Cu cei mișei să n-ai a face!
Multe vede omu-n viaţã,
Cât ar fi de scurtã ea...
Dar întotdeauna-i pune
Vârf grãmezii, o lichea!
Într-o zi, lucrând la straturi
O lichea, fãr-un picior,
Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi
Şi o mânã de-ajutor.
Mã umflã, pe urmã, râsul,
- Râd şi-acum de nu mai pot! -
Cãci, cãznindu-se cu sapa,
S-a înnãmolit de tot.
"Mã descurc!" îi zic lichelei,
Spre a nu se deranja.
Dar mi-a zis cã nu-i problemã,
Cã lucreazã "numa-aşa".
Prefãcându-se licheaua
Cum cã smulge nişte praz,
Tot noroiul de pe cizmã
Mi-l zvârlise pe obraz!
Mi se înnegri 'nainte-mi
- Cum pãţeşte-orice român -
Şi-ntr-o singurã clipitã,
Îmi cãzuse râsu-n sân.
Sã-mi revin, îmi trebuirã
Douã dupã-amiezi întregi,
Ca sã se-mplineascã vorba
Cã "ce semeni şi culegi"!
Cât despre licheaua "scumpã",
Mâine-zi fãcu un salt
Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse
Şi piciorul celãlalt.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Cristi Dobrei
Data postării: 3 februarie 2023
Vizualizări: 446
Poezii din aceiaşi categorie
Toast rusesc
Noaptea e înconjurată
De lumina focoaselor nucleare
Bombe cad în zbor
Dar în miniatură
Bombe artizanale
Confecționate din deșeuri nereadioactive
Nu e amuzant că,
Putin vrea să ocupe
și Insula Marea Brăilei
să o transforme într-o enclavă pescărească.
Ar dori să ajungă pană la
porțile Bosforului și Dardanele,
cum a mai încercat Rusia cu secole în urmă,
să închine cu sultanul turc Erdogan un toast,
Fiecare ar face rapt din țara ucraineană.
Putin ar vrea cu șeicul Iranului să joace biliard
Să ii arunce un gram de otravă rusească
în ceaiul oriental,cu mirosuri persane și arome turcești.
De unde Putin ar dori să anexeze o microinsulă
Din golfurile Oman și Persan
Numite micromări arăbești.
Putin ar dori să controleze Marea Arabiei
Ca să importe chibrituri de la pakistanezi.
,,Nu te enerva" în daneză
Numai o vorbă
Spusă la întâmplare
Neiertătoare
Mă doboară.
Inima crede,
Gândul o măsoară,
Dusă e liniștea
Pentru totdeauna.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvânt că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.
Numai o vorbă
Mi-aduce gânduri grele
Și doar cu ele
Mă-nconjoară.
E gelozie,
Vine ca povară
Și-un coșmar nedescris
Noaptea-n vis coboară.
Din pacate, asta-i firea mea,
Dar mereu în gând îmi spun așa:
„Nu te enerva!”
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Poate fără voie câteodată ești lovit
De-un cuvant că nu e potrivit.
Nu te enerva, nu te enerva,
Hai zâmbește și ascultă sfatul.
Și vei știi
Să îți spui
Orișicând,
Orișicui
Nu te enerva!
Nu te enerva, nu te enerva,
Vorbele pot fi înșelătoare.
Nu te enerva, nu te enerva,
Că nu-i bună nicio supărare.
Nu te enerva!
Bare et ord
Sagt tilfældigt
Utilgivende
Det slår mig ned.
hjertet tror
Tanken måler det,
Stilheden er væk
For evigt.
Det er desværre min natur,
Men altid i mit sind siger jeg dette:
"Bliv ikke vred!"
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Måske utilsigtet nogle gange bliver du ramt
Kort sagt, det er ikke passende.
bliv ikke sur bliv ikke sur
Kom så smil og lyt til mit råd.
Bare et ord
Det bringer mig tunge tanker
Og kun med dem
Det omgiver mig.
Det er jalousi
Det kommer som en byrde
Og et ubeskriveligt mareridt
Natten i drømmen sænker sig.
Det er desværre min natur,
Men altid i mit sind siger jeg dette:
"Bliv ikke vred!"
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Måske utilsigtet nogle gange bliver du ramt
Kort sagt, det er ikke passende.
bliv ikke sur bliv ikke sur
Kom så smil og lyt til rådene.
Og du vil vide
At fortælle dig
alligevel,
alle der
Bliv ikke vred!
bliv ikke sur bliv ikke sur
Ord kan bedrage.
bliv ikke sur bliv ikke sur
At ingen vrede er god.
Bliv ikke vred!
UN VERS ȘI UN REFREN
E ziua când urc cu resemnare scările de la ,,Muzeul Amintirilor,, conformându-mă regulilor de vizitare.
Ușa de la intrare este mereu deschisă. Citesc fiecare afiș. Încăperile erau închise, fără program de vizitare. La un capăt de culoar o ușă întredeschisă și un afiș : ,, Exponate cu Natură Moartă,, .
Întrebări în gând și curiozitatea îmi activează privirea iscoditoare în semi-întunericul din încăpere, iar un parfum vag, parcă vroia să mă înconjoare…
Pereții cu multe tablouri tip ierbar, iar pe o masă un vas cu o tulpină golașă, alăturat petale veștejite și două trei mostre de foste flori de gradină. Ca să nu mă simt singură,fiind singură prin atâta natură moartă, spun cu glas reverberant : ce - ați fost și cine va ucis? …
Sunt ,,Crin Imperial,, un nevinovat
Din gradina voastră m-ați tăiat
În vas cu apă tulbure stau uitat
Petalele una câte una
Din corolă pe jos au alunecat,
Iar parfumul mi s-a volatilizat
Polenul lăcrimând s-a cristalizat
Ș revoltat zace, zace pe jos împrăștiat …
Alături o tulpină de trandafir, spinii care îl apărau, acum sunt smulși de ,,un cineva,, care vroia să nu fie înțepat. Deslușesc un murmur de petale …
Am fost un ,, PRINCE JARDINIER,,
Trandafirul cu rădăcini perene
Cântat în versuri, în multe refrene
Și iată-mă răpus de mâini viclene…
Mai bine eram o floare prin poiene
De cât, în cameră întunecată, prizonier.
Pe un colț al mesei o creangă de liliac, ,, Liliacul de vară,,,frunzele mai păstrează verdele și el muribund. Florile lui, frumoasele flori parfumate, au fost sacrificate din dorința lumească de a căuta noroace în florile cu cinci foi.
Mă îndrept spre ieșire. E încă vară. Într-un un coș de gunoi deja un buchet de crizanteme stătea înghesuit, aruncat mult prea devreme de aceleași mâini viclene. La fiecare pas cuvintele îmi erau sacadate exprimând asemănări între soarta florilor din grădină și soarta oamenilor frumoși, când viața nu-i lăsată să trăiască din cauza mâinilor viclene...
De atunci, în cale îmi apar vitrine cu multe flori , fiecare cu etichetă și preț… În amintirea florilor ce mor, un vers și un refren …
În zadar în norvegiană
Primăvara, cu sufletul vibrând,
Fericirea o așteptăm visând,
Iar în toamnă, când speranțe mor,
Ne rămâne un nor,
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce nu mai vin,
Legănând doar un vis fugar
Noaptea pururi cer senin,
Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,
Dar în cor vedem că tot a fost un vis.
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce tot dorim,
Atât nu mai vin!
Așteptăm cu toții în zadar
Fericiri ce ne ocolesc
Și în suflet se cern amar
Gânduri ce ne amăgesc,
În zadar vom implora,
În zadar vom aștepta
Fericiri ce atât dorim
Atât nu mai vin!
Forgjeves
Om våren, med sjelen vibrerende,
Vi venter på lykke ved å drømme,
Og om høsten, når håp dør,
Vi har en sky igjen,
Vi venter alle forgjeves
Lykke som aldri kommer igjen,
Cradling bare en flyktig drøm
Om natten er himmelen alltid klar,
Vi svever med en gal lengsel etter paradis,
Men i refrenget ser vi at det fortsatt var en drøm.
Vi venter alle forgjeves
Lykke som unngår oss
Og i sjelen siler de bittert
Tanker som bedrar oss,
Forgjeves vil vi tigge,
Vi vil vente forgjeves
Lykke vi alltid vil ha,
Jeg kommer ikke lenger!
Vi venter alle forgjeves
Lykke som unngår oss
Og i sjelen siler de bittert
Tanker som bedrar oss,
Forgjeves vil vi tigge,
Vi vil vente forgjeves
Lykke vi ønsker så mye
Jeg kommer ikke lenger!
Monotonie
Vreau să fug, să scap,
Am doar monotonie in cap.
Fiecare zi e la fel
De dimineață până seara am același reper,
Sunt plictisit de viață, iar,
Când mă trezesc sângele îmi îngheață,
Încă o zi,
Încă o tristețe,
Nu vrea nimeni macar un pic,
Destinul să și-l schimbe, zic?
Asta e viața, ne naștem, trăim,
Iar mai apoi murim.
Networking
Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit
Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.
Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,
Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.
Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...
O lume atât de evazivă, expusă la păcat,
Oricine poate să te agațe în ştreangul social.
Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.
Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,
Cu mulți prieteni vechi şi noi.
Cu toți, pe rând, ne-am transformat,
În tipi de treabă sau smardoi.
Ne-am împărțit de la nevoi,
Ne-am îndoit prin alte zări,
Şi-am căutat perseverent
Un scop mai nobil, mai select.
Dar la origini când te-ntorci,
Eşti consultat de acei proroci,
Care ți-au zis c-aşa va fi,
Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.
E viața un dar sau un calvar,
Ori labirint profesional?
E moartea-un prag sau un popas
Sau e credința în impas?
Alte poezii ale autorului
Auzite din bătrâni
Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,
Având la ei o îndrãznealã-aparte.
Şi am avut prilejul sã ascult
Istoria nescrisã în vreo carte.
De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:
Cum ne lega o strânsã prietenie!
Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,
El tot mã respecta ca pe-un amic.
Spre deosebire de anii de şcoală,
- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -
El mã uimea cu-a sa înţelepciune
Şi cu a sa culturã generalã.
Îmi povestea de anii de rãzboi,
Cum au trecut şi ruşii şi germanii;
Sau cum au stat în lagãre, cu anii,
Şi cum trecuse frontul pe la noi.
Iar, mai târziu, guvernul instalat,
Cum îi batjocoreau, searã de searã,
Pe preot şi pe oamenii din sat,
Cu inepţii şi vorbe de ocarã.
Eram copil. Dar tot îmi amintesc
De câte suferinţi avurã parte:
De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,
Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".
Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz
Cum îi batjocoreau cei din afarã
Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,
Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.
Îmi zise-odatã unul din bãtrâni
Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:
"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,
Conacul sãu şi grajdurile sale,
Cu vitele şi turmele de oi
Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;
Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,
Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.
Ogorul sãu întins, gemea de roadã
Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.
Trãgând nãdejde cã le va da banii
De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;
Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...
Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;
Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii
O-avură sub ocârmuire, şvabii..."
Avea pãmânt la fel ca alţi baroni
Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:
- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,
De s-or uni vreo trei amfitrioni!"
"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...
Însã bunicul meu îmi povestise
Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua
Arând pãmântul, reparându-i piua,
Ducând turma de vite, la pãşune,
Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...
Pânã când, într-o zi, se prãpãdise
Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"
Acestea chiar s-au petrecut demult...
- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -
Grãite de cei mai bãtrâni din sat,
Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.
Dreptate-avu-nţeleptul Solomon
Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,
E într-o necurmatã frãmântare
Şi într-un ritm alert şi monoton!
Înţelepciunea veche spune-aşa:
"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,
Aşa piere din amintire, chipul
Oricãrui om care-a trãit cândva!..."
Lacrimi, la apusul vieții
Stând pe un scãunel cu trei picioare,
Te întrevãd, la uşa din cerdac,
Gândindu-te la vremea viitoare
Şi la nepoţi: cum sunt şi ce mai fac...
Şi te gândeşti adesea şi la mine...
Sunt lângã tine. Dar... tu nu mã vezi...
N-auzi plãcutul zumzet de albine,
Nici pasãrea ce cântã prin livezi.
Cu gândul obosit de-atâta trudã,
Cu ochii tãi albaştri şi senini,
Tu cercetezi a zãrii hainã udã,
Şi-ţi vezi nepoţii-mpinşi de soarta crudã,
Plecaţi pe multã vreme-ntre strãini.
Atâţia nori trecurã peste tine
Ce ţi-au adus zãpezi şi vânturi reci,
Atâtea temeri, zâmbete, suspine
Şi-atâtea frunze moarte, pe poteci!
Cum simţi cã iarna vieţii tale vine,
Tu nu mai vrei nici faimã şi nici bani;
Ci, doar sã ştii c-ai tãi o duc mai bine:
Cãci ai ajuns la şaptezeci de ani!
Plãtind tribut mişcãrilor greoaie,
Mã uit acum, din nou, la dumneata
Cum, de pe prispã, intri în odaie,
Cu faţa udã, ca-ntr-o zi de ploaie:
De-atâtea lacrimi, câte-au curs pe ea!
Pățanii
"Cel pe care nu îl laşi sã moarã, nu te lasã el pe tine sã trãieşti."
E noapte adâncã. De mult s-a-nnoptat
Cu lungi şi cu negre perdele
Iar eu sunt cu turma departe de sat,
Şi-am grijã de oile mele.
N-aş da nicidecum pe vreuna din oi
Din cele aproape o sutã.
Nici oaia ce-o-ntoarce pe alta-napoi
Şi nici pe aceea limbutã.
Sunt toate în staul. Le ştiu, le cunosc,
Şi ele se strâng lângã mine
Cãci dispre pãdure se-aude un "trosc":
Nu-s câinii, nici vântul. Dar cine?
Nu poate fi... numai temutul rival
Ce vine sã fure mâncare.
E fiarã. Şi ei i se pare normal
Ca oile sã mi le-omoare.
Şi...iatã-l în staul, fugind printre oi!
Chem paznicii stânii sã vinã
Dar ei îi gonesc pe alţi lupi în zãvoi
Când stâna de sânge e plinã...
Cu cel ce-mi vrea rãul, nu ştiu sã mã joc
Nici el nu se joacã cu mine.
Aşa cã-l întâmpin cu-o salvã de foc,
Cã nu-mi trebuie-n staul jivine!
Mã iau dupã el şi alerg, nu mã las...
Sã apãr a mea micã turmã
Şi-aşa m-am luptat preţ de-aproape un ceas
Şi-am prins lupul pânã la urmã!
Iar el se vãita, se ruga şi mi-a zis
Sã-l las sã se ducã în pace,
De nu îi cred vorba, îmi lasã în scris
Cã pagubã nu îmi mai face.
Şi-l las sã se ducã. Şi-i zic: "Poţi sã pleci!"
- Pe spate lovindu-l cu şlapul -
"Sã nu te mai vãz pe la stânã în veci,
C-atuncea plãti-vei cu capul!
Scãparea ta este cã n-ai omorât
Vreo biatã oiţã firavã;
Cã de-ai fi fãcut-o, te-aş strânge de gât
Pe datã şi fãrã zãbavã!"
Fugea lupul fãr'sã se uite -napoi
Cum fuge hârciogul de ploaie;
Credeam cã n-o sã-l mai prindã cheful de noi
Nici pofta de carne de oaie.
Şi trece o zi. Trec şi douã. Trec trei
Şi-n ziua a patra, spre searã
Se-aude un foşnet în turma de miei:
Mã calcã potrivnicul iarã!
Nu-mi vine sã cred şi mã iau dupã el;
E cel ce-l lãsasem cu viaţã!
Rãnise o oaie şi-mi luase un miel:
Simt sângele cum îmi îngheaţã...
Pe bolta de lacrimi se vede acum
O stea ce-a cãzut dintre stele,
O frunzã din paltinul de lângã drum,
Şi-o oaie din oile mele.
Mã-mpiedic pe câmp, mă ridic şi-l ajung...
Se face cã nu mã cunoaşte!
Chiar clopotul satului sunã prelung
Cãci ştie urgia ce-l paşte.
Îi zic: "Nu mi-ai dat tu cuvântul în scris
Scutindu-mi avutul de haite?"
Iar lupul, trezindu-se ca dintr-un vis
Începe din nou sã se vaite.
Şi prinde-a vorbi, inventând scuze seci,
Se tânguie ca înainte,
Dar eu îi spun: "Vere, de-aici nu mai pleci!"
Ştiind acum clar cã mã minte.
Cu gura lui însăşi, intrã el la "zdup"
Şi-şi luase rãsplata deplinã
Cã nu-şi poate-nfrânge natura de lup
Zicându-şi cã nu-i el de vinã.
☆
Când şi voi pãţi-veţi ca mine la fel
Pãzindu-vã turma de rele,
Pe lup sã nu-l credeţi, cã-ncearcã mişel
De sânge, pe bot sã se spele!
Şi singur nu vine lupanul, sã ştiţi,
Cã are o tacticã veche!
Ci-şi cheamã ortacii, pe lupii cinstiţi
Nu lupii ce dorm pe-o ureche!
☆
C-o mânã aprind un cuptor de scântei,
Cu cealalt- apuc o secure,
Sã vinã spre stânã o sutã ca ei
Cã fug înapoi spre pãdure!
Timpul tău
Agaţã-te de TIMP, în timp ce trece,
Şi nu-l lãsa, trecând pe lângã tine,
S-aducã-n calea ta, vreo umbrã rece,
Ci zile bune, chiar de-or fi puţine!
Adunã-ţi iar puterea şi socoate
Puţinãtatea zilelor rãmase;
Gândeşte-te şi tu, cã mâine, poate,
Lãsa-vei sorţii, bani, pãmânt şi case!
Aşa cã nu mai sta pe gânduri: du-te!
Nu te-ndrepta cãtre fântâna seacã!
Grãbeşte-te şi fugi, cât poţi de iute
Şi-apucã timpul tãu, pânã nu pleacã!
Gândurile celor vii
Lãsãm în urmã lumea, cu tot ce-nseamnã ea
Lãsãm noi bucuria, lãsãm durerea grea.
Lãsãm posteritãţii, pe toate, cum au fost,
Pe cele meritate, pe cele fãrã rost.
Lãsãm în urmã lupta şi lacrimile ei
Şi, în vâltoarea luptei, lãsãm pe toţi acei
Ce încã poartã steagul. Pe vechii camarazi,
Ce luptã-n rând cu tine şi-i doare, când tu cazi.
Luptãm cu greul sorţii dar nu ne dãm bãtuţi
Chiar când scãpãm din mânã şi ultimii bãnuţi.
Noi ne venim în fire, ne ridicãm de jos,
Ştiind cã orice luptã, ne este de folos.
Rãmân, ştergându-şi ochii, în urmã, toţi cei dragi,
Cu care împãrţirãm merindea din desagi;
Ne despãrţim de dânşii, ei se despart de noi
Şi, sunt vãzuţi ba unii, ba ceilalţi, drept eroi.
Dacã n-aduce anul, ce clipa ne-a adus,
Dacã se-adunã ghemul şi-i încã fir pe fus,
Dacã-ţi mai vezi paltonul şi pãlãria-n cui,
Ţi-e prieten, încã, timpul. Dar, mâine, poate, nu-i!
Steaua săracului
Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,
O umbrã frãmântatã de durere...
E frig în tenebroasa-i încãpere
Iar lumânarea plânge, clãtinatã.
În ruga lui, pe rând îi pomeneşte
Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.
În casã el mai are douã lemne,
Un colţ de pâine şi un os de peşte.
Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape
Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;
Şi-n felu-acesta zi de zi adunã
Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...
Când era tânãr, vultur în putere,
Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul
Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l
Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.
Acum... nu are poftã de dulceaţã
Şi plânge des, pierzându-se cu firea,
Îl copleşeşte cumva amintirea
Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.
Cãci e bãtrân, memoria îi scapã
Şi nu mai are cine sã-i îmbie
O mãmãligã caldã, pe tipsie,
Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.
Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme
Pe holda-nţelenitã la hotarã
Dar sfântã lui comoarã odinioarã,
În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.
Bunicul meu, un om al altor vremuri
Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã
Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,
Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:
- "Voi sã-ţi arãt ceva!
Dar, ce faci, tremuri?
Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"
- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -
- "Mergem acuma! Însã înainte
Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte
Sã ştii sã spui şi celor dupã tine
Ce-ai auzit acuma de la mine!
Te uitã colo cãtre Valea Mare:
Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?
O stea pe boltã-ndatã se iveşte
Când soarele fierbinte asfinţeşte."
Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...
Un drag de mine-l prinde pe bunic.
Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...
De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.
- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.
O vezi acum?"
- "O vãd!"
- "Ştii cum se cheamã?"
- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"
- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."
- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...
Interesant! Şi...dumneata le ştii?"
Mã uit la dânsul cu nedumerire
Întâmpinat de-aşa descoperire.
Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;
Îşi retrãia, bietul, copilãria...
Lãsând sã-i treacã vântul printre plete
Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,
Împreunându-şi mâinile-amândouã:
- "A Domnului e-ntinderea albastrã
Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,
Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.
Şi ea ne vede-n fiecare searã
Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,
Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,
De munca lor, boierul joc îşi bate.
Când stele-apar, pictând bolta cereascã
Ei sunt încã datori sã mai munceascã;
De pe tarlaua omului bogat,
Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.
Apoi îi cheamã la conac sã vinã
Sã le dea câte ceva de mâncare;
Şi hotãrãşte pentru fiecare
Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."
Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.
Venea un aer rece de pe vale
Ducând spre sat oftaturile sale...
- "Plecãm?"
- "Plecãm! Se supãrã bunica..."
☆
Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã
Trãim o altã vreme, diferitã:
Aproape-oricine poate sã-şi permitã
O pâine, prãjituri, carne de vitã...
Vremea modernã sau cum e numitã,
Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!
Mai trec şi azi pe uliţa pustie;
Bãtrânii au murit demult. Se poate...
Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s
La fel de vii, ca în copilãrie.
Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?
Un fel de purtãtori de diademe!
Cãci soarele apune pentru-o vreme
Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!
Din ziua când fu izgonit afarã
Adam, din minunata lui grãdinã,
De vina lui, pãmântul e de vinã!
E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.
Ci munca lui se aflã blestematã
Cum bine ştim: pentru neascultare!
Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare
Din care nu e chip sã se abatã.
☆
Şi steaua lui o vãd searã de searã
Cum mâna obositã o salutã;
E prima stea ce poate fi vãzutã
Spre asfinţit, în serile de varã...