Ultima ploaie

Sunt un câine oarecare,

Vreau să mă hrănești!

N-am nevoie de motive,

Doar să mă iubești.

Mai ții minte când alergam

În urma ta, după sanie?

Parcă a fost ieri...

Nu eram legat de o funie,

Și nici de ale tale dureri.

Amintește-ți cum eu îți eram

Buna dispoziție,

Când aveai o zi mai grea!

Că am fost acolo, pe poziție,

Când lumea părea rea.

Mai știi ce mi-ai promis?

Unde ai fost când am avut nevoie de ajutor?

„O să am grijă de tine!”

Acum tu nu vezi că mor?

Nu te judec, ai necazuri,

Deci poate că e mai bine că te-am părăsit!

Nu înțelegi că erai totul pentru mine?

Și ai să fii până la sfârșit?

Chiar dacă m-ai dezamăgit,

Încă am încredere în tine!

Însă nu ai reușit!

Tu ai vrut să mă păstrezi...

Eu,am vrut să fiu iubit...

Astăzi te-am scutit de o grijă,

Dar să știi că îmi lipsești!

Fără tine n-am putut

Să rămân, să mă trezești!

Voiam să te mai văd odată,

Să m-alinți ca pe ai tăi!

Să sar mereu când nu ți convine

Și să-ți fac doar vânătăi.

Să nu uiți că am fost devotat!

Ține-mă în brațe veșnic!

Și să știi, nu-s supărat!

Pentru tine, sunt războinic.

Ce părere ai că pentru alții am fost doar un câine?

Pentru tine ce am fost?

Doar un paznic de folos?

Un prieten zgomotos?

Sau un suflet fără rost?

Am îmbătrânit cu gândul că o să te văd împlinit!

Dar să știi că prezența mea încă n-a murit!

O să fiu cu tine să te văd fericit!

Viața mea a fost un dar,

Pentru tine, m-am jertfit.

Etern în memoria ta, Bleky!

Zâmbesc,sa mi dai o sarutare!

Citește mi inima n priviri,

Să ți spun ce simt,nu sunt in stare,

De ma iubesti,sa imi afirmi!

Urasc,sa nu imi fii aproape,

Promite mi ca nu ai sa mai pleci,

Ramai aici macar o viata,

In care frica sa mi o seci.

Intinsi sa stam pe valea goala,

Sa privim cerul deslusit...

De mana tine ma si spune mi,

Ca doar pe mine m ai dorit.

„Nu iti sunt soare,tu nu mi esti luna!

Nu vezi ca eu nu ti sunt de ajuns?

Caci ți am gresit si nu pot spune,

Ca sunt perfecta, cum ai zis.”

Iubita mea,ce ma tot sâcâi?

Cu ce ai gresit?Vrei sa ne strici?

Sa nu spui ca nu ti sunt nici lună,

Și nici tu soare,sa nu zici!

„M-accepti asa cu puncte slabe?

Cu alunecari si cicatrici?

Imi pare rau ca nu s completa

Si ti am trezit prea multe frici!”

Să vrei sa zbori prin galaxie,

Fara o stea macar s atingi...

Tu nu ai cum,prea mare soare

O super nova sa respingi.

Asa ca stai aici cu mine,

Nu mai pleca de langa mal,

Nu vreau colapsul sa dezbine...

Al nostru suflet,de un val.

Zâmbesti! ți as da o sarutare!

Iți citesc inima in priviri,

Spune mi ce simiti!Nu esti în stare?

Eu te iubesc!Nu imi afirmi?

Se împlinesc sapte ani de cand

Noi ne am cunoscut,tii minte?

De cand te am vazut cantand

Intr un bar,pe trei placinte.

Ma i vazut tacut,uimit,

De prezenta ta grozava,

M am indragostit,admit,

Si inima mi cazu pe tavă.

La final,te am asteptat sa iti spun:”felicitari”,

”Încantat de cunoștință,să tot ai asa cantari”.

Din acel moment,am stiut...

Nu erai ceva la întâmplare.

M ai târziu te am si cerut,

Ai spus ”DA”,fără ezitare.

Nu credeam ca e posibil

Sa transformi din gri in alb,

Viata mea,un rău vizibil...

 .......

Au trecut doi ani de cand,

Tu m ai parasit,tii minte?

De cand te am vazut căzând,

Intr un puț,printre morminte.

M ai vazut,tacut,pierdut,

De absenta ta ,distrus,

Ce mai este de facut?

Ziua bună a apus.

La final ti am recitat : „Iubirea mea nemuritoare...”

”Încantat de cunoștință,dormi in pace,dulce floare.”

Din acel moment am stiut...

Nu ai fost ceva la intamplare.

M ai tarziu am inteles,

Tu erai a mea schimbare.

Pământul piere,tu ramai...

Iubita mea,iti plang de dor

Primește-mi inima-n bucăti,

Trăiește mi viata ,sa nu mor.

Închide ușa în urma ta
Ca să nu intre fumul,
Țigara stinsă în urma ta,
Vrea să-mi arate drumul.

Strânge bagajele din strada mea,
Căci șansa ți-ai pierdut-o,
Rujul tău pe perna mea
Și rana am cusut-o.

Șterge lacrima de pe obraz,
Azi floarea-i ofilită,
Destinul tău stătea în ceas,
Acum e doar clepsidră.

O unghie ruptă ți-așteaptă uitarea
Și cheia de aur o îngrop în pământ,
Iarăși schimb iala și chem iar salvarea,
Eu pier, căci tu nu m-ai vrut.

Ziua îmi ascunde secrete ca singur să nu mă simt,

O secundă a trecut si prin viața iar mă plimb..

S-a întamplat să nu mai știu ,ce-i cu mine și de ce,

Dar am vrut numai să-ți fiu,vis frumos si încredere.

Nu știu cum de m-ai făcut,să număr doar pașii noștri,

Și cand vin cutremure,să citesc în ochi albaștri...

Găsesc prea multe indicii,că-mi ești ghidul pe vecie,

Într o noapte furtunoasă,intr o carte,o poezie.

 Care-mi dă cu pasiune ,o  iubire ce-am cerut,

Într-o noapte întunecoasă,doar pe tine te-am avut...

 Tu mă mângâi de durere,într un glas noi ne vorbim,

 Îmi ții mâna să nu cad si împreuna ne lovim.

Mai stai o zi si o secundă,o clipire sa n-amâni,

Când toate s-au dus,tu să rămai...             

M-ai parasit demult,demult,

Si m-ai lasat sa zac plangand.

Nici nu știam ce singur sunt,

Un jalnic om,cu cea mai mare vină.

Iubesc eu steaua de pe cer?Când ea își are luna?

Căci e ca mine stea si ea,dar eu sunt numai ziua.

De ce să vrei doar întuneric,când tu ai soarele pe cer?

Si când se lasă noaptea rece,să stai cu cele care pier?

Te strig in vise si n auzi

Te acuză vorbe ce le ai spus

Când imi șopteai ca mă refuzi

In seara rece la apus.

Ești eșecul ascuns in perfect,

Mă faci sa cred ca eu sunt defect,

Fără tine mă simt incomplet

Și nici nu știu de ce te mai iubesc.

Sărutul tău m-a mângâiat,

Acum mă doare amintirea

Povetsea noastră s ancheiat

Dar nu îți pot uita privirea...

Uită uitarea, uitărilor de veac,

Căci așteptă uitat, de priviri înfricoșat.

Aștepta uitat uitării înmormântat,

Căci uita să uite ceea ce l-a chemat.

Uita la el uita spre cer,

Uitară tot uitat de toți,

Uita ura, primind uitarea.

Că un ceas ședea pe ceas,

Un ceas uitat, un ceas vinovat,

Uitară timpu’, timpu’ nu-l uită,

Și uită uitat de veci..

Stau în genunchi,

E frig și mă doare.

Lumina mi se stinge

Încet, cu onoare.

Să-mi puneți cruce

De granit prelucrat

În sicriul meu rănit,

Să fiu îngenuncheat.

Să-mi turnați țărână grea,

S-o aud cum se repede

Spre sicriul meu de sticlă,

Unde luna-mi se prevede.

Am obosit să-mi port umbra ca pe o vină,

Să-mi târăsc timpul prin colțuri naive,

Unde gândurile se zbat ca păsările-n cușcă,

Și sufletul cerșește tăcerea ca pe o pâine.

Moartea — o femeie cu ochii închiși,

Împarte liniște în plicuri de cenușă;

Nu cere nimic, doar te așteaptă

Să semnezi, cu o lacrimă, cererea ta de odihnă.

Trupul — o haină veche, uitată-n cuierul lumii,

Îi atârnă din mâneci ani risipiți în zadar.

În buzunare, doar ecouri 

Ale râsetelor de altădată.

Ce e moartea, dacă nu o clipă 

Care se uită înapoi la sine?

Un vis care a învățat să nu se mai trezească.

O ușă care nu se trântește, ci dispare.

Vreau să plec frumos, ca un gând care s-a terminat la timp,

Să mă sting sub pleoapele unui nor

Fără lacrimi, fără martori, fără zgomot —

Doar o semnătură de lumină pe cererea mea de odihnă.

Către Marele Somn

Sub sclipirea bombei solare,

   se-agită un mic orășel.

E arșiță mare, multă sudoare,

   toți se-aprind ca scânteia pe fier.

Norul grabnic le refuză porunca,

   se prezintă la loc răzbunător.

Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,

   sub nor arde tot pământul de dor...

În mijlocul crizei, țipete răsună,

   nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.

Doi copii se mai țin strâns de mână,

   o speranță într-un gest răvășitor...

Dar și speranța câteodată moare,

   când te-mpungi pe drumul spre izvor...

Apa se duce, apa tot dispare...

   și din măr mai rămâne un veșnic cotor.

Viața e moartă în mica adunare,

   însă, undeva se află acel supraviețuitor.

E grea povara vieții, e gravă provocare,

   nu toți reușesc să scape neiertător.

Așa că, omul oriunde se găsește,

   tot va căuta un mic ajutor.

Și călăuza apare, cu trăsura gonește,

   și-l salvează pe cel muritor.

Curioasă din fire, călăuza întreabă:

   ,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"

Omul sfios, nu știe ce să creadă,

   ,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"

Cu gândul la nor, cu teama crescândă,

    musafirul răspunde cu-n vag mister.

,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",

    o nenorocire venită cu-n aer mișel...

Merge și tot merge trăsura prin vale,

   coboară și urcă fără-ncetare.

La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,

   călăuza pare că-i dă crezare.

O vie se vede din trăsură, ce veste!

   și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.

De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!

   doar un strop, că mi-e sete de mor!"

Zis și făcut, întocmai se întâmplă,

    omul o culege și setea-și potolește.

Mai trece un timp și tot stă la pândă,

    la margine de drum, doi saci zărește.

Se-ndură de călăuză să oprească din nou,

    câteva straie de-ar găsi prin ele.

Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".

    și omul repede s-a și schimbat în ele.

Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,

    dar îl trezește un răcnet asurzitor.

Pe drum, o bătrână geme de sete,

    ,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"

Însă călătorul vrea acum să doarmă,

    de babă să se ocupe altă soartă.

Și hotărât, poruncește ca din goarnă:

    ,,tot înainte, că-i oricum moartă!"

Mai merge trăsura, mai merge cât poate,

    până ce un copil jupuit zărește.

Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",

    călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"

Cu nervii la pământ, sătul de omenie,

    omul se vede stăpânul companiei.

Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"

    iar călăuza rămâne supusă tiraniei.

Trăsura iese din acel orășel,

    a văzut și altele... destule...

Pe un drum nou a luat-o-n mister, 

   soluții s-au găsit, chiar cu sutele.

Omul apoi observă o groapă,

    ,,aici trebuie să facă un ocol."

Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,

    și nici urmă de cel salvator...

Omul se jelește, zbiară mai puternic:

    ,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"

Doar norul se observă, la fel de grabnic,

    ca în ziua când el se-ascundea de foc.

Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,

    călătorul se nimicește într-un glas sonor.

,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,

    pe veci să trăiești întunericul arzător."

Înnegurate mi-s zilele, bunul meu prieten,
Amare de când te-am dus pe ultimul tău drum
Și parc-ai fost chiar ieri un om voios și sprinten
Cine-ar fi știut că nu vei mai fi acum.

Atât de indiferent și iute, crunta boală
Din brațele noastre a reușit de te-a furat
Iar acum sub umbra bolții criptei negre
Zace un tânăr geniu, palid, nemișcat.

Lacrimi curg șiroaie pe obrajii mei molateci
Cum s-au stins azi un Luceafăr și un suflet sclipitor
Și orice-aș da să fie altfel, prietene, pe veci
Voi plânge după tine pe al criptei coridor