Somnul conștiinței

Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,

O lume nouă se deschide-n zori,

Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.

Prin lacrimi și durere, strigăt sfânt,

Lumina vieții vine fără nori,

Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ.

Și Dumnezeu coboară prin Cuvânt,

Să-nvețe pe părinții iubitori;

Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.

Bunica scrie pentru el un cânt,

Pictează viața lui cu dulci culori.

Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,

Dar el aprinde-n noi un nou avânt,

Viață bătrână cu-ale ei rigori.

Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.

Nepotul este- un univers profund,

De noi povești devenim cititori.

Un prunc se naște-n chin pe-acest pământ,

Vulcanul varsă lavă-n ploi și vânt.

Villanelle de Marieta Maglas

În franceză:

Poésie pour mon petit-fils

Poésie de Marieta Maglas

Nouveau,

Un cri dans l'air,

Vulcans intérieurs,

Chaleur d'une vie, douce,

Éclat.

Larmes d'une mère,

Forte danse de l'âme,

L'enfant éclaire,

Les ombres du passé,

Espoir.

Rires entrelacés,

Un regard pur éveille,

En cette aube tendre,

Mon cœur s'épanouit,

Avenir.

În engleză:

Villanelle for My Grandson

Poem by Marieta Maglas

In pain, a child arrives beneath the storm,

While volcanoes spill their fire on the ground,

A tiny heart, a world where love takes form.

The earth trembles as if it must transform,

And through the clouds, joy's soft whispers abound.

In pain, a child arrives beneath the storm.

A grandmother's role is forever warm,

With arms wide open, ready to astound,

A tiny heart, a world where love takes form.

Little breaths are echoes, tender like a norm,

Eyes full of wonder—his gaze knows no bound.

In pain, a child arrives beneath the storm.

He cries, the sound a gentle, wild alarm,

For in his game, love’s secret truths are found.

A tiny heart, a world where love takes form.

Two grandmothers unite in this love charm

To cradle dreams; their silence is profound.

In pain, a child arrives beneath the storm,

A tiny heart, a world where love takes form.

Lumina dă strălucire aripilor magice ale fluturelui în zbor,

Zborul este frumusețea lui și încântarea anemonelor,în lumină .

Aripile flutură libere arcuindu-se delicat; parcă s-ar legăna,

Legănare de dans învață el pe florile albe, cu a lui aripă.

Briza îl găsește printre roz ~înfloriții copaci,

Copacii îi propulsează spiritul inocent și pur în briză.

Dansul farmecă floarea pentru a o pune în transă,

Transa este stilul lui de a aduna polen pentru a putea dansa.

Visele fierbinți devin purpurii, atunci când dulcea floare strălucește,

Strălucirea soarelui în zori, pe cer, da profunzime îndrăgostitului visător.

Fermecându-l, ea ii spune povesti pentru a se putea arunca în brațele lui.

Brațele lui redevin aripi atunci când caută cu frenezie si alte farmece.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

„Sinele“ sunt „Eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Nu mă cunosc atât de bine precum

cred eu că mă cunosc,

dar tu ești cel care mă cunoști

cel mai bine dintre toți.

Tot ce știu eu despre mine însămi este că

sunt mai valoroasă decât

această inteligență kinestezică,

care ne învăluie pe amândoi și

aparține acestui lanț imens de

ființe umane formând un colos.

Eu sunt cu mult mai presus decât

această inteligență, doar atunci când

ea se blochează între logică și conștiință.

Această conștiință este, uneori,

atât de limitată încât,

atunci când îi ceri prea multe,

începe să se spargă și să se scurgă.

Spre deosebire de tine,

eu sunt o realistă, pentru că

tu ești încă un adormit în această lume

ce aparține vegherii și realității.

Încă mai simt sărutul tău criptic

ca pe o manifestare metafizică

având scopul de a-ți satisface niște dorințe și

de a-ți împlini dragostea.

Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,

pur și simplu, doar magnetism,

sau poate că nu este nimic altceva

decât o alunecare a limbii.

Nu știu, dar știu că, în vise,

tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.

Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.

Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.

Tu ești unic în univers.

Unu, uneori, înseamnă întreg;

„sinele“ sunt „eu“;

„noi“ provine din „Sine“.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in OPA.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Moș Crăciun avea un nume banal,

Atunci când trăia ca un simplu om.

Acest Nicolae era real.

Ca un creștin trăia, fiind bonom.

Părinții i-au murit când era mic.

Era grec și trăia într-un sătuc.

Precum arca din timpul noetic

Și-a făcut sania, din lemn de nuc.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Sub Dioclețian a devenit

Faimos episcop în misiune.

A fost întemnițat și chinuit,

Dar a rezistat prin rugăciune.

Faptele lui Nicolae cel Sfânt,

Au devenit arhicunoscute.

El a lucrat cu-al Domnului cuvânt

Pe cei nevoiași ca să-i ajute.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

El a devenit chiar Dutch Sinter Klass~

un nume dat de copii în ajun.

Haina-i bisericească a rămas

Pentru ei costumul lui Moș Crăciun.

De-atunci, ei îl așteaptă să vină

Cu sania lui plină de daruri;

Un brad de Crăciun stă în lumină~

Reni ce vin dinspre polare ghețuri.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Pe hornul casei pline de copii,

El se cațără și alunecă

Din sania cu reni, fără aripi ~

Lasă cadoul și apoi pleacă.

Din barbă~ praf de stele-n noapte

El gonește și cântă-n Lumină.

Aude-a rugăciunilor șoapte.

Un ultim horn când noaptea se termină.

Refren:

Legenda lui Moș Crăciun cel iubit

Și foarte așteptat de nepoței,

Pe acoperișul împodobit,

Începe, în sunet de clopoței.

Și visul lui curgea

în mintea ei precum

un izvor transformat

într-un pârâu,

transformat într-un lac

în valea adâncă,

un lac înconjurat de

flori albastre de nu-mă-uita.

Și în visul lui nu erau dragoni,

nici șerpi,

visul lui era un vis de iubire,

o rostogolire în eternitate.

Și el era un munte,

și ea era o vale,

si ei erau destinati

să nu se întâlnească niciodată,

ci doar să se iubească,

si mai ales la apus,

dar și după apus,

atunci când visau același vis,

deoarece ei nu se cunosteau

cu adevarat,

si nu visau ca să se prăbușească,

ci doar ca să păstreze cerul în siguranță.

Poezie de Marieta Maglas

Doar atingând,

Macii scoală păiușele.

Doar atingând,

Roșul vibrează verdele,

Soarele ~ foc prin cerul-ceas

Și cerul sună ca un bas,

Wați atingând.

Și pentru timpul ce-a rămas

Florile se deschid la apus

Soarele ~ foc prin cerul-ceas,

Doar pentru timpul ce-a rămas .

Natura e un contrabas.

De sunet, vântul e sedus

Și pentru timpul ce-a rămas

Florile se deschid la apus.

Simt iubirea,

Un trandafir însângerat.

Simt iubirea

Ce aduce fericirea

Când verdele-i înviorat

Și movul cer e orchestrat,

Simt iubirea.

Umbre tatuate dansând,

Macii scoală păiușele.

Și insectele, rând pe rând~

Umbre tatuate dansând,

Și-n glas de cuc, ecou vibrând,

Roșul vibrează verdele,

Umbre tatuate dansând,

Macii scoală păiușele.

Poezie de Marieta Maglas

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.

Hrăniți-mi florile de pe mormânt 

Cu sânge, ce lacrimi

Au fost cândva ,

Răni adânci de acid,

Săpat-au pielea mea.

Înfigeți crucea printre oase,

Le aud trosnind voioase, 

Lemnul ei să putrezească, 

Păcatele să-mi pedepsească. 

Lăsați mormântul dezgolit,

Văzut și ocolit,

Rătăcit să fiu de javre,

Numele uitat de oameni. 

Te-am privit cu sufletul,

Si m-ai urat. 

Mi-am deschis ochii, 

Si m-ai învinețit.

Sunt femeie, vreau o cheie,

În schimb primesc doar curele.

Sunt femeie, vreau scăpare,

În schimb e moarte fără îngropare.

Privesc moartea cu alți ochi

Moartea ce mi-a devenit deochi,

Este noua mea îndreptare

Spre o noua așteptare.

Atunci când am fost vie,

Nimeni nu și-a adus aminte de mine,

Nimeni nu-mi scria,nu vorbea,nu se interesa 

Cum sunt eu.

Iar atunci când eu am murit

Toți își aduc aminte de mine 

Și vin să mă petreacă,

Pe ultimul drum.

Și dragi cunoscuți ai mei 

Pentru voi 

O singură întrebare!

Unde ați fost voi când am fost eu vie?

Și am avut nevoie de sfatul vostru? 

De o vorbă scurtă .

corect răspuns :nu ați avut când.

Autor  Alina Zamurca 🤍 🎀 

Poezia scrisă pe 19.09.2024,ora 18:01

 Umbra de soare și umbra de luna albă,

Ma însoțești mereu conturând

a mea forma firava.

Sa fi tu al meu spirit mut ce

nu-mi scoate o silaba?

Caut sa alung cu tine a

singurătății otrava.

Umbra de neon și umbra de

lumini reflectoare,

Apari și dispari,

ma desenezi prin cardinale întunecat.

Ma oglindești prin gesturi,

te văd fermecătoare!

Jocuri de lumini și umbre

mișcându-se criptat.

Umbra de foc și umbra de

lumânări parfumate,

Dansand cu tine ma adâncesc

in mister.

Intuneric curios in jurul

meu ilustrate,

Fara chip,

un pătrunzător negru eter.

Mister necunoscut pentru

mințile distrate,

Voi aprinde lumânări sa te văd

in nuanțe incolor!

Muzica mi te va desena cu

miscarile flambate,

Iar flama flăcărilor luminează-n

umbra amator.

Oglinda întunecată,

un adăpost sufletesc!

Lumina e puternica,

pătrunde și in abis.

Sufletul conturează lumea

umbrelor craiesc,

Conturand întunecat,

reflexie de paradis.

Privesc spre tine și închinăm

un pahar rebel,

Licori ce prin timp le savurăm sincer!

O imagine pixelată si in

culorile pastel,

Sarbatorind sufletul,

care pote fi etern.

Alaturi o viața întreaga prin

vastul timp și spațiu, 

Moartea ne va desparti sau

uni când ca fi ceasul!

Misterul romantic și poezia sa

înlocuiască viciul,

Iar stăpânirea și clădirea sinelui

sa fie testul! 
 

Mă spetesc, dar nu rămâne nimic,

Pașii se șterg sub greutatea mea.

Când truda e somn și somnul e frig,

Ce altă odihnă aș mai căuta?

Când, pe zi ce trece, sunt obosit,

Căci tot ce am, tot ce vreau, e nimic.

Dar, cât de obosit pot eu a fi,

Că a mea odihnă, e cea de veci?

Mă văd în oglindă, o umbră trecută,

Pășind în zadar pe cărări de negru.

Sunt faptele mele, doar frunze căzute,

În vântul tăcut, ce le lasă mereu.

Fă-ți mâinile carne, fă-ți carnea cenușă,

Să nu mai rămână nici suflet, nici ușă

Pe care să bată sfârșitul tău lin,

Să vină deodată, să vină străin.

Când pașii tăi lasă doar vântul pe drum,

Atunci vei cădea, cu nimeni să-ți plângă.

Îți păstrez un loc de veci, uitat de timp,

Lângă poetii morți, dar încă în viață

Timpul ticăie, cu fiecare bătaie,
Nu se oprește, nu se răzgândește.
În fiecare secundă, o nouă schimbare,
Și, când se va opri, vom fi doar amintire.