Un vis
Suflet drag,
Am sa trimit un vis
Spre inaltul ceresc
Pe aripi line purtat
Peste vazduhuri nesfarsite
Peste mari infinite
O secunda infima o sa dureze
Dar pentru mine o viata de om
O sa o cred ...
Acel vis , acea speranta ...
Rasarit sa mi fie
Puterea cordului sa i dea
Spre a ma purta inca o zi
Mai aproape de al meu ideal
De al meu rost ...
Iar toate acestea... o viata sa dureze
Cand defapt abia am clipit
Abia am trait
Asteptand ceva
Ce demult aveam ...
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Thazoyom
Data postării: 16 mai 2024
Vizualizări: 319
Poezii din aceiaşi categorie
Știi, câteodată...
știi, câteodată
îmi place cum apa
îmi perforează visele
pătate de umbrele mele egoiste
și alintate,
îmi place cum corpul se
macină-n moara infinitului,
dar mă tem veninul să
nu crească în broderii de
mucegai pe pâine,
dar mă tem nuferii
să își uite casele și să vină
după mine.
mai știi tu oare că
eroarea mi-e prietenă
mă conduce pe urme de
soare către luna cea sfredelitoare,
dar, totodată, mă tem să-mi
hotărască sentința în judecată...
eu am încredere în nebuloase
la fel ca și în astre,
aș vrea să sting tot ce mă face om,
chiar și intuiția stranie, neomenească,
să mă las tăiat și operat
sub orbite înfricoșătoare
să mă regăsesc
eu, copil, aer al dealului
îndrăgostit de-o zare...
deci, fie cum o fi,
eu sunt un
afluent venerat și înmulțit
de-ale mele siluete albăstrui
venite de pe alte planete,
de după cortina
teatrului oropsit.
Ea e
-Dar, mamă, tată,
comoara nu-i aici!
Aici nu-i soare
și nici norii nu sunt gri.
Nu găsești bogăție
averi sau sărăcie.
Nici apă, nici uscat nu e,
totul e un van,
iar împrejurul, nu pare uman.
-Pentru că, comoara a plecat.
Așa s-a dus și s-a ascuns,
cum râurile,
în pământ au pătruns
cum acul,
pânza a străpuns.
Pentru că ea
Ea e o comoară.
Prea multă sensibilitate
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Meditație asupra sorții
Încerc sã vãd, prin ceaţã, tãcuta zi de mâine
- Referitor la care nu pot decât sã sper -
Pe care-o deranjeazã lãtratul unui câine,
Ce-i deranjat, la rându-i, de-un cãlãtor stingher.
Îmi spune orologiul, prelunga sa bãtaie,
Cât e de scurtã viaţa, cât este de târziu...
Scânteie care zboarã, un abur cald, aşa e!
O umbrã trecãtoare: atât e omul viu.
La fiecare dangãt, încerc o tresãrire.
Cât a trecut, se vede; nu ştiu cât a rãmas...
Din lunga-mi letargie, îmi vin deodatã-n fire:
A înghiţit TRECUTUL încã un sfert de ceas!
Doar sufletul se-nalţã spre lumile eterne,
Din neagra miazãnoapte, spre-un tainic rãsãrit;
Scãpat pe totdeauna din recile caverne,
Când va vedea tot cerul ce-am fost, cât am iubit!...
Într-o zi ne vine rândul..
Suntem oripilați de morți,
Ne pitulam ca niște hoți;
Privim doar din depărtare
Pierderea cuiva ce doare.
Deși avem aceiași soartă;
Toti ajungem materie moartă.
Totuși ne ferim de subiect
Ca de un mediu infect.
Suntem nepăsători și reci,
Afisam lacrimi seci,
Trecând pe lângă funeralii,
Atenți doar la detalii.
Cine s a stins,de ce și cum
Dispărut pe ultimul drum,
Însoțit de fețe identificate
De morbida curiozitate.
Rostim cu jumătate de gură
Recital din Scriptura,
Un Dumnezeu sa l ierte
Pentru ființele inerte.
Ne izolam etanș de gândul,
Ca într o zi ne vine rândul,
Căci ne ar expune fatal
Unui blocaj mintal...
Poezie 3
Apocalipsa cap 14 versetul 9:
"Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, vă bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu... fiara =catolicismul, imperiul roman și Uniunea Europeană. Apocalipsa.13 :5 : "...Și i s-a dat "putere să lucreze 42 de luni." 42×30=1260 ani,căci 1 ziuă este =1 anaflam asta din Vechul Testament, cartea Ezechiel,cap.4 cu v 6 !:"...îți pun câte o zi pentru fiecare an."Cit Apoc.12:6 ... icoana fiarei=sau TV-ul ,sau NATO. Semnul fiarei =ziua dintâi a săptămânii la DUXINECA =666 cu cifre romane. Biserica catolică a primit putere prin editura de la Milano 538 până la omorârea ANTIHRIStului de la Vatican de către Napoleon 1798 .Pe coroana triplă papale e scris :VICARIVS FILI DEI=666! Fiara a doua de la Apoc.cap.13 =AMERICA SUA. Semnul sfânt =Sabatul odihna =Sâmbăta:Ezechiel 20 cu v.11,12:"Le-am dat legile Mele și le-am făcut cunoscute poruncile Mele pe care trebuie să le împlinească omul ca să trăiască prin ele.Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine și ei pentru ca să știe "că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc. " !E,ec.20 cu v 20,21 etc. ..... . .............. !!Isaia 66 cu 23 etc. . ..... !"...fuga voastră să nu fie în o zi de Sabat "EvMi-am riscat șansele de trăire veșnică pentru voi." "anti =în locul,în loc de.
Alte poezii ale autorului
Poem pentru suflet
Oh suflet drag,
Oare de nu as scrie
Acest vers pe hartie
Ai aude ce am de spus ?
O foaie alba-goala
In mana sa ti dau
Ai putea sa citesti acest poem ?
Ai aprecia metafore ,
Epitete si invataturile
Puse cu talc de mine,
Pentru a ajunge la tine ?
Poeme pentru suflet le as numi
Si totusi ,
Ai simti ce simt si yo?
In miez de noapte
Stelele le ai vedea
Luna metafora ti ar fii
Si epitelele ti le ar sopti suav
Nimeni altu' decat un luceafar bland
Ai simti cum emotiile curg
In valuri line
Si aurora boreala ar dansa lin
Peste varfurile inzapezite ale muntiilor
In al meu univers ai patrunde
Sau poate campuri
Cu macii rosii asemenea unui vin bun
Oare de ce nu ai ajunge
Chiar in orase de mult uitate ?
Doar de iti doresti
Inima iti deschizi
Ochi ii lasi sa vada
Potentialul unei simple
Foi albe
Portal sa o vezi
Si sa ti fie
Spre adevaratul tau sine .
Un dar sau o pedeapsa?
Oh suflet drag,
Aceste sentimente-
Acest fapt-
De a pune totul pe hârtie
Este o binecuvântare sau o pedeapsă ?
Un dar sau nu ...
Iarăși în miez de noapte mă gândesc
La ce joc amuzant jucăm,
De ce numai iubirea și durerea
Versuri scot din poet.
Cum în angoase întunecate mă aflu
Fiori reci mă trec,
Suflu înghețat-tăios,
Mă poarta în vânt,
Asemenea unui fulg de zăpadă
Prea mic și inocent
Fară puterea de a alege
Unde să se așeze ...
Fiindcă el doar plutește
Într-un neant .
Așa că întreb :
De ce nu am somn,
Dar nici vlagă ?
Pare a mă fi certat cu odihna!
Oare sa supărat pe mine
Când printre stele
Iar am zăbovit?
Sau când pe poteci de munte
Am umblat?
Când frunze de toamna
Am admirat,
Pe străzi întunecate
Cu eșarfa-n vânt
Dar cu zâmbet cald în suflet?
Oare asta să mi fie pedeapsa ,
Prețul plătit,
Pentru acest dar ?
Păpușarul și marioneta
Oh suflet drag,
În poze vechi mă uit
Regăsind un zâmbet blând
Inocent- radiant
Care pe chip înflorea
Și rad ,mă amuz
Cum timpul este cel mai mare dușman
Și totodată cel ce te susține
Zâmbetul de copil
Împietrit este acum
Rigid și casant
Masca o porți
Chiar de te ustură
Și răsuflarea ți-o taie
Așa trăiești
Marioneta propriului univers
În care tu ai creat
Atât păpușarul cât și scenariul
Recuzita cât și simtiriile
De sfori vrei să fi tras
Tarat și apoi lăsat
În abis căzut
Până te întreb :
Când vrei sforile să le tai
Și masca să o spargi?
Alt străin
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.
Ecou de dor
Trăiesc, respir, și ieri, dar și azi,
O rază de soare mă scoate din brazi.
Un vis de iluzii încerc să mai dau,
Dar totul e greu, prea plumbifer ...
În edemul foamei de viață trăiesc,
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, la un vis pustiit,
Pierit în dureri și în amar rătăcit.
Durerea lăsată din vechi moșteniri,
Apasă cu lovituri și crunte-amăgiri.
Căci amintirile nu vor fi niciodată
Leac pentru rănile ce dor dintr-odată.
Pe-un trandafir plânge o lacrimă-n noapte,
Ca stelele-n cer ce-ascund doruri, șoapte.
Se frâng petale sub arpia mea,
Ca visul pierdut în umbra de catifea.
Iar timpul se-oprește, rămân să privesc,
Cum stelele cad și cum tot ce iubesc
Dispare-n tăcere, lăsând un fior –
Un trandafir stins, un ultim ecou de dor.
Toata lumea stie
Toată lumea știe
Că de o coardă argintie
Trăim în simpatie
De pământ și cer energie.
Toată lumea știe
Că iubirea scop ne este
Emoție și trăiri celeste
Într-un om când se întâlnesc.
Toată lumea știe
Doi tineri iubiți
Unul de altul orbiți
Și poate un pic prea grăbiți.
Toată lumea știe
Că tu erai un vis
Trimis dintr-un adins
De alt ochi plâns.
Și toată lumea
Poate că eram noi
Dar poate că tu n-ai știut
Că erai în al meu univers.
Și acum doar eu mai știu
Că rugăminte am să am
Spre un luceafăr blând
Grijă să aibă de al meu trup
Atâta cât sufletul unei lacrimi
Osândit am să-mi fie.