Psalmi - LXV - În mine se luptă doi oameni

Doamne, Tu care vezi toate,

Tu care îngădui ploaia peste cei drepți și cei cruzi,

spune-mi: cum să iubesc nedreptatea

când ea rupe în mine ce-i curat?

De ce ai așternut lumina și întunericul pe același drum?

De ce biruie răul uneori, iar dreptul cade fără glas?

Mă învăț să iert, dar nu pot uita sângele nevinovat.

Mă învăț să tac, dar strigătul din mine

arde ca un rug aprins sub piele.

Tu, care poruncești stelelor și porți lacrimile în cupe de aur,

arată-mi cum să nu urăsc ce-i strâmb,

cum să văd în a Ta judecată,

un rost ascuns pe care ochii mei nu-l cuprind.

Dacă nedreptatea e îngăduită spre ceva mai înalt,

ajută-mă s-o port ca pe o cruce,

nu cu bucurie mincinoasă,

ci cu încredere în Tine, izvor de înțelepciune.

Pune-mi în inimă nu dragoste pentru nedreptate,

ci înțelegerea că Tu ești deasupra ei,

și că din cenușa răului,

Tu știi să faci viață.

Doamne, unde este glasul Tău,

Când strigătul meu sparge nopțile goale?

Am pus lumânări în întunericul din mine,

Dar Tu nu le-ai aprins cu suflarea Ta.

Am căutat semne în vânt și-n cenușă,

În foșnetul frunzelor, în visul neînceput,

Dar cerul a rămas închis,

Și stelele tăcerii m-au privit fără cuvânt.

Te-am iubit și-n clipa în care m-ai lăsat singur,

Am căzut cu fruntea în praful durerii,

Și Ți-am rostit numele,

Ca pe o rugă scrijelită în piatră.

Dar nu ai răspuns...

Dacă Tăcerea Ta e judecata,

Primește-mă ca pe un rob osândit cu blândețe.

Dar dacă Tăcerea Ta e încercare,

Atunci nu lăsa sufletul meu să piară în noapte.

Vorbește-mi, Doamne, măcar prin ploaie,

Sau printr-un oftat de copil adormit,

Sau lasă o frunză să-mi atingă fața,

Ca să știu că încă sunt în mâna Ta.

Eu nu cer răspunsuri,

Ci doar o tresărire din veșnicia Ta,

Ca să pot merge mai departe

Pe drumul credinței...

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

pentru că sunt în mine.

Căci nu doar în ceilalți se află ura,

ci și în inima mea,

acolo unde nu am loc pentru Tine.

Iartă-mi dușmanii, Doamne,

care mă rănesc fără cuvinte,

și pe cei care mă rănesc cu tăcerea lor.

Pe cei care mă insultă,

pe cei care mă înfruntă,

pe cei care mă uită ca și cum n-aș fi.

Mă doare că nu pot să iubesc,

că mă frâng în fața răului lor

și în fața răului din mine.

Dă-mi iertarea care se naște dintr-o tăcere adâncă,

dintr-o iubire ce nu așteaptă răsplată.

Te rog, nu mă lăsa să fiu prizonierul urii,

ci lasă-mă să fiu asemenea Ție,

care știi să ierți și să iubești

chiar pe cei ce Te-au răstignit.

Îți dau inima mea, Doamne,

ca pe un dar al iertării,

să o cureți de tot ce-i străin

de iubirea Ta.

Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?

De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?

În noaptea fără margini strig numele Tău,

Dar ecoul se frânge-n eter, fără răspuns.

M-ai zidit cu lacrimi și foc,

M-ai învățat dorul și crucea,

Iar acum tremur în praf,

Ca o frunză uitată în toamnă.

Vrăjmașii mei râd și spun:

„Unde este Dumnezeul tău?”

Dar eu îmi port rana în piept,

Ca o rugăciune nerostită.

Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,

Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.

Nu mă lăsa să cad în uitare,

Nu mă închide în noaptea fără margini!

Tu ești scutul inimii mele,

Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.

Adu-mi lumina zorilor,

Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.

Doamne,

Te-am iubit din cuvinte,

cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.

Te-am visat,

dar n-am pășit pe urmele Tale —

mi-au fost prea grele.

Mi-am făcut icoană din prezența Ta,

dar când m-ai chemat,

am ales liniștea fricii mele

în locul drumului Tău.

Am știut că Tu ești Adevărul,

dar am trăit în conveniența minciunii.

Am auzit glasul Tău în noapte

și m-am întors pe partea cealaltă,

să dorm.

Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.

Dar am iubit mai mult siguranța mea,

ritualurile mele,

timpul meu,

păcatele mele.

Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,

ci pentru că Te-am cunoscut,

și totuși am ales alt drum.

Am rămas pe margine,

ca un spectator al propriei mântuiri ratate.

Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,

nu ca judecător,

ci ca prietenul,

care nu se dezice,

chiar dacă a fost trădat.

Încă mai vreau să Te urmez.

Dar n-am învățat cum.

Fă Tu primul pas înapoi spre mine,

ca eu să-L pot face spre Tine.

Doamne, nu știu să rabd palma.

Mă aprind, mă ridic,

mă apăr cu dinții sufletului meu

și-mi pierd chipul.

Învață-mă să întorc și celălalt obraz,

nu din frică,

ci din dragoste mai tare decât mânia.

Să nu mă rușinez de tăcere,

nici de smerenie,

nici de rana care nu răspunde cu rană.

Fă-mi obrazul adăpost pentru palmele rătăcite,

și inima — un loc unde ura nu prinde rădăcină.

Nu mă lăsa să devin ceea ce urăsc.

Tu ai fost bătut și n-ai răspuns,

ai fost scuipat și ai iubit mai departe.

Cum să fiu fiul Tău dacă eu pedepsesc

cu aceeași îndârjire?

Dă-mi blândețea care sângerează fără să urle,

și dragostea care înmoaie piatra în palmă.

Dă-mi puterea să nu țin minte ce mi s-a făcut,

și să iubesc, chiar când sângele ar vrea să strige.

Învață-mă să port tăcerea ca pe o cruce,

și să nu fug de cei care mă rănesc.

Lasă-mi inima curată,

ca să nu mă frâng în fața lor.

Căci Tu ai întors obrazul

și ai iubit până la capăt.

Fă-mă și pe mine asemenea Ție.

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Sunt doar valuri, care bântuie neîncetat,

În locuri îndepărtate, parcă nemișcat.

În viața de om, valurile nu dorm,

Ci trec prin ocol și bat în sufletul gol.

Valurile pot fi dureri și regrete,

Clipe grele care trec ca nisipul prin degete.

Dar printre ele răsare o rază de speranță,

Ce mângâie sufletul și aprinde o nouă viață.

Întins sub cerul înstelat

Privesc spre o mare minune

Că orice stea ce ai creat

E unică și are-un nume.

Realizez înfricoșat

Că sunt nimic pe lângă Tine

Sunt om și-s foarte limitat

Tu ești Palat, eu doar ruine.

Tu ai putere să numești

Un infinit de corpuri lucitoare

Tot ce se-ntâmplă urmărești

Ce-nvie azi, ce mâine moare.

Atât mă cred de important

Când mă compar cu muritorii

Deși-s extrem de ignorant

Pe lângă Cel ce varsă norii.

Nu sunt nimic, un vânt ce trece.

Un val oricât ar fi de mic

Ar reuși să mă înece

Ca-apoi să nu mă mai ridic.

Și totuși Dumnezeul lumii

Ce-are putere nesfârșită

S-a deranjat să mai asculte

O biată ființă necăjită.

Nu am avut în cunoștință

Dragostea Lui cea fără margini

Dar m-a smerit și cu căință

M-am pus să scriu pe-a mele pagini.

Am început cu-a cere milă

Iertare am cerut întâi

Și pe scrisoarea mea umilă

Semnat-am jos: Te rog, rămâi!

Eu L-am dorit în a mea viață

Când am aflat că El era

Acel ce ștergea a mea față

Oricând o lacrimă curgea.

Mi-a spus că le-a uitat pe toate

Orice păcat mi-a fost iertat

Mi-a spus că ele-au fost luate

Și în adânc le-a scufundat.

Mi-a luat orice îngrijorare

Ce umerii îmi apăsa

Simțit-am o eliberare

Văzând cum în pahar vărsa.

Mi-e plin acum, dă peste chiar

De-Atâta bine ce îmi face

Nu merit nici măcar un dar

A pus în sufletul meu pace

Nu-L cunoșteam și l-am aflat

Căci haru-I e atât de mare

Al meu Stăpân e Împărat

Puterea Lui nimeni n-o are.

Fiindcă iubirea-I am primit

Doresc de-acum o viață-ntreagă

Dragostea mea să i-o dedic

Inima mea să Îl aleagă.

Orice ar fi să Îi jertfesc

Cum El făcut-a pentru mine

"Să fie tot ce eu iubesc

Venit curat ca dar din Tine!"

Să fii tot ce-mi doresc vreodată

Ca tot de-aș pierde pe pământ

Să știu că sunt cea mai bogată

De-mi ești alături nu-s înfrânt.

Biruitor voi fi în toate

Dacă eu lupt de partea Ta

Ești Dumnezeu ce totul poate

Și ieri și azi și pururea! 

Noi suntem ființe raționale

Un om normal are nevoie ;

De o casă , loc sigur de muncă ,

O familie și ”minte ” ,

Și dacă are și sănătate , are de toate ?

Voi ce vreți !... 

Voi sunteți , ființe scumpe ...

Voi vreți averi , palate peste tot în lume ...

Pentru voi muncesc alții ; slugi roboti .

Sunteți grandomani , sgârciți și răi 

Noi și cu voi , suntem lumi diferite ...

    De aceia în lume e război .

                     T.A.D.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Menntaskóli

Menntaskóli, - kirkjugarður

Af æsku minni -

Pedan kennarar

Og erfið próf...

Og í dag lætur þú mig hrolla

Menntaskóli, - kirkjugarður

Af æsku minni! –

Menntaskóli, - kirkjugarður

Með löngum göngum -

Í dag er ég ekki lengur ég

Og hugurinn er sár...

Ég vil ekki neitt lengur -

Menntaskóli, - kirkjugarður

Með löngum göngum... –

Menntaskóli, - kirkjugarður

Af æsku minni -

Þú gafst mér í heiminn

Í þungum öldunum,

Svo blasé...

Menntaskóli, - kirkjugarður

Af æsku minni!

Timpul șoptește:
"Nu exist."
Eu ascult.
Și devin șoapta.