4  

Apocalips

 

Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,

Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,

Să urle fără limite, cu imensă putere,

Să scoată strigăte care să cutremure lumea.

 

Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,

Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,

Animalele să fugă speriate până la epuizare,

Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.

 

Să fie declarat nul orice ideal visat;

Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,

Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,

Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.

 

Bucăţi de pământ în aer să se avânte,

Planetele să descrie arabescuri bizare,

Luna, dansul morţii cu putere să cânte,

Iar soarele eclipsat să radieze teroare.

 

Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,

Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,

Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,

Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.

 

Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,

Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,

Uitarea definitivă să devină cât mai densă,

Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.

 


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Apocalips

Data postării: 1 octombrie 2023

Vizualizări: 607

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

În umbra luminii eului

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

 

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

 

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

 

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

                                       

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              



Mai mult...

Corul mut cânta voios

Îți dăruiesc cât aș visa in noapte

Timpul fără tine nu e timp , e moarte

Plecând mâna , cercetez

Cu, cuvinte mă semnez

 

Să pot îndeplini destinul

Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră

Tu ești al meu unic căminul

Și n-am sa pot uita vreodată

 

Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul

Așa cum țăranul își iubește pomul

Așa cum universul ma învață

Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață

 

Poate norii chiar îmbătrânesc

Poate stelele nu strălucesc

Poate comorile din univers

Au ajuns la ultimul vers

 

Apele întind o masă

Soarele iar se revarsă

Scoici pustii șed pe nisip

Eu privesc statornic, al tău chip

 

Ecouri disperate se coboară

Sentimente de-odinioară

Jurăminte amorțite

Și destine despărțite

 

Corul mut cânta voios

Sufletul morocănos

Nu e timp Doamne, iubesc

Simt potopul cel, ceresc

 

Apăsarea e domoală

Nu v-a-ncepe o răscoală

Să cuprindă întreg locul

Să lovească și norocul

 

Parfumate vieți pătate

Grele zile numărate

Suflet mort și îngropat

Rodul putred , nu bogat.

 

Trece timpul peste praf

Praful trece peste timp

Lasă semne , caligraf

Nu există anotimp.

 

Murmure cotropitoare

Pe pășuni nu-s căprioare

Nu-s nici șanse să învie

Nu există colivie

 

Să rețină cu minutul

Și secunda , și trecutul

Colorat si simplu dans

Astăzi nu sunt pași de vals

 

Azi cărbune și , durere

Nu e loc de revedere

Ca un orb , simt adierea

E departe apropierea.

 

Falnic un destin mustrat

Griji , iluzii au spintecat

O fărâmă de iubire

Un portret de izbăvire.

Mai mult...

Un nou concept



Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.

 

E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.

 

Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.

 

Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.

 

Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.

 

Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.

 

Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...

 

Mai mult...

Ziua de mâine

Soare, ploi, anotimpuri
Duse au fost ca niște chipuri
Întristări și bucurii
Sunt, au fost, și iar vor fi
 
Ce e omul pe pământ?
Un grăunte purtat de vânt
Când încolo când încoace
Sufletul să și-l îmbrace
 
Alergând fără oprire
Spre a lui nedumerire
Hainele nu-i sunt plăcute
Multe, grele străbătute
 
Speranțe-n suflet păstrate
Parcă-i sunt înstrăinate
Omul multe și-ar dori
Soarta a le implini
 
Astăzi, ziua de s-ar încheia
Noaptea o va preschimba
Soare, ploi, înfrigurare?
O! Omule, câte ai vrea să știi tu oare?!
Mai mult...

Tourist

Winds blew me to the sky as an unworthy guest,
Flown to the dreamy times without a request,
Liberating the thought in me like a bird,
Hugging me like a lover without a word.
A tourist to my own ascension, own right, without imagination.
In the far, a golden gate, a numb fade, my adventure to deteriorate.
I saw it from afar, I sense it, she's my collar.
Shortly slowing me to sail, her sky seas to spoil.
Petrified by acceptance, the golden gate shrinks,
As her luminous white sky seas presents leaks,
In vain I try, her precious golden not to bury,
A sole tourist trying, not his golden mistress to worry.
Lost in the huge expanse of celestial seas,
I drift amidst whispers of untold and forgotten pleas.
Her golden gate now a distant and warming gleam,
An illusion shattered, a fractured dream.
Yet still, I journey on, with hope in my heart,
Though torn apart, I refuse to depart.
For amidst the chaos and the black stormy gale,
I seek redemption, a tale to unveil.
Through trials and tribulations, I persevere,
For within her realm, lies what I hold dear.
A truth to discover, a destiny to fulfill,
Though battered and bruised, I climb uphill.

 

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Mai mult...

Gol pe dinăuntru

Scris-am cu sânge de vultur

Ultimul cuvânt eroic

Din peniță dau să scutur

Bezna sufletului stoic

 

Simt că totu-i tulbure

Praf și ceață multă-n suflet

Cine să mă mai îndure

Poate-un pui crescut de urlet

 

Dinadins am vrut să urlu

Însă m-am oprit subit

Căci de-a valma gândul sumbru

Pare că s-a și topit

 

Aruncând un ochi pe geam

La furtuna cu vânt greu

Mă uitam ca la program

Mă simțeam la ateneu

Mai mult...

În umbra luminii eului

În ale taine firi, omu-și croiește un „eu”,

Din cioburi de dorințe și frici făr' de Dumnezeu.

Un sculptor orb, de-al propriei ființe,

Ridicându-și ziduri, căi de căințe.

 

Dar ce-o fi „eu”-l, dacă nu o mască,

O pânză subțire, ce timpul o cască?

În bezna minții, lumina se stinge,

Și conștiința, un fir fragil, se frânge.

 

Totuși, ea veghează, ascunsă-n abis,

O șoaptă din haos, un far interzis.

Când „eu”-l se prăbușește, gol și străin,

Conștiința renaște, ca zori de senin.

 

Dar bezna revine, o mlaștină vie,

Se hrănește cu gânduri, cu frică, te-mbie.

Și omul pendulează, rătăcind între stări,

Între creație falsă și-al conștiinței har.

                                       

Așadar, natura noastră-i un dans nebun,

Între umbre ce mint și lumina ce spun.

Dar oare „eu”-l pe care-l zidesc,

E destinul meu? Sau doar un ceresc?              



Mai mult...

Corul mut cânta voios

Îți dăruiesc cât aș visa in noapte

Timpul fără tine nu e timp , e moarte

Plecând mâna , cercetez

Cu, cuvinte mă semnez

 

Să pot îndeplini destinul

Ce mi-e scris nu in nisip , ci-n piatră

Tu ești al meu unic căminul

Și n-am sa pot uita vreodată

 

Te iubesc așa cum Dumnezeu iubește omul

Așa cum țăranul își iubește pomul

Așa cum universul ma învață

Să aleg iubirea și sa iubesc ce am ales , o viață

 

Poate norii chiar îmbătrânesc

Poate stelele nu strălucesc

Poate comorile din univers

Au ajuns la ultimul vers

 

Apele întind o masă

Soarele iar se revarsă

Scoici pustii șed pe nisip

Eu privesc statornic, al tău chip

 

Ecouri disperate se coboară

Sentimente de-odinioară

Jurăminte amorțite

Și destine despărțite

 

Corul mut cânta voios

Sufletul morocănos

Nu e timp Doamne, iubesc

Simt potopul cel, ceresc

 

Apăsarea e domoală

Nu v-a-ncepe o răscoală

Să cuprindă întreg locul

Să lovească și norocul

 

Parfumate vieți pătate

Grele zile numărate

Suflet mort și îngropat

Rodul putred , nu bogat.

 

Trece timpul peste praf

Praful trece peste timp

Lasă semne , caligraf

Nu există anotimp.

 

Murmure cotropitoare

Pe pășuni nu-s căprioare

Nu-s nici șanse să învie

Nu există colivie

 

Să rețină cu minutul

Și secunda , și trecutul

Colorat si simplu dans

Astăzi nu sunt pași de vals

 

Azi cărbune și , durere

Nu e loc de revedere

Ca un orb , simt adierea

E departe apropierea.

 

Falnic un destin mustrat

Griji , iluzii au spintecat

O fărâmă de iubire

Un portret de izbăvire.

Mai mult...

Un nou concept



Dacă îmi dai un an și o vară să-mi clădesc un viitor,
Tot n-aș ști să fug de mine și de teama c-am să mor.
Aș încetini doar ritmul, refuzând să-ți fiu actor
Într-o piesă ce se joacă într-un sens în care mor.

 

E o certitudine obscură, un vârtej stârnit din ură
Când în drumul spre dezastru întâlnești propriul sfârșit,
Mă ascund în poala vieții căci n-am unde să mă ascund
Și răstorn, prin rațiune, datoria de a mă naște doar ca să ajung să mor.

 

Prizonier pe puntea vieții, un captiv în propriul vid,
Îmi înfrunt umbra și frica cu un salt spre absolut
Unde îmi calc pe demnitate și îmi strig durerea-n vânt
Încercând să găsesc locul de a ieși din labirint.

 

Zeci de lanțuri stau legate de firavul trup de vulg
Și mă țin fixat de vremea când eram un simplu lut,
Îmi oprește înălțarea spre tărâmul celor mulți
Unde întunericul din mine va găsi locul cel sfânt.

 

Aș dori să schimb povestea și să scriu un început
Care să încheie totul, chiar și primul început
Și să se scufunde omul într-un loc fără de fund
Unde cartea se închide fără a scrie un cuvânt.

 

Atunci totul va fi moarte, va fi negru pretutindeni
Vom fi unul și cu altul, un concept de eu și tu,
Va fi pace și tăcere în imensul Univers,
Iar pământul va fi negru ca și soarele pe cer.

 

Dar cum toate sunt visare căci ce-i om, ca omul moare
Și se duce în depărtare către zarea cea mai mare
Unde șade peste noapte bunul nostru Dumnezeu
Ce în întunericul de afară hotărăște să mor eu...

 

Mai mult...

Ziua de mâine

Soare, ploi, anotimpuri
Duse au fost ca niște chipuri
Întristări și bucurii
Sunt, au fost, și iar vor fi
 
Ce e omul pe pământ?
Un grăunte purtat de vânt
Când încolo când încoace
Sufletul să și-l îmbrace
 
Alergând fără oprire
Spre a lui nedumerire
Hainele nu-i sunt plăcute
Multe, grele străbătute
 
Speranțe-n suflet păstrate
Parcă-i sunt înstrăinate
Omul multe și-ar dori
Soarta a le implini
 
Astăzi, ziua de s-ar încheia
Noaptea o va preschimba
Soare, ploi, înfrigurare?
O! Omule, câte ai vrea să știi tu oare?!
Mai mult...

Tourist

Winds blew me to the sky as an unworthy guest,
Flown to the dreamy times without a request,
Liberating the thought in me like a bird,
Hugging me like a lover without a word.
A tourist to my own ascension, own right, without imagination.
In the far, a golden gate, a numb fade, my adventure to deteriorate.
I saw it from afar, I sense it, she's my collar.
Shortly slowing me to sail, her sky seas to spoil.
Petrified by acceptance, the golden gate shrinks,
As her luminous white sky seas presents leaks,
In vain I try, her precious golden not to bury,
A sole tourist trying, not his golden mistress to worry.
Lost in the huge expanse of celestial seas,
I drift amidst whispers of untold and forgotten pleas.
Her golden gate now a distant and warming gleam,
An illusion shattered, a fractured dream.
Yet still, I journey on, with hope in my heart,
Though torn apart, I refuse to depart.
For amidst the chaos and the black stormy gale,
I seek redemption, a tale to unveil.
Through trials and tribulations, I persevere,
For within her realm, lies what I hold dear.
A truth to discover, a destiny to fulfill,
Though battered and bruised, I climb uphill.

 

From "Volumul Istorie Opusă/Opposing History"

Mai mult...

Gol pe dinăuntru

Scris-am cu sânge de vultur

Ultimul cuvânt eroic

Din peniță dau să scutur

Bezna sufletului stoic

 

Simt că totu-i tulbure

Praf și ceață multă-n suflet

Cine să mă mai îndure

Poate-un pui crescut de urlet

 

Dinadins am vrut să urlu

Însă m-am oprit subit

Căci de-a valma gândul sumbru

Pare că s-a și topit

 

Aruncând un ochi pe geam

La furtuna cu vânt greu

Mă uitam ca la program

Mă simțeam la ateneu

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

A iubi viața...

 

A iubi viața, e-o veșnică luptă,

Cu arme trimise din iad și din rai,

Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,

Și totuși ai vrea aici ca să stai.

 

A iubi viața, e mângâiere de stele,

Gândul îți zboară prin locuri bizare,

Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,

Iar lacrima-ți piere uscată de soare.

 

A iubi viața, e neant și suspans,

Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,

Fii grațios și dansează acest dans,

Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,

 

Fă piruete alături de moarte-n balans,

Și plângi către zei să-ți dea un avans.

 

 

Mai mult...

Însingurare

 

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

 

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

 

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

 

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

 

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

Mai mult...

Tinereţe

 

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

 

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

 

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

 

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Mai mult...

Poarta iubirii

             glosă

 

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

 

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

 

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

 

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

 

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

 

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

 

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

 

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

 

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

 

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Mai mult...

Epigrame XXXI

 

Metamorfoză

 

Fusei la socri cu nevasta,

Și am rămas mirat de asta,

La dânșii soața mea e mută,

La mine acasă e limbută.

 

Abuz în serviciu

 

Nevastă-sa e bioloagă,

Iar casnicia lor e în declin,

C-a prins-o în zănoagă,

Cum studia un corp străin.

 

Unui ucenic

 

Cu ce profesor prost ai studiat,

De nu poţi să înfăptuieşti nimic?

Iar el răspunse entuziasmat,

Am fost autodidact de mic.

 

Dorinţă

 

Un chel spuse la soţioară,

După ce de aici m-oi duce,

Că n-am avut podoabă capilară,

Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.

 

La o întrunire de partid

 

Cum se creează între ei conexiuni,

Le explica un lider de partid…

Dar am şi eu suspiciuni,

Că-n capul lor e numai vid.

 

Dilemă

 

Am fost la o bijuterie,

Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,

Vreţi ceva pentru soţie,

Sau doriţi ceva mai scump?

 

Confuzie

 

Una cu fustă a atacat,

În miezul zilei pe maidan,

Iar la anchetă a declarat:

  • Am crezut că-i scoţian.

 

Potrivire

 

Ce bine arătau ca miri,

Şi ce miros în jur plutea,

Ea - un buchet de trandafiri rozé,

El - un buchet de Aligoté.

 

Medicului epigramist

 

Încercând o epigramă,

Cu mintea-i filozofă,

Un medic mai de seamă,

A avortat o strofă.

 

S-a făcut reparații tot anul la CET,

directorul declara la TV:

 

Căldură va fi în orice casă,

Chiar de afară va fi ger...

Instant o abureală deasă,

A și ieșit de sub calorifer.

 

Împărțire pământ – cota doi acri

 

De la primărie,

A venit solie,

Şi-un tip cam acru,

Îmi măsură un acru.

 

Unui chel

 

Marcat pe veci de adevăr,

Și ca o răzbunare pe geneză,

Porni cu un buștean de păr,

La un tâmplar, să-l ia la freză.

 

Unui general retras la sat

 

Ne e bine un general,

Ca sa fie în general,

Prea comun,

Într-o comună.

 

 

Mai mult...

Vis

 

Adu-mi cafeaua draga mea,

Și-apoi lipește-te de mine,

Avui un vis c-o stinsă stea,

Un vis anume despre tine.

 

Apucă-mă de mână, hai te rog,

Căci toaca-mi bate-n tâmple,

Iar visuˈacesta-i ca un drog,

Și simt c-așa o să se-ntâmple.

 

Visam dulăii la fereștri lătrând,

Iar spaima bântuind prin casă,

Ferestrele prin draperii plângând

Al tău sicriu aflat pe masă.

 

În pragul ușii se afla o sfântă,

Ce mă ruga să vin la-nmormântare,

Avea în mână o lumânare frântă,

Din care lumina un pui de soare.

 

Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,

Tavanul devenea treptat pământ,

Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,

Săpam plângând al tău mormânt.

 

O stea zării căzând lângă fereastră,

Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,

Și toată casa se făcu pe loc albastră,

Tu, din scriu, încet începi să te ridici,

 

Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,

Și lumânarea frântă treptat se încera,

Iar eu topit, curgeam murind prin tine,

Spre palma sfintei în foc a mă năștea.

 

Hai să rămânem treji în noaptea asta,

Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,

Să nu mai plângă iar fereastra,

Să ne iubim pe întuneric și lumină.

 

Mai mult...

A iubi viața...

 

A iubi viața, e-o veșnică luptă,

Cu arme trimise din iad și din rai,

Și, iată, cum zeii din tine se-nfruptă,

Și totuși ai vrea aici ca să stai.

 

A iubi viața, e mângâiere de stele,

Gândul îți zboară prin locuri bizare,

Dar pasul ți-e frânt și osul ulcele,

Iar lacrima-ți piere uscată de soare.

 

A iubi viața, e neant și suspans,

Cu legi ce aripa-ți leagă de gleznă,

Fii grațios și dansează acest dans,

Cu plumbul pe aripi și ochiul în beznă,

 

Fă piruete alături de moarte-n balans,

Și plângi către zei să-ți dea un avans.

 

 

Mai mult...

Însingurare

 

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

 

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

 

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

 

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

 

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

Mai mult...

Tinereţe

 

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

 

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

 

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

 

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Mai mult...

Poarta iubirii

             glosă

 

Nu pot iubi decât distrugându-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Într-o melancolică trăire.

Încerc de mine să fiu mai aproape,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

 

Arunc lumini şi accept umbre,

Râd din priviri de chipuri groteşti,

De suflete maladive şi sumbre,

Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.

Caduc, în trup, vremelnic hoinăresc,

Prin trucuri viclene demascându-mă,

Strigând la toţi ce-i întâlnesc,

Nu pot iubi decât distrugându-mă.

 

Tăcerea îmi pare un urlet atunci,

O bestie perversă cu care mă lupt,

Că-mi lasă în conştiinţă urme adânci,

Urme mârşave de care sunt supt.

De nebunia supremă un pas mă desparte,

Un simţ netrăit îmi erupe din fire,

Acopăr infinitul cu tot ce împarte,

Ca un suprem pătimaş în iubire.

 

Inundaţii de foc şi incendii de apă,

Ca pe o nălucă mă cuceresc,

Chiar moartea din mine se adapă,

Dându-mi rezerve să mai trăiesc.

Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,

Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,

Fiind singurul nefericit făcut să spere,

Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

 

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,

Îmi ard obrazul pur şi inocent,

Iar ochiul în orbită mi se zbate,

Simţindu-se stingher şi delincvent.

Cascade de tăcere îmi tună în chip,

Lovit de fulger cad în nesimţire,

Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,

Dintr-o melancolică trăire.

 

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,

Fiindcă toate le ştiu sau le pot afla,

Numai împotriva-mi nu am această putere,

Iar a mea taină nu o pot dezlega.

Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

Îndopând-o cu tot ce se mai poate,

Cu speranţa demult anulată,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

 

Faptul că exist, râd sau plâng,

Îmi ascunde orice pudoare,

Doar în mine se risipă sau strâng,

Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.

Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,

Căci în mine toate au intrare sau ieşire,

Din mine pornesc spre culmi de paroxism,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

 

Izvorăşte în flux din apele vieţii,

Iubirea supremă dorită de toţi,

Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,

Cărând cu ea a fericirii porţi;

Lacrimile-mi reflectă cer şi infern,

Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,

Şi-n ochi eclipsaţi, ele discern…

Ca un suprem indiscret le caut prin şoapte.

 

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,

Eternitatea o vorbă rostită, un joc.

Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,

Adevărul minciună iar ghinionul noroc.

De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,

Cu lanţuri împletite din gânduri intime de mire,

Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,

Poarta închisă de propria-mi iubire.

 

Poarta închisă de propria-mi iubire,

Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,

Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,

Încerc de mine să fiu mai aproape.

Într-o melancolică trăire,

Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,

Ca un suprem pătimaş în iubire,

Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Mai mult...

Epigrame XXXI

 

Metamorfoză

 

Fusei la socri cu nevasta,

Și am rămas mirat de asta,

La dânșii soața mea e mută,

La mine acasă e limbută.

 

Abuz în serviciu

 

Nevastă-sa e bioloagă,

Iar casnicia lor e în declin,

C-a prins-o în zănoagă,

Cum studia un corp străin.

 

Unui ucenic

 

Cu ce profesor prost ai studiat,

De nu poţi să înfăptuieşti nimic?

Iar el răspunse entuziasmat,

Am fost autodidact de mic.

 

Dorinţă

 

Un chel spuse la soţioară,

După ce de aici m-oi duce,

Că n-am avut podoabă capilară,

Să-mi plantezi un păr în loc de cruce.

 

La o întrunire de partid

 

Cum se creează între ei conexiuni,

Le explica un lider de partid…

Dar am şi eu suspiciuni,

Că-n capul lor e numai vid.

 

Dilemă

 

Am fost la o bijuterie,

Şi-mi zice un vânzător mai tâmp,

Vreţi ceva pentru soţie,

Sau doriţi ceva mai scump?

 

Confuzie

 

Una cu fustă a atacat,

În miezul zilei pe maidan,

Iar la anchetă a declarat:

  • Am crezut că-i scoţian.

 

Potrivire

 

Ce bine arătau ca miri,

Şi ce miros în jur plutea,

Ea - un buchet de trandafiri rozé,

El - un buchet de Aligoté.

 

Medicului epigramist

 

Încercând o epigramă,

Cu mintea-i filozofă,

Un medic mai de seamă,

A avortat o strofă.

 

S-a făcut reparații tot anul la CET,

directorul declara la TV:

 

Căldură va fi în orice casă,

Chiar de afară va fi ger...

Instant o abureală deasă,

A și ieșit de sub calorifer.

 

Împărțire pământ – cota doi acri

 

De la primărie,

A venit solie,

Şi-un tip cam acru,

Îmi măsură un acru.

 

Unui chel

 

Marcat pe veci de adevăr,

Și ca o răzbunare pe geneză,

Porni cu un buștean de păr,

La un tâmplar, să-l ia la freză.

 

Unui general retras la sat

 

Ne e bine un general,

Ca sa fie în general,

Prea comun,

Într-o comună.

 

 

Mai mult...

Vis

 

Adu-mi cafeaua draga mea,

Și-apoi lipește-te de mine,

Avui un vis c-o stinsă stea,

Un vis anume despre tine.

 

Apucă-mă de mână, hai te rog,

Căci toaca-mi bate-n tâmple,

Iar visuˈacesta-i ca un drog,

Și simt c-așa o să se-ntâmple.

 

Visam dulăii la fereștri lătrând,

Iar spaima bântuind prin casă,

Ferestrele prin draperii plângând

Al tău sicriu aflat pe masă.

 

În pragul ușii se afla o sfântă,

Ce mă ruga să vin la-nmormântare,

Avea în mână o lumânare frântă,

Din care lumina un pui de soare.

 

Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,

Tavanul devenea treptat pământ,

Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,

Săpam plângând al tău mormânt.

 

O stea zării căzând lângă fereastră,

Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,

Și toată casa se făcu pe loc albastră,

Tu, din scriu, încet începi să te ridici,

 

Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,

Și lumânarea frântă treptat se încera,

Iar eu topit, curgeam murind prin tine,

Spre palma sfintei în foc a mă năștea.

 

Hai să rămânem treji în noaptea asta,

Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,

Să nu mai plângă iar fereastra,

Să ne iubim pe întuneric și lumină.

 

Mai mult...
prev
next