.

Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,

Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,

Nicicând să nu vă închinaţi durerii,

Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.

Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,

Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,

Discret strecuraţi-vă în plăceri,

Şi zburaţi acerb peste visuri.

În noaptea fără stele, sufletul suspină,

Pe un drum în care umbrele-mi vorbesc.

Și mă condamnă la tristețe.

În labirint de amintiri, sufletul mi s-a pierdut,

In ploaie de regrete, sufletul s-a descompus.

N-a rămas decăt ecoul durerii.

Acum privesc printre amintiri pierdute,

Iar zambetul, flacără a fericirii,

S-a stins în abis ca o stea căzătoare.

La început

Cuvântul nu s-a auzit,

ci a fost.

În El toate s-au ținut laolaltă,

fără să se confunde

fără să se piardă.

Cuvântul a fost lumină,

dar nu lumină care orbește,

ci lumină care cunoaște întunericul

și nu-l alungă,

ci îl străbate.

Prin El,

lucrurile au primit nume,

iar numele

le-au păzit de risipire.

Rugăciunea nu creează Cuvântul,

ci se alimentează cu El,

ca psalmul

care nu inventează adevărul,

ci îl lasă să treacă

prin respirație.

Eu nu-mi sunt carapacea,

Nu-mi sunt cuvertura

Care poartă uzura,

Care nu-mi dă pacea

De a avea liniște.

De a-mi lăsa gândurile să se miște.

Sunt mai mult decât aspectul

Care nu și are efectul,

Decât defectul

Care nu-mi aduce respectul,

Decât imperfectul

Față de care-i invizibil intelectul.

Apar ca fiind un obiect,

Niciodată perfect,

Mereu un poem incomplet

Scris de un defect poet.

Aș vrea să mi se cunoască inteligența,

Să-mi fie vizibilă divergența.

de Beatrice Lotreanu

Pe ploaia asta infernală 

As merita un pahar de vin

In suflet sa-mi răsară un soare 

Pe buze să port al tău roșu divin.

Pe ploaia asta ce nu trece

Tot ce visez e un vin rece

Sa-mi poarte trupul în visare 

Într-o caldă îmbrățișare 

Pe ploaia asta infernală 

Las gândul să-mi curgă pe hârtie 

O poezie palidă... banală 

S-o scrie cum poate și știe...

Pe ploaia asta ce nu trece

Scriu si mă-mbăt cu apă rece

Că scriu si vei citi cândva 

Și-ai reveni cu drag la un pahar....

La marginea sufletului meu,

ai sădit, Doamne, un copac

care nu cere apă, ci răbdare.

Și timp.

Și tăcere.

Zi de zi a crescut în mine,

prin toamne de îndoială

și veri de patimă,

prin ierni de uitare

și primăveri abia simțite.

N-am știut că Tu ești rădăcina,

că trunchiul e cruce,

și frunza — rugăciune.

Că fiecare ram

duce către cer

o parte din mine

pe care am vrut s-o păstrez.

Și când am vrut să-l tai,

să-l smulg din adâncuri

pentru că nu dădea rod,

Tu ai șoptit:

„Fructul nu-i pentru azi,

ci pentru ziua

când vei muri pe deplin

ca să trăiești întreg.”

Acum îl privesc —

nu ca pe o podoabă,

ci ca pe o scară vie

între dor și împlinire.

Pe drumuri reci cum n-au mai fost vreodată,
Pășesc cu pași ce nu-mi mai aparțin,
Mi-e dor de-un ieri ce n-a fost niciodată,
Și parcă-n mine trăiește un străin.

Târziu, prin trup, își caută odihna,
Un gând bolnav de tot ce n-a fost spus,
Și tace lung, ca-n fața unei cruci,
Pe care n-a mai fost răpus Iisus.

Sub pleoape simt o pâlpâire rece,
Ca o lumină dusă spre apus,
Și-n fiecare clipă care trece,
De coasa morții sunt străpuns.

Nu știu ce glas îmi urlă din tăcere,
Dar nu e-al meu și totuși mi-e aproape,
Inert rămân la orice mângâiere,
Ce vrea durerea cruntă să-mi îngroape.

Prin oase-mi curge un sfârșit nedrept,
Dar nu ca moarte, ci ca amânare,
Și-atâtea înmormântări îmi stau pe piept,
Că nu gasesc un loc și pentru lumânare.

Mă-ntreb adesea dacă Dumnezeu,
Mai simte ce-i trimitem prin durere,
Căci dacă lacrima ce cade e-un deșeu,
Atunci vom fi departe de Înviere.

Rămân aici, privat de vreun câștig,
Și-nvăț că tot ce moare o să mai fie,
Și poate rostul meu nu e să strig,
Ci doar să fiu o rană… care scrie.