De ce cosești nebuno?

pe-o coloană se trec iubirile

pe alta coloană

despărțirile

alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile

investițiile neregăsite în încredere

în dragoste

provizioanele

diferența dintre primele și ultimile

reprezintă profitul

pierderea

cu ce rămâi sau pierzi

dacă tragi o linie

dacă nu

se poate și altfel

să reportezi totul

profitul să-l reinvestești în iluzii

pierderea s-o deduci pe parcurs

din adaos

Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță

doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg

această contabilitate a vieții

care te scoate dator

numai după ce îți scade toate eșecurile

materiale consumabile

mijloacele fixe

obiectele de inventar

din impozitul pe exercițiului fiscal

încheiat

și-ți reține doar sufletul...

zeul

sub mâlul absențelor,

tânjește după o zi cu soare...

coasa privirii-nfometată

seceră

tot albastrul cerului

brăzdat de păsări gâlâgioase.

zboruri

deasupra zidurilor de piatră-

largi ecrane, pe care se reflectă

zâmbetele și scălâmbăielile comedianților,

 aducându-ne aminte de 

călăreții celui de-al  noulea semn.

printre coloane de fum și foc,

rămășițe din adăposturile subterane,

țipete de copii,

spaime

și pașii-nlânțuiți ai doctorlui husan abu safyya

cutremură orizontul.

pe un schelet de dorințe

își face cuib

un conflict spiritual.

răutatea nu are-ascunzătoare perfectă:

e un vulcan activ, distrugător.

 doar  inima hrănită cu lumină și pace

 e un adăpost stabil.

lângă mine s-a așezat o vrabie

jumătate neagră

jumătate galbenă

tremuram amândoi pe aceeași ramură

împărțind  întunericul

ea își aranja cu un fel de pedanterie

meditativă  

 penele

răscolite de crivăț

eu îmi frecam în neștire palmele

pentru întâia oara se întâmpla

să se întâlnească la un loc

un om și o pasăre

mă gândeam

într-un dialog al surzilor

ea cu sunetele ei intraductibile

eu cu verbele mele pline de ifose

în timp ce sub picioarele noastre

auzeam crăpând pietrele

Doamne

m-am pierdut în iarna aceasta

ascuțită ca un tăiș de sabie

printre miliarde de fulgi de zăpadă

inexorabil

unde ești femeie frumoasă cu ochii albaștri

să alungi din calea mea lupii

să-mi deschizi un drum de lumină

și liniște

care să treacă prin mijlocul inimii tale

unde să lași un loc și pentru o pasăre…

flăcări stranii

adâncesc

tainele orizontului;

destine -desfășurate

pe treptele de-ncercări ispititoare,

desfoliază amurgul

în solzi de-ametist

iluzioniștii,

asemenea argonauților,

îmbracă

osemintele aducerilor-aminte

în lână

de aur .

Everything in life has a reason.

Each cause has a purpose.

Any effects leads to a caution.

All the results give firmness.

Be yourself on the life's stage.

Keep the kindness of your soul,

Show the power of your mind,

And you'll receive the Heaven blessings.

am uitat să-ți spun că aseară adormisem

lângă sufletul tău

toată noaptea ți-am auzit bătăile inimii

n-am închis un ochi

doar sufletu-ți căzuse într-un somn greu

departe de tine

avea și el ochii albaștri

linia corpului tău

n-a lipsit mult să-l sărut pe frunte

să-l ating

dar  mi-a fost frică să nu-l trezesc

cineva spunea că sufletele se sperie foarte ușor

și părăsesc corpurile

iar eu nu voiam să te las fără suflet

așa că m-am întors pe partea cealaltă

dinspre inimă

și m-am delectat până în zori

cu Simfonia Fantastică a sângelui tău

actul doi

pasiune și dragoste…

Am râs când m-am născut,

la fel când mi-a căzut primul dinte.

Râdeam când mă băteau părinţii,

la fel când venea noaptea.

Am râs în durere,

la fel în clipele de tristeţe.

Am râs în faţa morţii,

la fel chiar de destinul meu.

Am râs de tot și de toate, dar în același timp,

m-am plâns pe mine…

La cules de lacrimi,

De pe obraz de român,

Am trecut prin patimi,

Şi suflet străbun.

La cules de dor,

Din inima sa,

Am plutit pe un nor,

Prin care fulger-o stea.

La cules de iubire,

Din suflet şi neam,

Am simţit tresărire,

Ce la alţii n-o am.

La cules de lacrimi,

De pe obraz de ţăran,

E o durere continuă,

Şi-o suferinţă de neam.

Unui creștin

De sărbătorile Pascale,

Servește-ntruna vin și bere,

Și apoi constată cu durere,

Că-i mort în seara de Înviere.

Colegelor de facultate

Am studiat organica voit,

Colegelor chiar le plăcea chimia,

Privind ades la ele năucit,

A început să-mi placă anatomia.

Întâlnirea de 20 ani a promoției

Mi-am revăzut frumoasele colege,

Dar și-au schimbat fizionomia,

Și am decis…se înțelege,

Să studiez din nou chimia.

Unui chimist

În breaslă vrea să dovedească,

Că-i alchimist de teapă,

Că atunci când bea Fetească,

El urinează apă.

Cărții mele ʺEpigrameʺ

Epigrame am scris sute,

Pe teme vrute și nevrute...

Despre carte a spus experta,

Că-i frumoasă doar coperta!

Colegului meu Cornel

De când frumoasa lui soție,

Îl înșela pe amicul meu Cornel,

Eu îl dezmierd fără să știe,

Și-i spun zâmbind, Coarne-l.

Cuplu

L-am luat ca soț să-mi fie,

C-avea multe dependințe,

După-un an de căsnicie,

Este plin de dependențe.

Punctele cardinale

Patru puncte cardinale,

Cu reperele normale,

Însă am rămas uimit,

Că Est-ul e mai răsărit!

Prietenul la nevoie se cunoaște

Acest proverb de mult folos,

La mine a lucrat pe dos,

Că acea vorbă... la nevoie,

A fost mereu doar: anevoie!

Metamorfoză

Am cunoscut-o la concert,

Avea o slabă cotă,

Apoi încet, încet, discret,

A devenit cocotă.

Subtilitate - la doctor

Fiind la el în cabinet,

Mi-a spus c-un ton discret:

-Pe fișă scrie foarte clar,

Matale ai un Nume-rar!

La doctor

Întreba-i pe asistentă,

La doctor cum e, și cât?

Ea îmi spuse foarte atentă,

Vindecare ai, și atât!

Unui astrolog

Cu telescopu înspre vecina,

Se holba în după-amiezi,

Dar îl surprinse concubina,

Și văzu, și stele verzi.

Indecizie

Alesese varianta,

Să-și înșele și amanta,

Regretându-și nebunia,

A-nșelat-o cu soția.

Unui rugbist

Când are munca separat,

Eșecului îi cade pradă,

Că atâția ani a învățat,

S-o facă la grămadă.

Trist am ajuns acum înspre amurg,

Să mă ascund la mine-n casă,

Odaia sumbră kilometric s-o parcurg,

Iar glasul să mi-l sting din fașă.

De câțiva ani nu mă cunoaște poarta,

Iar barba-mi mătură podeaua,

O scurtă linie mi-i astăzi toată harta,

Iar ceru-mi este nefiresc perdeaua.

Dar nici așa nu pot să fiu de tot uitat,

Că-mi croncăne la geam un corb anost,

Și-apoi cu ochiul negru și corpul dezpănat,

Îmi cere ca să-și facă pervazul adăpost.

Se mai aude vag la gard câte-un vecin,

Ce-i curios să știe unde-mi țin cadavrul,

Îl las s-aștepte căci timp mai am puțin,

Și-apoi o să-i donez și trupul și năravul.

Dar azi îmi vine ca să petrec cu ciudă,

Să sparg ca un bețiv tavanul și podeaua,

Să râd de voi, ascuns sub iarba crudă,

Și învelit de rouă să-mi savurez cafeaua,

Iar hohotul de râs doar moartea să-l audă,

Să vină furibund să-mi prăbușească steaua.

Demult m-am depărtat de laic,

M-am cufundat în vraf de cărţi,

Nu că aş fi vreun biet prozaic,

Ci doar să fiu aproape de cei morţi.

Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,

Căci două bestii e mult de suportat,

Cu toţii am devenit o mare tragedie,

Pentru natură şi acest pământ curat.

M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,

Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,

Nestăpânit consum peste măsură poezie,

Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.

Mă recompun din murmur de izvoare,

Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,

Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,

Şi cum devine omul... o simplă vietate.

Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,

Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,

Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,

Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.

Nici gând nu am să mă întorc acasă,

Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,

Doar o durere mare în inimă m-apasă,

Că oamenii cu oameni au devenit străini.

Din zori tot plouă neîncetat,

Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,

Mă plimb pe uliţa din sat,

Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.

Trec ani în stoluri peste mine,

Se lasă vreme rea şi-n trup,

Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,

Şi urlu lung la viaţă ca un lup.

Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,

Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,

În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,

Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.

Cârcei de holbură se caţără pe uşă,

În curte iarba îmi întunecă fereastra,

Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,

Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.

Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,

Acasă n-au mai fost de ani şi ani,

Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,

Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.

Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,

Că am sfârşit cu inima mâhnită,

Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,

Pe prispa casei aproape prăbuşită.

Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,

Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,

Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,

Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.