Ultima ploaie

Ți-am scris o scrisoare cand lumea era pe sfarșite.A ta începea,dar a mea se dispersa in cuvinte...

Nu voiam sa stiu cat de mult poate sa doară.Am încercat să culeg fulgii de nea fara sa moară.

Așa că am încetat.Am lăsat ninsoarea să-mi arate calea printre ființe,

Și m am bucurat!Și am lasat tristețea sa mi inunde fața în mii de dorinte.

Era peste tot!Mazgâlit pe cer si-n privire,și pe zambetul meu care ți trezește o singura amintire.

Ma sting incet,pierdut in furtuna de cristale.Arunc cu priviri fierbinti ce ti aduc numai jale.

Vremea imi raceste inima,dar eu sunt un cub de gheata care arde,

Și speră să nu fie uitat în nămeți ca celelalte.

Dacă citești asta,să ști ca țurțurii din pământ au început să iasă!

Îmi scot iubirea astupata la suprafață!

Și ca sa ma găsești ai nevoie de o lumânare!

Semnat:Un străin în furtuna din ninsoare.

Am pus sigiliul pe scrisoare...

Sunt o armă de foc în paradisul tău de gheață,

Ținută sub control doar dacă mi dai speranță.Nu uita de mine!Ț𝖎𝖓𝖊-𝖒ă î𝖓 𝖛𝖎𝖆𝖙𝖆!

Dacă doar pentru o zi

Aș putea să mă iubesc,
Tu ai ști să-mi colorezi,
Ziua toată, când zâmbesc.

Și dacă doar pentru o zi,
Aș putea să nu fiu eu,
Ți-aș aduce flori grămezi,
Și ai fi artă în muzeu.

Doar o zi să nu cunosc
Că-s pierdut în bezna minții,
Aș putea să-mi amintesc
Că tu ești la fel ca sfinții.

O zi să fiu un cer senin,
Să uit să plâng, să fiu imun,
Să nu mă vezi ca pe un străin,
Când vremea toată o descompun.

Doar o zi să-ți fiu chitară
Și să-ți cânt în felul meu.
Nu s-ar rupe nici o coardă,
Când te țin de mâna eu.

Ziua toată ți-aș fi soare,
Viața să ți-o încălzesc,
Când nu poți, să-ți fiu scăpare,
Și când poți, să te păzesc.

Pentru o zi să-mi fii mireasă,
O zi să cred că sunt al tău,
Ca pe o piatră prețioasă
Te-aș păstra la Dumnezeu.

Desculț pe scena inimii,

Un spectator a fost de ajuns,

Să pot juca jocul iubirii,

Când de privire am fost patruns...

Mă pierd în lumi și doar visez,

Dar in adânc mă regasesc,

La orice pas ce il urmez,

Greșesc,si apoi iarasi te privesc.

Pe margine de scenă, tremur,

Căci umbra ta mă urmarește,

Iubirea ta nu sta pe loc

Și inima iti tot clipește.

În palma ta, tăcerile devin cuvinte,

Și orice respirație mă apasă,

Între iluzie si adevar ,se simte,

Că povestea i doar a noastra.

Un dans de emoții ce nu se termină,

Într o piesa de teatru cu final fericit,

Pe ritmul  iubirii lumina se oprește

În mii de aplauze fara sfarșit.

Ce codru albastru!Ce lume de foc!

Ce zile grabite cand nu stai pe loc!

Dar unde fugim?In stanga?in dreapta?

Spre ce ratacim cand ne trece viata?

De ce tii tristețea in sticla de vin?

Și lacrimile plânse în cea de venin?

Cu ce tratezi rana,cand vine din interior?

Cum iti iei adio cand deja ti e dor?

Ce lume abstracta,ce viață de pion!

Ce zile pierdute,cand nu stai pe tron.

Cine s oamenii care ti erau dragi odata?

Ai scris pe morminte  iubirea si ai abandonat o?

Ai pus amintirile intr o coroana care se vestejește?

Sau ai astupat tu cu pamant privirea care te n calzea odata?

Pentru cine te ai trudit atația ani?

Pentru o falsa speranță?

Alergand zi de zi dupa bani,

Iți pierzi a ta importanță...

Veghează-mi sufletul ascuns,
În serile triste de toamnă.
Iubește-mă ca presupus
Și uită de orice povară.

Vreau să-ți citesc în stele lumea,
Să-mi aleg planeta mea,
Și să rămân singur pe ea,
Cuprins de galaxia ta!

Ajută-mă să-mi deschid ochii,
Căci focul mă orbește iară,
Când dorul arde, ignorându-ți
Voința ta mare, de ceară.

Vreau să cred că e la fel,
Vreau să fiu eternul tău!
De nu, să uit că-ai fost cândva
Întreaga fericirea mea.

Undeva, de nu se vede
Noaptea, mor câte puțin,
Acceptând că fac ce trebuie —
În largul minții, un străin...

Pentru că nu am vrut să cad,
Dar m-am izbit de întrebări.
În anotimpul tău mă simt
Cuprins de prea multe schimbări.

Te aștept să vii și să-mi explici
De ce eclipsa are loc,
Cum ești de-acord c-o să fim reci
Și nu ne mai iubim deloc...

Zi de zi, îmi cert orgoliul
Să mă lase singur iar,
Cât timp te caut într-o vreme
Din care nu vreau să dispar.

În vânt se clatină iubirea
Și ne aduce nicăieri...
Cât timp mai sunt încă aici,
Arată-mi că și tu mă vrei!

-orașul de ruina-

Pe patul de frunze doar praful se adună,

Si aleea de pietre i verde de rod,

Un tainic cocor o veste rasunǎ,

Nici urma de om nu i in glod.

Orasul scufundă dorinte uitate,

Casute cu reci amintiri,

Destine pe veci sunt legate,

In locul demult,cu iubiri.

In jur numai zdrente aruncate,

Nădejdi murdare n nevoi,

Trăirile sunt iarasi spălate

Intr un cerc vicios de valori.

Rugina preia armistitiu,

Cand norii de poznă sunt grei,

Si dorul de casă se frange,

In bezna asediatǎ n polei.

Doar un Felinar mai arde,

Pe drumul din inima lor,

Caci umbra se pierde in noapte

Curmând sperante ce mor.

Din stâncă,cetatea, sălbatic declină,

Si podul de lemn sa cadă nu vrea,

Padurea din poza culoarea alinǎ

Cand lumea incet disparea.

Pe o fereastra spartă de ură meschină,

Se vede o statuie patată in timp,

A unuia care juraminte suprimă,

Celor ce credeau intr un domn ratacit.

In raul de langă o moara stricată,

Curg vorbe cernute etern in neant,

Si valea de aur cu spini e placată,

Cand patosul vietii se uită galant.

O ceată se lasă pe ntregul tinut,

Căci lupta cu timpu i pierdută,

Soldatul amintirilor vesnic cazut,

In urma lăsând,Oarsul de ruina.

O siluetă. Două. Trei...

Sunt vagi, aproape nevăzute.

Poartă cununi din flori de tei,

Păreau a fi pe veci pierdute,

Dar nu sunt. Iată le în cer

Pe nori, pe lună așezate 

Un singur lucru ne mai cer:

Vor doar să nu fie uitate.

Doar trupu-i încuiat în timp,

În amintiri scânteietoare, 

Au devenit nemuritoare,

Nu simt ai bolii aspri ghimpi.

Acum călătoresc prin lume,

Pe mări, prin codri înverziți,

Și peste piscuri - albe spume

A munților învăluriți.

Veniseră la mine doar

Ca să-mi aducă un mic dar:

O floare, ce părea să fie 

"Nu mă uita" cea albăstrie.

Cu glasuri de privighetori

Îmi spuseră că dintre nori

Ne vor vedea în seara 'ceasta

Din asfințit și până-n zori.

O siluetă. Două...Toți 

Vom fi o dată siluete.

Să nu-i uităm și să trăim 

O viață fără de regrete!

tu, rege făr' de regat,

îți ticăie ceasul morții

și nu știi cât mai ți-e dat

pân' te stingi în toiul nopții.

să nu te mai ridici din pat,

tu, rege făr' de regat!

oricum de-ai întoarce clepsidra

nisipul tot la fel se scurge,

și de ți-aș mai da o vreme

tot mai puțin tu ai avea.

să nu te mai ridici din pat,

tu, rege făr' de regat!

dacă ți-aș frânge jumate,

ai construi un palat

cu timpul ce ți l-am luat,

dar ticăie ceasul morții

și ai să te stingi în toiul nopții 

întoarce-te-n pat,

tu, rege făr' de regat!

O veste trista am aflat,

Ca tu din lume ai plecat, 

Bunica mea, e foarte greu,

Dar știu ca ești la Dumnezeu. 

Deja mi-e dor de a ta voce, 

De al tău chip, de a ta îmbrățișare,

Fără de tine totul e rece, 

Și asta e ceea ce ma doare. 

Acum, bunicul trist, singur în casă, 

Ii este dor de-a sa nevastă, 

De vocea ei dulce ca mierea, 

De ochii care-ți luau durerea. 

Îmi este dor de bunătatea ei, 

De primirea-n casa, călduroasă, 

Acum, te duci chiar de nu vrei, 

Sa vizitezi bunicu' acasa. 

Acum, cu ochii plini de lacrimi, 

Înghit în sec, dar n-am ce face, 

Au fost distruse multe inimi, 

Ce nici acum nu mai au pace. 

Florile la cimitir, 

Sunt un simplu suvenir, 

Dar o piatra prețioasă, 

Nu mai este acum acasă. 

Înapoi ea nu mai vine, 

A plecat cu o dorința, 

Nu mai vrea aicea jos, 

Unde-i chin și suferință. 

Te văd întinsă pe holul gol,

arătând cu degetul spre-un colț de rol,

unde florile și lumânările stăteau,

ca niște vise vechi ce niciodată nu plecau.

Am încercat să te ridic,

tu-mi șopteai încet, fragil,

prin buze firave, ca un suspin de iarnă:

„Ficat mort” – ce înseamnă, oare?

Și-am cerut ajutor,

iar ochii tăi cădeau în gol,

picau pe spate, ca trupul,

jos, pe holul azur, fără control.

Printre buze-mi șovăiai,

„Ai grijă ce dai”,

tot ecranul s-a înnegrit,

iar eu m-am apucat de zgonit.

Flori și lumânări în colț,

noapte caldă,-ntunecată,

întinsă pe holul gol,

stă un om fără suflare.

Cu ochii-nchiși,

ș-abia mai suflă,

florile s-aprind în vis,

și totul moare, fără niciun zvâcnit.

Noaptea asta-i minunată

Ca o rochie de mireasă

Noaptea asta ești a mea, 

Așa cum și inima mea i-a ta

Noaptea asta-i menlancolică

Certurile devin tot mai dese

Durerea mai mult se adâncește

Dar, ție pacă începe să nu-ți mai pese.

Dar văd că nu te mai intereseză 

Că ți-am pus sufletul pe tavă

Iar inima mi-ai spart-o ca pe o vază

Din zâmbetul tău nu mi-ai mai lăsat nici măcar o rază

În noaptea asta, totul moare.

Chiar și zâmbete, și voie bună

Acest fapt prea rău mă doare

Iubirea noastră începe să apună.

În fața acestui fapt, mă declar învins

Toți ciclopii în noapte
Râd și sar pe spate
Armură de argint sângeroasă
Cavou sfințit cu apă proastă
O sabie ce emană căldură
Scoasă dintr-un sacrificiu.

Sunt o anomalie
Gândul mi-e puternic
Iar voința slabă
Stau topindu-mă într-un sicriu făcut din cordoane ombilicale
Ce miros a mort ce nu se descompune.

Cel ce demult știa să gândească
Sunt într-o ipostază proastă
Și stări de maniac infestează amintirile
Și uit cum era să simt trăirile.

Ploaie de cuțite foarte luminoase
Într-un cimitir fără morminte
Eu sunt primul client aici în iad
Și perspectiva îmi vede corpul fericit într-un vis amar
Dar gândul mi-e pierdut
Și singura chestie pe care nu am învățat-o a fost să fug
Nemişcat stau și nu de spaimă
Simt cum un păianjen argintiu mă atinge cu o lamă.

O biserică în deal
Înfășurată într-o ceață de argint
Și plină de coșciuge de argint
Eu sunt din argint
Și nu mă mișc
De frică zâmbesc și de fericire tremur
Trebuia să omoare copilul, nu mielul.

Macabru și însângerat
Măruntaie pline de calciu în dulap
Greață de la mirosul de putrefacție
Interior fără atracție
Cezariană pentru a-mi scoate viermii din stomac
Ce credeam că sunt fluturi, dar s-au maturizat.