Cerbul
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
Tu , vânător, tu asasine,
N-ai somn pe zațu acestei lumi!
Câte prăpăstii urcă-n tine,
Ca să dobori, un șoim, pe culmi?
Aseară-n vise am ucis un cerb,
Și am visat că-s treaz și sângerez,
Căci coarnele durerii lui m-au frânt.
O.T.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: OTEH
Data postării: 26 iulie 2022
Vizualizări: 1221
Poezii din aceiaşi categorie
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Platou cu fructe de mare
Din minunatele experiențe avute la două restaurante cu specific pescăresc,
Unul prepară mâncăruri, iar celălalt deserturi cu specific marinăresc,
Am mers să degustăm câteva din preparatele locale,
Făcute după rețete tradiționale,
Sosește și comanda noastră, suntem curioși ce gust vor avea
Crustaceele, stridiile, midiile, creveții, păstrăvul căruia din piept osul îi ieșea,
Nici nu apucăm să luăm o îmbucătură,
Că mirosul ne împiedică să-l ducem la gură,
Pff...o putoare de nedescris,
Ne întrebăm oare ce ingredient a fost omis,
Ne mulțumim doar cu pește marinat,
Ignorând astfel restul platoului cu pește în prea mult sos îmbibat,
Plecăm de la acel restaurant,
Mergem și la cel alăturat,
Acesta, însă, servește fructe de mare de ciocolată,
Iar inima ne saltă toată,
Primim scoici, căluți de mare, caracatițe, corali, pești dungați când cu ciocolată clasică, când cu ciocolată albă.
Au nuanțe de toate felurile, când mai închisă, când mai pală,
Pentru mese festive au fructe de mare din ciocolată cu foiță de aur,
Chiar e un tezaur,
A meritat să ieșim din casă,
Într-o zi ploioasă,
Recomand cu căldură,
Toată acea adunătură,
De pești exotici, imitații de antropode marine,
Delicioase și asemănătoare celor vii ca mărime.
Religie - UITARE...
Mi-e dor de Tine și nu pot
Să Te ascund în taină;
Sufletul mă doare uneori
Când nu ești cu mine.
Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu
Din ochii Tăi care plângeau întruna,
Când eu mai uit de Tine uneori
Iar suferința greu m-apasă.
Aș vrea să plâng alăturea de Tine
Să simt și eu povara Ta cea grea;
Să-ți sorb amarul ce pe Tine
Greu te-apasă.
Te rog să nu mă lași Doamne nicicând
Când eu mai uit de Tine,
Trezește-mă din somnul morții
Să nu mă ia vrăjmașul.
DROGUL
De când Domnul a lăsat,
Adam și Eva a încălcat..
Porunca lui Dumnezeu..
Să nu guste mărul rău.
Șarpele ia îndemnat,
Să facă acest păcat.
Astăzi iar sa repetat..
Șarpele iar a îndemnat,
A adus semința lui ..
Dar al necuratului.
Drogul cu puterea lui..
Pe mulți a acaparat,
Mintea lor a tulburat.
E un iad adevărat,
Ce atrage nencetat,
Acest rău molipsitor,
De care nu scapi ușor.
Domnul ne poate scăpa..
RUGĂCIUNEA e calea..
Nu uita că Dumnezeu,
Orice poate, nu e greu..
Puterea lui este mare,
Ajută pe fiecare.
Apa trece, pietrele si faptele rămân!
Când ajungi să-ți numeri anii
Tare-ai vrea să oprești roata,
Sau măcar timpul s-o strice
S-o repari și să-ți vezi soarta
Când ești tânăr habar n-ai
Cât de ușor trece vremea,
Gându-ți este doar s-aduni
Și să îți sporești averea
Când îți faci un rost în viață
Uiți spre cer să mai privești,
Și gândești că tot ți se cuvine
N-ai de ce cuiva, să mulțumești
Când apar dureri, nevoi în casă
Atunci grabnic pe pământ cobori,
Și-ntelegi că ești un simplu călător
Cu bilet plătit sau nu și, ai să zbori
Când ești sănătos și ai de toate
Nu uita ca mâine vei fi un bătrân,
Viața nu ți-o irosi că vorba spune
Apa trece, pietrele și faptele rămân!
De unde vin...
De unde vin așa târziu, nu știu,
Și sunt umbrit pieziș de vreme,
Mi-s gândurile toate în sicriu,
Și le aprind la căpătâi poeme.
Străbat alei înăbușite-n frunze,
Printre copaci dansează o țigancă,
Înalta vârstă își cere mii de scuze,
Și-și caută grăbită loc pe-o bancă.
Cad frunze ca-ntr-o tristă despărțire,
Foșnesc duios săltate-n dans de vânt,
Și toamna doarme în a mea privire,
Și-n frunze mă afund ca-ntr-un mormânt.
Îmi cântă greierii romantici și târzii,
Balade despre trandafiri și arme,
Foșnesc copaci sub stele argintii,
Și-ntregul parc în mine parcă doarme.
Tăcerea-mi stinge aprinsele poeme,
La fel mă sting sub frunze de arin,
Iar toamna-n măruntaie îmi geme,
Și-ntreabă frunzele... de unde vin!
Platou cu fructe de mare
Din minunatele experiențe avute la două restaurante cu specific pescăresc,
Unul prepară mâncăruri, iar celălalt deserturi cu specific marinăresc,
Am mers să degustăm câteva din preparatele locale,
Făcute după rețete tradiționale,
Sosește și comanda noastră, suntem curioși ce gust vor avea
Crustaceele, stridiile, midiile, creveții, păstrăvul căruia din piept osul îi ieșea,
Nici nu apucăm să luăm o îmbucătură,
Că mirosul ne împiedică să-l ducem la gură,
Pff...o putoare de nedescris,
Ne întrebăm oare ce ingredient a fost omis,
Ne mulțumim doar cu pește marinat,
Ignorând astfel restul platoului cu pește în prea mult sos îmbibat,
Plecăm de la acel restaurant,
Mergem și la cel alăturat,
Acesta, însă, servește fructe de mare de ciocolată,
Iar inima ne saltă toată,
Primim scoici, căluți de mare, caracatițe, corali, pești dungați când cu ciocolată clasică, când cu ciocolată albă.
Au nuanțe de toate felurile, când mai închisă, când mai pală,
Pentru mese festive au fructe de mare din ciocolată cu foiță de aur,
Chiar e un tezaur,
A meritat să ieșim din casă,
Într-o zi ploioasă,
Recomand cu căldură,
Toată acea adunătură,
De pești exotici, imitații de antropode marine,
Delicioase și asemănătoare celor vii ca mărime.
Religie - UITARE...
Mi-e dor de Tine și nu pot
Să Te ascund în taină;
Sufletul mă doare uneori
Când nu ești cu mine.
Ți-am văzut lacrima ce curgea mereu
Din ochii Tăi care plângeau întruna,
Când eu mai uit de Tine uneori
Iar suferința greu m-apasă.
Aș vrea să plâng alăturea de Tine
Să simt și eu povara Ta cea grea;
Să-ți sorb amarul ce pe Tine
Greu te-apasă.
Te rog să nu mă lași Doamne nicicând
Când eu mai uit de Tine,
Trezește-mă din somnul morții
Să nu mă ia vrăjmașul.
DROGUL
De când Domnul a lăsat,
Adam și Eva a încălcat..
Porunca lui Dumnezeu..
Să nu guste mărul rău.
Șarpele ia îndemnat,
Să facă acest păcat.
Astăzi iar sa repetat..
Șarpele iar a îndemnat,
A adus semința lui ..
Dar al necuratului.
Drogul cu puterea lui..
Pe mulți a acaparat,
Mintea lor a tulburat.
E un iad adevărat,
Ce atrage nencetat,
Acest rău molipsitor,
De care nu scapi ușor.
Domnul ne poate scăpa..
RUGĂCIUNEA e calea..
Nu uita că Dumnezeu,
Orice poate, nu e greu..
Puterea lui este mare,
Ajută pe fiecare.
Apa trece, pietrele si faptele rămân!
Când ajungi să-ți numeri anii
Tare-ai vrea să oprești roata,
Sau măcar timpul s-o strice
S-o repari și să-ți vezi soarta
Când ești tânăr habar n-ai
Cât de ușor trece vremea,
Gându-ți este doar s-aduni
Și să îți sporești averea
Când îți faci un rost în viață
Uiți spre cer să mai privești,
Și gândești că tot ți se cuvine
N-ai de ce cuiva, să mulțumești
Când apar dureri, nevoi în casă
Atunci grabnic pe pământ cobori,
Și-ntelegi că ești un simplu călător
Cu bilet plătit sau nu și, ai să zbori
Când ești sănătos și ai de toate
Nu uita ca mâine vei fi un bătrân,
Viața nu ți-o irosi că vorba spune
Apa trece, pietrele și faptele rămân!
Alte poezii ale autorului
Capitulare
Pe bătrânul Hemingway parcă-l văd, din spatele unei pipe,
Cum deschide iar marea, pe când hoțul de clipe,
Sufletul meu, ca un tren ruinat, retras de pe șine,
Săturat de furtuni, visează să adoarmă în sine.
Cicatricele încă, vechi hotare in sânge,
Pulsează-n adânc, spre comori levantine,
Dar prova e ruptă, iar timona-i un brici,
Care taie catargul : „nu mai vrem pe aici” .
De rugină sunt prinse carabinele toate
Mapele-s șterse, iar busolele sparte.
Frageda zi, prima din toate, parcă a plecat,
Prea departe.
Autor : O.T.
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Unui tânăr poet ( pentru T M C)
Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;
Privind pe fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.
Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,
Că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,
Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.
Când mă plimb, uneori, pe câmpurile din spatele casei,
I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,
În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,
Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.
Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,
Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,
Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.
E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,
Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.
Autor: O.T.
Is this love
Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley
și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,
Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.
Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,
Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.
Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,
Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,
Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,
Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,
În taigaua persană, ca leii lui Khayam.
Autor : O.T.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Capitulare
Pe bătrânul Hemingway parcă-l văd, din spatele unei pipe,
Cum deschide iar marea, pe când hoțul de clipe,
Sufletul meu, ca un tren ruinat, retras de pe șine,
Săturat de furtuni, visează să adoarmă în sine.
Cicatricele încă, vechi hotare in sânge,
Pulsează-n adânc, spre comori levantine,
Dar prova e ruptă, iar timona-i un brici,
Care taie catargul : „nu mai vrem pe aici” .
De rugină sunt prinse carabinele toate
Mapele-s șterse, iar busolele sparte.
Frageda zi, prima din toate, parcă a plecat,
Prea departe.
Autor : O.T.
Tu nu ești Lauren Bacall
Tu nu ești Lauren Bacall, ești doar o fată,
Rătăcită într-o rochie neagră,
Care așteaptă pe un trotuar.
Iar eu nu sunt Bogart, sunt doar o umbră,
care umblă,
Prin regatul ruinat al nopții.
Călcăm pavajul unui drum șerpuit,
Printre case,
Încercând să aprindem candelabrul
Care atârnă, ca un păianjen străveziu,
Tin tavanul unei terase.
Vorbim tare, ca doi străini,
Încolțiți de o teamă,
Ca nu cumva, cineva de prin preajmă,
Să ne vadă cum tragem,
Din aceeași țigară,
Cineva care știe că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Intrăm și tu cauți să stingi în oglindă,
Minciuna privirii, ce din farduri iți cade,
Pereții sunt muți, muțenia-i însă,
A unei tăceri revanșarde.
Timpul e al tău, niciodată al nostru,
Oglinda se scurge într-o altă oglindă,
Din care privește un monstru.
Nici corbul lui Poe, nici cripta lui Borges,
Nu ne pot salva de dezastru,
Ceru-i pictat pe un blat ruginit,
În verde prelins din albastru.
Noaptea-i închisă ca o cătușă,
Și totuși, un zgomot se aude în ușă,
Un murmur, un foșnet, un râset in șoaptă.
E cel care vede, și ascultă, și așteaptă,
Cu ochiu-n dispretz, cu urechea- ncordată,
Ca brațele noastre,
Să se atingă vreodată.
Ca să iasă în stradă, și să urle, să zbiere,
Ca nimic nu există, că totu-I o farsă,
Că nimic nu există, că nimic nu-i real,
Că eu nu sunt Bogart, tu nu ești Bacall.
Un versificator, nu un poet
Ești un versificator, nu un poet, așa zicea,
Fata din Haiti, cu ochi șevrolet, rontzâind dintr-o brioșă,
Roz-verzuie, la Starbucks (ea era pasionată de Annick de Souzenelle).
I-am dat să-mi citească de pe telefon,
direct în franceză Je est un autre.
Am știut dintotdeauna că nu sunt poet,
Mă gândeam, în timp ce limba ei împingea
prin aer un R, et je me suis reconnu poete,
-Ce teribilă e Poezia- !
În timp ce limba ei împingea prin aer un R,
Și doamna care se așezase lângă noi,
Mă privea dezaprobator pentru că aveam 44 de ani,
Și îmi beam cafeaua cu o puștoaică de culoare,
la Starbucks, într-o zi oarecare.
Unui tânăr poet ( pentru T M C)
Probabil că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vorbit despre ele cu o femeie, dar ea nu mă iubea;
Privind pe fereastră, mi-a zis: să nu-ți uiți țigările.
Pentru mine vei rămâne un mare poet, și-mi pare rău,
Că poeziile tale vor muri odată cu mine.
Am vrut să i le recit fiului meu, dar el e prea încrezător,
Pentru a înțelege că într-o zi va trebui să treacă prin pereți.
Când mă plimb, uneori, pe câmpurile din spatele casei,
I le recit cățelei mele, și ea își ciulește urechile,
În iarba culcată la pâmănt parcă simte vibrațiile unor pași,
Care calcă prin altă lume. Mie imi place sa cred ca sunt pasii tai.
Și o luăm de la început, eu recit poemele tale,
Iar ea aleargă încoace și-n colo, se ridică în două picioare,
Căutând cu privirea, peste spicele galbene, umbra unui fazan.
E multă singurătate în poeți, dar e singurătate multă și-n cei care cară poezia,
Peste pământurile arse și îngrămădite cu ciulini spintecoși.
Autor: O.T.
Is this love
Stăteam pe acoperișul casei, îl ascultam pe Marley
și priveam, cum una câte una se stingeu, luminile spitalului Fundeni,
Cum una câte una umbrele zburau, ca leii lui Khayam, în taigaua persană.
Aceasta-i iubirea -mi spuneam. Când ea, înfiorată, mă apuca de mână,
Simțind în acel „ Is this love” norul radioactiv al maturizării.
Dar mie nu-mi păsa, știam deja că suntem prinși ca-ntr-o capcană,
Și că acele clipe nu vor mai veni nicicând,
Și că nu peste mult timp, ne vom uita jurămintele, și numele,
Și că nu peste mulți ani vom zbura și noi de pe spitalul Fundeni,
În taigaua persană, ca leii lui Khayam.
Autor : O.T.
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Cine a trait cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Care a iubit cu adevarat,
Martha? Sau Raymond Radiguet?
Sena nu va sti niciodata,
Daca noi am fost cu adevarat,
Ceea ce am fost,
Sau ceea ce am visat ca suntem.
Martha? Sau Raymond Radiguet?