Să nu-mi mai scrii...
Doar vântul nopții poate,
Să-ți poarte-al meu oftat,
Prin viscol de uitare,
Prin timpul destrămat.
Iar plânsul ce îți pare,
Atât de nevăzut,
Va inunda pământul,
Sub pasul tău tăcut.
Iar seara, când tăcerea,
Te va chema-napoi,
Vei auzi departe,
Un glas străin prin ploi.
Și poate-n acea clipă,
Când ceru-ți va fi gol,
Vei regăsi-n tăcere,
Și gestul tău frivol.
Și-atunci, de va fi astfel,
Să nu-mi mai scrii nicicând,
Căci dorul ce se-ntoarce,
E cel mai greu mormânt.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 8 februarie
Vizualizări: 158
Poezii din aceiaşi categorie
Zăresc o stea căzătoare
Stau în casă la fereastră,
Și privesc spre bolta albastră.
Sus pe cer eu privesc luna,
Și luceafărul într-una.
Zăresc o stea căzătoare,
Ea-i iubirea călătoare.
Se desprinde dintre stele,
E iubirea vieții mele.
E iubirea mea curată,
E iubirea adevărată.
După al ei surâs tânjesc
O îndrăgesc și o iubesc.
La mine ea se grăbește,
Și-mi șoptește la ureche.
Te iubesc scump puișor
Noapte bună, somn ușor!
A fi
A fi pare să fie doar o stare
Cum ești sau ce după cortină stă ascuns
Nu reprezintă existență-n atestare
Cu adjectiv în completare ai răspuns
Poți fii lumină strălucind în admirare
Prin viață drumul deslușind pân’ la apus
Întemnițând un răsărit lipsindu-i soare
Nu e nici umbră lăsând sufletul răpus
A fi o stea pare să-nsemne o valoare
Dar strălucești în ochii celui ce-ai sedus
Lăsând privirile greșind în așteptare
Se-aprinde lacrima-ntrebând fără răspuns
A fi iubit poate aduce încântare
Ești un perfect inegalabil juxtapus
Vorbind tăcerile se-adună-ndepărtare
Jucându-ți inima gonind bătăi în plus
Oare mai ești sau ce anume în uitare
Trăiești incert când amintirea te-a supus
Deși ești viu nu mai exiști lipsind culoare
Cărând absența un ‚a fi’ e presupus
Un sărut (a 6 -a poezie din seria ,,În căutarea dragostei")
1. Îți sărut mâna catifelată, cu dragul cel mai mare
Și-o țin strâns, prin foc de-oi trece, nu-i dau drumul
Pot să fiu mort, promit că te voi strânge tare
Chiar dacă îmi voi rupe în două sufletul
2. Îți sărut fruntea ta caldă cu ardoare
Și inima-ți ascult cum bate ca într-un refren
Tu fiind nota preferată din cântare
În sufletul meu pictată, cel mai frumos desen
3. Îți sărut obrajii tăi, roși ca focul
Știu că mă voi face negru ca un cărbune
Nu contează...să mă urâțesc cu totul
Ars fiind în chinul dor, pentru tine
4. Îți sărut buzele tale, moi și dulci
Și te voi lăsa în mine să pătrunzi
Să-mi furi și cel din urmă strop de iubire, căci
Numai tu, vreau să mă cuprinzi
5. Îți sărut până și cea mai adâncă rană
Și cu lacrimi în ochi, te voi aștepta oricât
Să-mi pui cu cea mai mare grijă, durerea ta în mână
S-o ducem amândoi, măcar cât de cât
6. Îți sărut și cea mai neagră parte a ta
Și te voi accepta așa cum ești
Cu bune, cu defecte....eu nu vreau pe alta
Îți spun sincer, tu mă înnebunești
7. Te sărut și atunci când te pierzi în tăcere
Și pe mine mă consideri ca un nimeni
Lacrima-ți de diamant îmi aduce grea durere
Dar te ador cum n-o face nimeni
8. Îți sărut și orgoliul tău de fier
Și voi aștepta să se topească
Până când lacrimile-ți pier
Și iubirea o să ne unească
9. Îți sărut cu atenție și a ta nepăsare
Și te voi înțelege în orice minut
Dacă chiar vrei, mă voi porni în retragere
Dar nu fără ați oferi, un sărut
Există "nu există "/Poem de dragoste.
Nu există dragoste fără tine iubito!
Deci eu spun,există "nu există"
Dacă tu nu mă iubești...
Inexistența lui există, există!
Nu există speranță și fericire când tu ești departe iubito!
Există tristețe așa cum există "nu există",
Nimicul există la fel de bine cum existența există
Și totuși nimicul există iubito în clipele când nu ești lângă mine,
Există iubire chiar dacă acest blestem al lui nu există, există
Eu iubindu-te absolut iar absolutul îl omoară pe "nu există"!
(9 iunie 2024 Vasilica dragostea mea)
Cartea veche!
Mă plimb de unul singur pe alei
Urmandu-ți pașii de sub frunze,
Care mă duc spre banca noastră
Și unde lacom gustam a tale buze.
Privesc nostalgic și-mi amintesc
Câtă speranță ne puneam în viitor,
Și câte planuri mai aveam în minte
Fără să știu că doar eram un visător.
M-așez pe scândura ruptă de vreme
Și scot din buzunar o carte veche,
Din care vreau să pot citi un vers
Dar, cui să-l zici când n-ai pereche.
Încet și răbdător dau câte-o filă
Și mă opresc unde-i numele tău,
Recit în gând ce-am scris cândva
Pentr-o puștancă, fiind tânăr flăcău.
Închid ușor cartea plină de amintiri
Și mă ridic fără a ști unde pornesc,
Ceva în mine mă furnică și înțeleg
Că tot pe tine dragă Mărie...te iubesc!
Iubire frântă
În ochii tăi văd cerul
Și stelele curgând
Și de stâncă valul
Izbește al tău gând..
Ești izvor învolburat
De simțuri și fiori.
Ești prințul fermecat
Împresurat cu flori...
Universul meu respiră
Atunci când mă atingi
Și nurii tăi vrăjiră
Inimi ce le frângi...
Eu,pt tine nu însemn
Decât o clipă dulce
Eu, chipul tău, solemn
Îl veneram pe cruce...
Tu, dispăreai in ceatä,
Râzând de simțăminte.
Sub stropii tăi de gheață
Mă topeam fără cuvinte...
Zăresc o stea căzătoare
Stau în casă la fereastră,
Și privesc spre bolta albastră.
Sus pe cer eu privesc luna,
Și luceafărul într-una.
Zăresc o stea căzătoare,
Ea-i iubirea călătoare.
Se desprinde dintre stele,
E iubirea vieții mele.
E iubirea mea curată,
E iubirea adevărată.
După al ei surâs tânjesc
O îndrăgesc și o iubesc.
La mine ea se grăbește,
Și-mi șoptește la ureche.
Te iubesc scump puișor
Noapte bună, somn ușor!
A fi
A fi pare să fie doar o stare
Cum ești sau ce după cortină stă ascuns
Nu reprezintă existență-n atestare
Cu adjectiv în completare ai răspuns
Poți fii lumină strălucind în admirare
Prin viață drumul deslușind pân’ la apus
Întemnițând un răsărit lipsindu-i soare
Nu e nici umbră lăsând sufletul răpus
A fi o stea pare să-nsemne o valoare
Dar strălucești în ochii celui ce-ai sedus
Lăsând privirile greșind în așteptare
Se-aprinde lacrima-ntrebând fără răspuns
A fi iubit poate aduce încântare
Ești un perfect inegalabil juxtapus
Vorbind tăcerile se-adună-ndepărtare
Jucându-ți inima gonind bătăi în plus
Oare mai ești sau ce anume în uitare
Trăiești incert când amintirea te-a supus
Deși ești viu nu mai exiști lipsind culoare
Cărând absența un ‚a fi’ e presupus
Un sărut (a 6 -a poezie din seria ,,În căutarea dragostei")
1. Îți sărut mâna catifelată, cu dragul cel mai mare
Și-o țin strâns, prin foc de-oi trece, nu-i dau drumul
Pot să fiu mort, promit că te voi strânge tare
Chiar dacă îmi voi rupe în două sufletul
2. Îți sărut fruntea ta caldă cu ardoare
Și inima-ți ascult cum bate ca într-un refren
Tu fiind nota preferată din cântare
În sufletul meu pictată, cel mai frumos desen
3. Îți sărut obrajii tăi, roși ca focul
Știu că mă voi face negru ca un cărbune
Nu contează...să mă urâțesc cu totul
Ars fiind în chinul dor, pentru tine
4. Îți sărut buzele tale, moi și dulci
Și te voi lăsa în mine să pătrunzi
Să-mi furi și cel din urmă strop de iubire, căci
Numai tu, vreau să mă cuprinzi
5. Îți sărut până și cea mai adâncă rană
Și cu lacrimi în ochi, te voi aștepta oricât
Să-mi pui cu cea mai mare grijă, durerea ta în mână
S-o ducem amândoi, măcar cât de cât
6. Îți sărut și cea mai neagră parte a ta
Și te voi accepta așa cum ești
Cu bune, cu defecte....eu nu vreau pe alta
Îți spun sincer, tu mă înnebunești
7. Te sărut și atunci când te pierzi în tăcere
Și pe mine mă consideri ca un nimeni
Lacrima-ți de diamant îmi aduce grea durere
Dar te ador cum n-o face nimeni
8. Îți sărut și orgoliul tău de fier
Și voi aștepta să se topească
Până când lacrimile-ți pier
Și iubirea o să ne unească
9. Îți sărut cu atenție și a ta nepăsare
Și te voi înțelege în orice minut
Dacă chiar vrei, mă voi porni în retragere
Dar nu fără ați oferi, un sărut
Există "nu există "/Poem de dragoste.
Nu există dragoste fără tine iubito!
Deci eu spun,există "nu există"
Dacă tu nu mă iubești...
Inexistența lui există, există!
Nu există speranță și fericire când tu ești departe iubito!
Există tristețe așa cum există "nu există",
Nimicul există la fel de bine cum existența există
Și totuși nimicul există iubito în clipele când nu ești lângă mine,
Există iubire chiar dacă acest blestem al lui nu există, există
Eu iubindu-te absolut iar absolutul îl omoară pe "nu există"!
(9 iunie 2024 Vasilica dragostea mea)
Cartea veche!
Mă plimb de unul singur pe alei
Urmandu-ți pașii de sub frunze,
Care mă duc spre banca noastră
Și unde lacom gustam a tale buze.
Privesc nostalgic și-mi amintesc
Câtă speranță ne puneam în viitor,
Și câte planuri mai aveam în minte
Fără să știu că doar eram un visător.
M-așez pe scândura ruptă de vreme
Și scot din buzunar o carte veche,
Din care vreau să pot citi un vers
Dar, cui să-l zici când n-ai pereche.
Încet și răbdător dau câte-o filă
Și mă opresc unde-i numele tău,
Recit în gând ce-am scris cândva
Pentr-o puștancă, fiind tânăr flăcău.
Închid ușor cartea plină de amintiri
Și mă ridic fără a ști unde pornesc,
Ceva în mine mă furnică și înțeleg
Că tot pe tine dragă Mărie...te iubesc!
Iubire frântă
În ochii tăi văd cerul
Și stelele curgând
Și de stâncă valul
Izbește al tău gând..
Ești izvor învolburat
De simțuri și fiori.
Ești prințul fermecat
Împresurat cu flori...
Universul meu respiră
Atunci când mă atingi
Și nurii tăi vrăjiră
Inimi ce le frângi...
Eu,pt tine nu însemn
Decât o clipă dulce
Eu, chipul tău, solemn
Îl veneram pe cruce...
Tu, dispăreai in ceatä,
Râzând de simțăminte.
Sub stropii tăi de gheață
Mă topeam fără cuvinte...
Alte poezii ale autorului
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Fără tine…
Fără tine lumea-i tristă,
E o lacrimă-n batistă,
Fără tine viața-i dusă,
E un pas făcut spre ușă.
Fără tine sunt pierdut,
Sunt o urmă din trecut,
Sunt o aripă de dor,
Fără cuib și fără zbor
Fără tine sunt ciuntit,
Sunt un ochi fără privit,
Sunt un umăr fără braț,
Sunt ca pasărea în laț.
Fără tine-s cuib de cuc,
Nu știu unde să mă duc,
Fără tine draga mea,
Sunt ca cerul fără stea.
Fără tine… fără tine,
Sufletul e gol în mine,
Rătăcesc în lung și-n lat,
Fără tine-s râu secat.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de colțuri vechi, de disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Ispită
Mă ispitește raiul ce îl ascunzi în palmă,
M-aș răstigni pe cruce doar să ajung la el,
Ori aș păși pe apă atunci când marea-i calmă,
Să urc ușor pe coapse spre sufletu-ți rebel.
Înfiptă ca o lance în leșuri de martiri,
Așa îți este trupul și ochii de argint,
În părul tău de aur cresc zilnic trandafiri,
Și mângâieri de îngeri se-aud călări venind.
Te cântă trubadurii în cântece de stradă,
Și-ți bâzâie poeții nectarul dintre sâni,
Iar eu sunt ca un câine ce latră prin ogradă,
Atunci când intră-n curte străinul la stăpâni.
A nu mai putea trăi
Simt că mor de iubire, disperare, ură,
De tot ce lumea asta îmi poate oferi,
Mă dispersez în propria-mi făptură,
Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.
Orice trăire e peste a mea rezistenţă,
Depăşesc graniţa fiinţei mele,
Sunt prins într-un vârtej de violenţă,
Ce mă târăşte prin chinuri rebele.
Trosneşte în mine prea multă intensitate,
Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,
Sunt consumat până la absurditate,
Roiesc în mine forţe ce mă înving.
Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,
Nici măcar o mică primejdie nu simt,
Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,
Nu mai cunosc noţiunea de timp.
Sunt la marginea vieţii mele murdare,
Fiecare trăire este un salt în necunoscut,
Am consumat tot cu supremă ardoare,
Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.
Fără tine…
Fără tine lumea-i tristă,
E o lacrimă-n batistă,
Fără tine viața-i dusă,
E un pas făcut spre ușă.
Fără tine sunt pierdut,
Sunt o urmă din trecut,
Sunt o aripă de dor,
Fără cuib și fără zbor
Fără tine sunt ciuntit,
Sunt un ochi fără privit,
Sunt un umăr fără braț,
Sunt ca pasărea în laț.
Fără tine-s cuib de cuc,
Nu știu unde să mă duc,
Fără tine draga mea,
Sunt ca cerul fără stea.
Fără tine… fără tine,
Sufletul e gol în mine,
Rătăcesc în lung și-n lat,
Fără tine-s râu secat.
Sunt viu...
Sunt viu în cea mai cruntă rătăcire,
Cu tâmpla spartă-n porți ce nu mai sunt,
Și mi se face sete de iubire,
Când omul se întoarce în pământ.
Mă țin de colțuri vechi, de disperare,
Cu ochii larg deschiși, dar prea târzii,
Și simt cum mi se rupe pe spinare,
Un Dumnezeu abandonat de-ai săi copii.
Nu-mi dați nimic, nici milă, nici iertare,
Mi-e toată vina templu și blestem,
Și-n mine zace-o liniște prea mare,
Ce urlă-n cele șapte tronuri ca un semn.
Un câmp de bătălie mi-e credința,
În care sunt și victimă, și glonț,
Și-n fiecare noapte accept sentința,
Și-o port la gât ca pe-un gablonț.
Mi-e trupul greu, de gânduri care sapă,
Spre un mormânt ce nu s-a construit,
Iar sufletul — o haină prea curată,
Pentru noroiul ce zilnic m-a hrănit.
Să nu mă plângeți, n-am murit degeaba,
Am ars pe dinăuntru, fără fum,
Și-am dus în mine-atâta întuneric,
Că mi-a ieșit din ochi un fel de drum.
Acum rămân, pe veci, o rană care scrie,
O amintire grea, de necuprins,
Și dacă vreți dreptatea să se știe,
Eu n-am cerut nimic și totuși… am învins.