TĂCERE

Vinul stă rece pe masă din bucătărie,

Și tu,femeie,te rogi ca el din nou să vie.

Nu ești doar o păpușă ce face din lumea lui un paradis,

Pe care astăzi,cu un ultim gând și fără grijă,rapid el te-a ucis.

Părul tău negru ca întunericul noptii visătoare,

Îți mângâie ai tăi umeri mici și albi ca valurile mării,

Și stai atât de rece și umilă,parcă neînvingătoare..

Haide,ia-ți rochia ta roșie și astăzi dă-l uitării.

Nu plange,suspina și omorî speranța,

Tu dai bucăți din tine și el doar discordanța.

Pe care-adesea ți-o făcea cadou ce pe-un buchet de flori,

Iar astăzi,tu,femeie,simți tăcere și fiori.

Ștergeți,te rog,ale tale lacrimi grele și amare,

Ce pe al tău chipul îți zugrăvesc doar vătămare,

Un suflet așa cald și plin de viață,

Nu merită să fie atât de greu și izolat în gheață.

Acum,din fericire,ai scăpat la timp,

Dar viața și iubirea sunt mereu în contratimp.

Așa ca tu învață să ți drămuiești inima si mintea,

Înnoiește-ți astăzi,nu doar îmbrăcămintea.

Noaptea pe cărare,

Stau privesc la cer.

Mă uit în depărtare,

Visele îmi pier!

În-a mea durere,

Îmi înec amarul.

Uit de disperare,

Se oprește cerul.

În-a lunii mândre umbre,

Raze de durere,

Prin gându-mi umble,

Cu disperare.

Disperarea mută,

Doar pe min' m-ascultă,

Inima și vise,

Toate-s compromise.

În vuietul rece,

Al nopții reci,

Zic "Noapte bună!"

La nopții cunună,

de Mihail Vicolescu

sunt trupul neînsuflețit pe care nimeni nu-l îngroapă, 

o tainică strigare de ajutor care niciodată nu grăiește îndeajuns. 

mă poticnesc în ascensiunea acestei morbide călătorii 

care perseverează cugetul meu asupra suferinței. 

o, suferință care mă sfarmi îm mii de bucăți

și mă conduci spre disperare, 

nu realizezi că am fost odată și eu o mică scânteie 

cu aspirații la viitor? 

nu știi cât am tras și am zbătut să mă aflu în această clipă, 

și totuși îmi râvnești la rău. 

cad, nu mă mai ridic, 

cad, curg, sunt de neoglindid 

în paradisul efemer al realității vieții sau senina rază a dimineții. 

cad, plec și nu mă mai întorc, 

cad, mă duc ușor. 

șiroaie apa care din râurile paternității în această seară, 

colindată de glăsuirea ambientului plumburiu, 

mă face dintr-o dată să ies din nonșalanța aceasta caraghioasă 

cum de am ajuns aici? 

dezamâgesc, întristez și chiar supăr pe mai marii mei, 

pe prețuitul meu tată? 

am ajuns la capătul disperărilor, și am lumea toată

la picioare, la degetul mic. 

pot să iau acum decizia finală:

mâine pot începe din nou, cu dreptul

să conduc întreaga seninătate a viscolului inimii mele, 

sau să închei aici, să ating ultima pagină 

a monologului vieții mele. 

Vine Crăciunul, bunicule, vine Crăciunul..

E bucurie pe pământ și luminițe ard,

Și peste tot colinde cant, și e miros de brad..

Bunicule,tu de mă vezi, cu îngerii alaturi,

Cu dor nespus te-mbratisez,

Cu gândul intorcandu-ma în căsuța noastră mica,

Privind pe geam fulgii de nea

Și ascultând iar vocea ta, un rai ce din amintirea mea

Nicicând nu se va șterge,

Și când pe cer apare-o stea,strălucitoare,magica,

Îi cer doar pacea să ți-o dea,bunicule,

Tu înger ce mi-ai dat iubirea ta,

În raiul din căsuța noastră mica..

Poet mare ce era,

Eminescu tot găsea

Rime, versuri cu strofe

Pentru poezii cu note.

Mare poet era,

Luceafărul îl scria

Cu cuvinte rătăcite

Și cu vorbe tot rostite.

Până și pe pat de moarte,

Acesta scria o carte.

Din trecut spre veșnicie

Curge a lui melodie,

Și în fiecare carte

Inima încă îi mai bate,

Căci Eminescu cel iubit

Pentru artă a trăit

Și a creat o veșnicie

Cu cuvinte de iubire.

Și Luceafărul pe cer

Strălucește tot mereu,

Ca dovadă că veghează

Și a lui stea luminoasă

Ne arată mare artă

Cu pânza cerului albastră.

Cam atât despre poet,

Că a fost om bun și drept,

Ce a scris cu suflet mare

Multe poezii, romane,

Suflet mare ce a pus

În scrisul său de presus.

Am fost la mare,

Așteptând o schimbare,

A fost doar o imprimare,

O simt ca pe o separare,

Este ca o repetare,

Pare doar o ocupare,

Dar este o modificare.

Stejari, voi, ce stați de-atâtea veacuri
Cu frunza grea și suflet mut,
Spuneți-mi ce-ați văzut sub ramuri,
Că eu de lume m-am pierdut.

Câți pași de copii, pe iarba crudă,
Cu râs curat și ochi senini,
Ați numărat când vara blândă
Îi adormea pe lângă pini?

Câte iubiri, sfioase, mici,
Cu mâini ce tremurau să se atingă,
Au stat sub voi, tăcuți și frânți,
Cu inima prea plină ca să strige?

Câți băieți, cu sufletul aprins,
Și câte fete cu obraji de rouă,
Au scris sub voi un legământ
Ce n-a ținut decât o lună-două?

Voi le-ați văzut crescând în ani,
Cu dorul stins, cu fruntea grea,
Întorcându-se, bătrâni și triști,
Să-și caute iubirea ce-a fost cândva.

Sub umbra voastră au plâns mame,
Și-au oftat tați cu visul frânt,
Iar timpul, surd la orice rugă,
Trecea încet, mușcând din gând.

De ce esti viata atita de amara

Ti-am dat de toate tu sa le incerci

Sa simt acum ca tu imi esti povara

Acum n-am leac pe tine sa te tratez.

De ce esti viata atita de parsiva

Eu zi de zi la tine ma gindesc

Si vreau ca tu sa fii mereu o diva

Iar tu incerci sa dezamagesti.

De ce esti viata atita de murdara

Cu bani nimic nu poti ca sa platesti

Si nici macar singuratatea-n lume

Si daca asta chiar nu ti-o doresti.

De ce esti viata asa de blestemata

Tu crezi ca eu voi sta asa de neclintit

Sa stii tu acum ori niciodata

Ca eu voi fii asa ca la-nceput.

Te-nseli amarnic viata chinuita

Printre straini ai lucru tare greu

Cu gindul ca mai e putin

Am sa lupt cu tine ca si cu un leu.

De ce esti viata atita de amara

Ca nici macar tu nu ma-ntelegi

Sa fii mai buna ca odjnioara

Sa fiu si eu un suflet printre REGI.

Ce pot sa-ti spun acum e lucru mare

Eu tot acelasi o sa fiu

Chiar daca tu-mi vei fi salvare

Eu te iubesc asa cum tu o stii.

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

E iarnă în satul meu natal

Unde-am ajuns de-o oră,

Să-l văd pe tata că-i bolnav

Și-apoi să trec și pe la soră

E ger și câmpul totu-i alb

Acum la mijloc de ianuarie,

Mă uit în jur dar nu mai văd

Copii pe derdeluș la sanie

Mă uit deasupra peste case

Și număr unde iese fumul,

Puține mai au foc pe vatră

E semn ca ni se duce neamul

Din loc în loc scârție poarta

Și se-aude un lătrat de câine,

Câte un om merge la băcănie

Să-si cumpere salam și pâine

Privesc la tata și-l întreb?

Dacă și-a cumpărat rețeta?

Iar el răspunde cu tristețe

Că a plecat din sat și Veta

Mă fac că nu-nțeleg ce zice

Și-i spunem să se îmbrace,

Să-i facem o vizită lui Angelica

Și mai pe seară ne-om întoarce

Pe drum mă uit la casele pustii

Cu garduri rupte și porți căzute,

Și peste tot sunt multe bălării

Și nu s-arată picior de om în curte

Ne așezăm cu toții să mâncăm

Din bunele bucate pregătite,

Tata de mama ne amintește

Și printre noduri greu înghite

Într-un târziu ne despărțim

Că timpul trece ca nebunul,

Cu drag pe tata îl îmbrățișăm

Și singur îl lăsăm...cu Domnul!

Ce-a ajuns țara acum ?

Ajungi să spui,tot e minciună,

Minciună-i vorba ce-o arunci

Spunând că viața-i mai bună.

Mai bună viața pentru cine?

Ce-a fost sătac ,sărac rămâne

Căci leafa ta doi bani nu face,

Te mustră soața apoi tace.

Și vezi vitrinele încărcate

Găsești în ele tot  ce vrei

Dar prețurile nu-s de noi

Copii flămânzi ,flămânzi și goi.

Sunt mulți ca  mine,vai de ei

Muncim din greu ,dar nu avem lei

Leii noștri n-au valoare

S-au  dus schimbați peste hotare.

Voi,ce azi cârmuiți țara

Pe unde vă petreceți vara?

De unde atâtea milioane?

Le-ați primit comisioane?

Sărac ai fost, și ai uitat,

De când ai devenit bogat,

Dorești să ai, mai mult mereu,

Uiți ce a fost, nu ști că-i greu..

Atunci când n-ai,de ai uitat,

Ajută și pe cel sărac .

De dai cu drag, tu vei avea..

Un mare dar, în viața ta,

Totul se-ntoarce înzecit,

Și să nu uiți , cum ai pornit.