Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni
În mine se luptă doi oameni, Doamne:
unul Te caută plângând,
altul fuge de Tine râzând.
Unul vrea să Te slujească,
altul își face din mândrie tron.
Mă ridic cu Tine dimineața
și mă culc cu umbra fără nume.
Unul își rupe genunchii în rugă,
altul își ascute cuvintele
ca să judece, să rănească, să biruie.
Doamne, câți sunt în mine?
Câți trăiesc și câți mor în fiecare clipă?
Cine sunt eu, dacă mă schimb
la fiecare bătaie de inimă?
Smerește-l pe cel ce Te sfidează în mine,
îmbracă-l în tăcere,
până când va auzi cum strigă
celălalt – copilul Tău –
care se zbate să respire în lumină.
Fă să rămân acela
care Te iubește cu frică și cu dor,
nu cel ce Te uită
de cum iese din biserica inimii sale.
Doamne, nu mă lăsa
să fiu o scenă de război fără sfârșit.
Fă pace în mine.
Și lasă să rămână viu
doar omul care Te cheamă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Ștefan Hristian Trofin
Дата публикации: 24 мая
Просмотры: 62
Стихи из этой категории
Mesagerul
Tot ce e poem pe lume,
Din vreo carte ce-ai deschis,
A parcurs mii şi mii bune
De ani, de când a fost scris.
Fiindcă versurile toate,
Încă de la început,
De Cuvânt au fost create,
Când poemele a făcut.
Iar noi cei ce azi le aducem,
Peste timp, de unde sunt,
Nişte mesageri doar suntem,
De poeme, pe Pământ.
Chiar şi astă poezie,
Pe care o citeşti acuma,
Deşi-mi aparţine mie,
Scrisă a fost dintotdeauna.
Trecere
Păduri uitate plâng în noi,
Cu frunze moarte de altoi,
Sub tâmple arse timpuriu,
Ne preschimbăm în argintiu.
Pe cer e sânge, luna stinsă,
I-o rană rece, necuprinsă,
Iar glasul tău în plecăciune,
Durerea inimii și-o spune.
Din pielea ta, un fum s-aprinde,
Cenușă vie se desprinde,
Iar în priviri, ca-ntr-un mormânt,
Se scurge amurgul pe pământ,
Iar noaptea-și țese vălul greu,
Pe trupul tău, pe trupul meu,
În ochi ne-apare-un cer de plumb,
Și totu-n jur se vede strâmb,
Din noi rămân doar umbre reci,
Pe lunci străine și poteci,
Și timpul mușcă tot mai crud,
Din ce-am fost foc, azi suntem lut.
Voi sta şi voi scrie
Voi sta şi voi scrie,
Şi ca să fiu înţeles,
Voi trimite solie,
A mea vorbă în vers...
Voi muşca din hârtie,
Şi-am să scuip unde-am şters.
Voi sta să recit,
Al meu vers neînţeles,
Un mesaj răstignit,
De poeţi mai ales…
Un cuvânt ce-a înviat,
Din om bun şi curat.
Am să stau să citesc,
Ca apoi să-nţeleg,
Ce-i normal şi firesc,
Ce-i sfărmat ori întreg…
Ce ne-ndeamnă să fim,
Şi de ce nu iubim.
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Scriitorul
Nu cunosc fericire de muritor,
O frunză-n vânt, un scriitor,
Mă ofilesc cu timpul şi apar iar,
Nimic din jur nu-mi pare familiar.
Acum sunt trup ce-n valul vântului,
Ce-n bătaia ceasului și a trecutului,
Trece prin timpuri ce n-au formă,
Simt cum existenta mi se curmă.
Nici fericirea, nici durerea,
Nici dezgustul, nici plăcerea,
Nu descriu nemurirea în totalitate,
Sumar de sentimente în intensitate.
Sfârşit de muritor o să-ntâlnesc,
Și cu sufletul sper să mă găsesc,
Viața eternă e coşmar şi fantezie,
Trăiesc și renasc prin poezie...
Mesagerul
Tot ce e poem pe lume,
Din vreo carte ce-ai deschis,
A parcurs mii şi mii bune
De ani, de când a fost scris.
Fiindcă versurile toate,
Încă de la început,
De Cuvânt au fost create,
Când poemele a făcut.
Iar noi cei ce azi le aducem,
Peste timp, de unde sunt,
Nişte mesageri doar suntem,
De poeme, pe Pământ.
Chiar şi astă poezie,
Pe care o citeşti acuma,
Deşi-mi aparţine mie,
Scrisă a fost dintotdeauna.
Trecere
Păduri uitate plâng în noi,
Cu frunze moarte de altoi,
Sub tâmple arse timpuriu,
Ne preschimbăm în argintiu.
Pe cer e sânge, luna stinsă,
I-o rană rece, necuprinsă,
Iar glasul tău în plecăciune,
Durerea inimii și-o spune.
Din pielea ta, un fum s-aprinde,
Cenușă vie se desprinde,
Iar în priviri, ca-ntr-un mormânt,
Se scurge amurgul pe pământ,
Iar noaptea-și țese vălul greu,
Pe trupul tău, pe trupul meu,
În ochi ne-apare-un cer de plumb,
Și totu-n jur se vede strâmb,
Din noi rămân doar umbre reci,
Pe lunci străine și poteci,
Și timpul mușcă tot mai crud,
Din ce-am fost foc, azi suntem lut.
Voi sta şi voi scrie
Voi sta şi voi scrie,
Şi ca să fiu înţeles,
Voi trimite solie,
A mea vorbă în vers...
Voi muşca din hârtie,
Şi-am să scuip unde-am şters.
Voi sta să recit,
Al meu vers neînţeles,
Un mesaj răstignit,
De poeţi mai ales…
Un cuvânt ce-a înviat,
Din om bun şi curat.
Am să stau să citesc,
Ca apoi să-nţeleg,
Ce-i normal şi firesc,
Ce-i sfărmat ori întreg…
Ce ne-ndeamnă să fim,
Şi de ce nu iubim.
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Scriitorul
Nu cunosc fericire de muritor,
O frunză-n vânt, un scriitor,
Mă ofilesc cu timpul şi apar iar,
Nimic din jur nu-mi pare familiar.
Acum sunt trup ce-n valul vântului,
Ce-n bătaia ceasului și a trecutului,
Trece prin timpuri ce n-au formă,
Simt cum existenta mi se curmă.
Nici fericirea, nici durerea,
Nici dezgustul, nici plăcerea,
Nu descriu nemurirea în totalitate,
Sumar de sentimente în intensitate.
Sfârşit de muritor o să-ntâlnesc,
Și cu sufletul sper să mă găsesc,
Viața eternă e coşmar şi fantezie,
Trăiesc și renasc prin poezie...
Другие стихотворения автора
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - XXIII - Mângâiere pentru sufletul zdrobit
Mângâie-mi sufletul, Doamne,
de păcate zdrobit,
căci mă simt ca un pământ ars
ce nu poate să primească ploaia.
Știu că am greșit înaintea Ta,
și am călcat calea dreptății,
dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic
decât prin mângâierea Ta.
Nu îmi cer răsplată,
nu cer iertare ușoară.
Cer doar să mă iei în brațele Tale
și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.
Lasă-mi inima să se îndrepte
spre lumina Ta,
căci în adâncul ei mă simt gol,
ca un râu secat,
dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.
Mângâie-mi sufletul,
nu cu vorbe,
ci cu iertarea care vine din adânc,
cu iubirea care le spală pe toate.
Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,
ci ridică-mă, chiar când nu am putere
să mă ridic singur.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!
Zbor înspre Tine cu aripile legate.
Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.
Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,
dar duhul meu plânge după Lumină.
Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,
din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,
căci dorul meu nu-i de pământ și lut,
ci de lumina Ta — și de început.
Tu, care ai suflat viață peste țărână,
Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,
vino și în mine — și despică această legătură.
Dezleagă-mă, Doamne.
N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.
Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.
Nu am cântec, ci tăcere grea.
Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.
Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.
Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.
Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.
Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.
Dar dorul meu, Doamne, e cerul.
Și numai Tu poți să mă ridici.
Dezleagă-mă, Doamne.
Și voi zbura, nu pentru mine,
ci pentru slava Numelui Tău.
Psalmi - XIV - Luptătorul tăcut
Doamne, Tu mă știi din adâncul nesfârșitului gând,
Mai bine decât mă știu eu pe mine.
M-am ridicat împotriva umbrei mele,
Și lupta mi-e foc în oase și spaimă în sânge.
M-am privit în apele tăcerii
Și n-am știut dacă chipul ce-l văd e fiul Tău
Sau străinul ce rătăcește prin întunericul meu.
Inima-mi s-a făcut câmp de bătălie,
Voia mea s-a frânt între dorință și dreptate.
Strigă-Te, suflet al meu...
Dar glasul mi-e stins de rușine și mândrie.
Nu mă lăsa singur cu mine, Doamne,
Că sunt o sabie îndreptată spre pieptul meu.
Învăluie-mă cu lumina Ta,
Ca să-mi recunosc răul,
Și să-l înfrunt cu mila Ta în mâini.
Tu ești izbăvirea din mine însumi,
Tu ești liniștea în mijlocul furtunii mele.
Ridică-mă, ca pe-un fiu rătăcitor,
Și pune-mi din nou pașii în voia Ta.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...
Psalmi - VII - Amurgului mântuirii
Este amurg acum, Doamne,
și totuși nu este întuneric.
Este acea jumătate de lumină
care nu vrea să plece,
dar nici nu vrea să rămână.
Și mă aflu între două lumi:
una care mă cheamă să plec,
și alta care mă cheamă să mă întorc.
Aș vrea să rămân,
dar nu mai știu unde.
Am trecut printr-o viață de doruri nesatisfăcute,
de iluzii care au murit tăcut,
și acum în amurgul Tău
nu mai cer răspunsuri,
ci liniște.
Sufletul meu se așează în întuneric
ca într-un leagăn de dorințe împlinite.
Mântuirea nu vine cu vuiet de aripi,
ci cu o adâncire în sine,
ca o apă care se retrage
pentru a face loc unui nou răsărit.
În amurgul mântuirii,
nu mai caut drumuri,
nu mai caut mângâieri sau voci.
Doar tăcerea Ta
care mă îmbrățișează
înainte de a cunoaște lumina.
Știu că nu voi înțelege
până nu voi trăi mântuirea,
nu ca un țel de atins,
ci ca o întâlnire cu adevărul,
în amurgul în care Tu
mă înveți să mă odihnesc,
înainte de zorii veșnici.
Psalmi - XXIII - Mângâiere pentru sufletul zdrobit
Mângâie-mi sufletul, Doamne,
de păcate zdrobit,
căci mă simt ca un pământ ars
ce nu poate să primească ploaia.
Știu că am greșit înaintea Ta,
și am călcat calea dreptății,
dar iartă-mă, căci nu pot să mă ridic
decât prin mângâierea Ta.
Nu îmi cer răsplată,
nu cer iertare ușoară.
Cer doar să mă iei în brațele Tale
și să-mi dai pace acolo unde e zbucium.
Lasă-mi inima să se îndrepte
spre lumina Ta,
căci în adâncul ei mă simt gol,
ca un râu secat,
dar Tu, Doamne, știi cum să îl umpli din nou.
Mângâie-mi sufletul,
nu cu vorbe,
ci cu iertarea care vine din adânc,
cu iubirea care le spală pe toate.
Nu mă lăsa să mă pierd în vina mea,
ci ridică-mă, chiar când nu am putere
să mă ridic singur.
Psalmi - LIX - Irigă pustiul din mine
Irigă pustiul din mine, Doamne,
căci uscăciunea m-a învățat să tac.
Nici o floare nu mai îndrăznește să se nască
în lutul acesta ars de așteptare.
Mi-am pierdut lacrimile
printre pietrele care mi-au fost pat,
și dorul — odată izvor —
s-a întors în mine ca un spin.
Unde e roua Ta,
cea care odinioară îmi uda privirea
în zorii rugăciunii?
Unde e atingerea Ta
ce făcea din rănile mele candele?
Pustiu sunt, Doamne,
dar nu piatră.
Încă mai simt cum sub coajă
se frământă o sete ce nu moare.
Trimite o adiere din Duhul Tău
să-mi răscolească nisipul inimii.
Dă-mi o rană care sângerează lumină
și o rană care nu uită să spere.
Irigă-mă, Doamne,
nu cu belșug, ci cu Tine.
Un strop din Tine
poate face din deșert o grădină.
Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!
Zbor înspre Tine cu aripile legate.
Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.
Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,
dar duhul meu plânge după Lumină.
Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,
din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,
căci dorul meu nu-i de pământ și lut,
ci de lumina Ta — și de început.
Tu, care ai suflat viață peste țărână,
Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,
vino și în mine — și despică această legătură.
Dezleagă-mă, Doamne.
N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.
Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.
Nu am cântec, ci tăcere grea.
Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.
Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.
Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.
Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.
Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.
Dar dorul meu, Doamne, e cerul.
Și numai Tu poți să mă ridici.
Dezleagă-mă, Doamne.
Și voi zbura, nu pentru mine,
ci pentru slava Numelui Tău.
Psalmi - XIV - Luptătorul tăcut
Doamne, Tu mă știi din adâncul nesfârșitului gând,
Mai bine decât mă știu eu pe mine.
M-am ridicat împotriva umbrei mele,
Și lupta mi-e foc în oase și spaimă în sânge.
M-am privit în apele tăcerii
Și n-am știut dacă chipul ce-l văd e fiul Tău
Sau străinul ce rătăcește prin întunericul meu.
Inima-mi s-a făcut câmp de bătălie,
Voia mea s-a frânt între dorință și dreptate.
Strigă-Te, suflet al meu...
Dar glasul mi-e stins de rușine și mândrie.
Nu mă lăsa singur cu mine, Doamne,
Că sunt o sabie îndreptată spre pieptul meu.
Învăluie-mă cu lumina Ta,
Ca să-mi recunosc răul,
Și să-l înfrunt cu mila Ta în mâini.
Tu ești izbăvirea din mine însumi,
Tu ești liniștea în mijlocul furtunii mele.
Ridică-mă, ca pe-un fiu rătăcitor,
Și pune-mi din nou pașii în voia Ta.
Psalmi - XLVII - Desăvârșirea patimilor
Mi-ai pus, Doamne, în trupul căzut
o sete de cer și o rană de sânge.
Și am umblat prin patimi
ca un orb care simte lumina,
dar n-o poate privi.
Fiecare cădere m-a îmbrăcat
cu o haină mai grea,
și păcatul — strâns la piept —
a crescut ca un fiu bolnav
ce nu vrea să moară.
Dar Tu nu m-ai urât.
Ai stat la marginea focului,
lăsându-mă să ard
până când cenușa mea
n-a mai avut unde să se risipească.
Și-atunci mi-ai vorbit —
nu cu tunete,
ci cu atingerea unei suferințe
care nu mai cere iertare,
ci renaștere.
Patimile mele s-au făcut cruce,
și crucea — drum.
Apoi, pe lemnul rușinii,
mi-ai scris un nume nou:
Cel ce nu se va pierde,
ci, va Învia...