Sfârșit

Sprijinită de fereastră,

privind în gol cu măinile reci

la sicriele melancolice

împodobite cu flori colorate, luminate, ea contemplă:

„Când va veni vremea mea

să întâlnesc stelele și luna, să le admir

de-aproape,

să devin și eu o strălucire

asupra pământului întunecat

ce plânge,

să mă eliberez de el, spunându-i:

lacrimi sângeroase am vărsat pe-asfaltul tău umed.

Acum s-au transformat în gheața pe care

eu încet alunec, lăsând în urmă orice strop

de ploaie singuratic;

să ajung în cerul sumbru, să-mi veghez

propriul mormânt unde lacrimile-mi îmi stau

ascunse, pierdute, înfrânte?

Când va veni vremea mea

să plutesc lin spre apus,

să-mi iau aripile de înger și încet-încet

să sfârșesc?


Categoria: Gânduri

Toate poeziile autorului: visătoarea poezii.online Sfârșit

Data postării: 25 aprilie 2024

Adăugat la favorite: 1

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 935

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Parfum

Parfumul tău de iasomie

împerecheat cu banalul miros viu

de suflet înduioșat,

îl spulber ușor ca-ntr-o magie

spre luna plină

a trupului meu vinovat.

 

Îmi scot inima afara

și o privesc cu lacrimi reci

formate într-un abis

dorind să se transforme-ntr-o boală

din care doar tu o poți salva,

ducând-o în paradis.

 

Aş dori ca inima mea acum spulberată

să se contopeasca în trupul tău

ușor delicat,

să devenim o singură culoare însuflețită

de neșters,

așa cum eram la un moment dat.

 

Aşa cum eram la un moment dat.

 

Parfumul tău e acum mort

asemenea unei flori veștejite

din care şi culorile au dispărut.

Simt că așa trebuie să mă comport

pentru a nu lăsa să piară

mirosul tău pierdut.

Mai mult...

sincopa

un zefir îmi străpunge inima ca din cer să cada o văpaie prin prisma sângelui în a mea odaie să mi apuce gatul și să mi ducă nirvana înapoi în mormântul mistic acoperit de noroi să mi culce capul serafic în toiu nopții apusului meu ce i ard colții

obnubilare

frisoane îmi iau respirația îmi cântă simfoniile spațiului eteric
îmi gâdilă vertijul tensiunea constricția
hiperventilez în ochii umbrelor și adulmec zările orfeice
ermetic ochii mei se adună în culori dileme
paranormale punct și am ajuns unde am bătut am ajuns unde n am avut am ajuns și nu mai aud

Mai mult...

Deja vu

Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?

 

„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.

 

Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?

 

Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.

 

Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?

 

E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.


Tu ai aruncat acea păpușă.

 

Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață

 

chiar dacă tu nu îți doresti asta.

 

Mi ai spus să mă gândesc la tine

ca la o experiență frumoasă

care nu a durat mult.

Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,

dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?

 

aberez.

Mai mult...

Stropi de ploaie singuratici

Stropi de ploaie singuratici,

Mă privesc în gânduri stând,

Cum citesc poeți romantici

Printre rânduri contemplând.

 

Se întreabă ce-i cu mine,

Ce gândesc, de ce nu aud

Strigătele lor aline,

Tropăind pe asfaltul ud.

 

Umbra sufletului orb îmi spune:

"Privește în jur, lumea-i a ta."

Eu refuz cu suspiciune,

Nedorind a căuta.

 

Versuri triste, vrând, nevrând,

În ele mă regăseam,

Ochii mei încet sculptând

Lacul lacrimilor, plângeam.

 

Sub cerul vast, sufletul știe

Motivul ochilor apatici

Când se aștern lin pe hârtie

Stropi de ploaie singuratici.

Mai mult...

372 de sinucideri

și-eram albastră ca cerneala de pe piept
și construiam linii albastre din pana mea
în pana mea am ajuns să zac ofilită
cum nici florile nu mai ofilesc că toate-s
neimportante că cică se ofilesc dar cui
dracu îi pasă de ofilire când există mireasma
pură și-eram o fabuloasă minciună și-mi
clădeam un parapet albastru de care să mă
izbesc da mi-a zis ești o cale pierdută un fatal attraction de care mă topesc în arfe crizanteme
corupție metafore și coroane albastre


și oglinda mă judeca da’ nici ea nu era albastră

Mai mult...

trăim, dar nu trăim

sufletul mi-l spulberă o ipocrizie a indivizilor
un macabru cinic de inculți o idioțenie în metastază și o însângerare de corupți ascult și tac printre zidurile de fake news și analfabetism
valori principii o mizerie cognitivă o sistematizare crudă o înșelătorie absurdă tăcem și înghițim cuvinte cu gust de beton amidon sunt a lor

a lor în umbra lanțurilor când plâng și-adulmec esența unei lumi plămădite din scrum dar nici nu iese fum din a lor doar tăceri compacte asfaltate cu promisiuni deșarte

miros a letargie a norme expirate a legi nescrise ce ard pe rugul minții și ne lasă doar resturi de conștiință înghițite-n silă duhoarea minciunilor e acum sterilă și astfel suferim amarnic fără
credință

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

spărturi zentangle/9

înspre ziuă,

din undele oceanului de gheață,

gândurile se desprind, asemenea păsărilor;

printr-o modelare și zvârcolire continuă,

un țipăt de flacără

eliberează tăcerea.

 

însoțitoare a primului lup de mare,

navigând prin canalele de comunicare 

ale limbajului,

prin stufărișul lexicului,

amprentat de nașteri,

urc

spre marea desfătare a  auzului,

unde picură,

unde picură

dulcele cuvânt românesc.

Mai mult...

metamorfozele unui gând/2

acolo

a fost tăiat un copac;

năzuința de-a atinge cerul e acum 

un loc de popas pentru cei împovărați

de temeri.

dincolo

un copac a fost scos din rădăcini;

durerea e acum o albie

pentru lacrimi.

 

Mai mult...

Coșmar

mă trezesc într-o haltă pustie
stingher
așteptând
să iau către tine
un gând…

Mai mult...

Transfigurări

Alter ego-ul meu din oglindă

nu încetează nici azi

la răscruce de drumuri

de viață

să mă surprindă,

mai pune câte un junghi de gheață

în spate,

câte o cută

adâncă

în colțul de ochi

străveziu,

mai trece peste obraji

c-o pensulă muiată-n culori

diluate

de griu

desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...

 

 

mereu și mereu mă destramă

ca pe un pulover prea larg

sau prea strâmt ,

mă izgonește cumva din mine afară

lăsând în locu-mi o pată neclară

o adiere de vânt..

 

femei ca Elena din Troia

Ioana D`Arc

Nefertiti

care-mi apar în minte

dintr-o lume bizară,

secretă

îmi amintesc de-un Rembrandt

reprodus în graffiti

și cretă

pe-o fațadă murdară...

 

târziu

mă-ntorc la Alter-ego-ul  meu

din oglindă

care cu fiecare zi

cu fiecare noapte

se schimbă

pe care-l recunosc

tot mai greu

de parcă ar fi din altă poveste

science-fiction

din care lipsesc tocmai eu...

Mai mult...

Oare?

M-aș pierde oare
dac-aș fugi în mare
De-al tău dor,
ce m-a-ncălzit?

Mai mult...

Si dacă e moartă?

n-ai mai ieșit de miercuri din casă

privesc abătut spre ușa încremenită

și simt nevoia să fac o cruce

mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela

cu pastile alb-roșii

de inimă

merg printre oameni posaci

cu fețe căzute

ce le pasă lor de grijile noastre

homo homini lupus

mă rog în gând să nu fie ce cred eu

mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction

pesemne scrii

în ultima vreme visezi mereu monștri

extratereștri minusculi

care-ți umblă prin creier

sau îți rumegi tristețea… pe ascuns

să nu te vadă nimeni

„ tu numești asta iubire?”

m-ai întrebat ultima oară

„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste

e mai mult”

acum înțeleg

dacă te-aș pierde cumva

s-ar prăbuși cerul

aș rămâne la fel de singur

precum Sirius în mijlocul Universului

m-aș stinge încetul cu încetul

mi s-ar albi sângele

„de ce nu spargi ușa

sau nu suni la Poliție?”

mă-ntreabă infanta

a doua mea prietenă

iar eu ridic năucit din umeri

și dacă e moartă?

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍