Apocalips
Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,
Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,
Să urle fără limite, cu imensă putere,
Să scoată strigăte care să cutremure lumea.
Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,
Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,
Animalele să fugă speriate până la epuizare,
Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.
Să fie declarat nul orice ideal visat;
Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,
Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,
Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.
Bucăţi de pământ în aer să se avânte,
Planetele să descrie arabescuri bizare,
Luna, dansul morţii cu putere să cânte,
Iar soarele eclipsat să radieze teroare.
Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,
Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,
Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,
Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.
Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,
Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,
Uitarea definitivă să devină cât mai densă,
Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 1 октября 2023
Просмотры: 615
Стихи из этой категории
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
Orele astrale ale omenirii
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Turnul speranței
Este-un turn neobișnuit,
Turnul speranței,
Un turn foarte înalt,
Turnul vrăjitoarei.
Din afară ușa este,
Dinăuntru ea dispare,
Ia și uită mare veste,
Iar ieșirea nu apare.
Se numește uite așa,
Căci în turn e doar Speranță,
Mulți săteni rămas blocați,
Și blocați și o alianță.
De ce oare-i trebuia,
Vrăjitoarea-i să-i închidă?
Dar ce planuri avea,
Într un rând ca o omidă?
Au plecat, vreo doi sau trei războinici,
În rând cu ei vreo patru, cinci pitici,
Dar ce făceau?
În excursie plecau.
Au intrat,
Nu este ușa,
Au strigat,
Nimeni nu i auzi.
Și un bărbat în căutare,
Și găsi turnul cel Mare,
Și rămase el blocat,
Și de-acasă n-a mâncat.
Înfometat el îi găsise,
Își pierdu și appetitul,
Hai cu toții la ieșire,
Că mi-i foame de poftire.
Nu putem să mai ieșim,
Căci ieșirea nu mai este,
Ia ce groaznică-i o veste,
Aș mai vrea să gust un pește.
Hai, măcar să încercăm,
Și să nu ne mai certăm,
Că mi-i foame foc și rău,
Vreau să-scult răspunsul tău.
Și-au pornit la drum,
Măi, eu timpul, mi-l consum,
Și, ce cu toba s-o dărâm,
Ce idei acum ai?
Că mă sperii vai, vai, vai!
Și au dărâmat-o,
Ura, ura am reușit,
Sunt acum mai fericit!
Vrăjitoarea-i supărată,
Nu i deloc chiar încântată,
Și bărbații au învins o,
Și de mătură au prins o.
Și eroi au devenit,
Și e turn obișnuit.
Autor: Nicoleta Postovan
Când
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
Orele astrale ale omenirii
Lupta zeilor uitati
În bolți străpung raze de lumină
Ce surzesc orice chip de prefăcută,
Iar gemete de fier forjat răsună,
Ca un tunet, printre infinit de risipă.
În mreje de tăceri se țes ispite,
Iar umbrele dansează neclintite,
Sub pasul greu al vremii risipite,
Pe un altar de visuri amuțite.
-i de mult dusă-n culmi
Ce lasă gând de la om la nebuni,
Nu mai văd nici-un iz de zei,
Doar gând, praf peste toți.
Unde-s zeii să vadă tot chinul,
Cu sângele fierbinte ce-a născut spinul?
Sunt pierduți, dorm în amintiri,
Iar chinul e al nostru, din veșnic priviri.
Turnul speranței
Este-un turn neobișnuit,
Turnul speranței,
Un turn foarte înalt,
Turnul vrăjitoarei.
Din afară ușa este,
Dinăuntru ea dispare,
Ia și uită mare veste,
Iar ieșirea nu apare.
Se numește uite așa,
Căci în turn e doar Speranță,
Mulți săteni rămas blocați,
Și blocați și o alianță.
De ce oare-i trebuia,
Vrăjitoarea-i să-i închidă?
Dar ce planuri avea,
Într un rând ca o omidă?
Au plecat, vreo doi sau trei războinici,
În rând cu ei vreo patru, cinci pitici,
Dar ce făceau?
În excursie plecau.
Au intrat,
Nu este ușa,
Au strigat,
Nimeni nu i auzi.
Și un bărbat în căutare,
Și găsi turnul cel Mare,
Și rămase el blocat,
Și de-acasă n-a mâncat.
Înfometat el îi găsise,
Își pierdu și appetitul,
Hai cu toții la ieșire,
Că mi-i foame de poftire.
Nu putem să mai ieșim,
Căci ieșirea nu mai este,
Ia ce groaznică-i o veste,
Aș mai vrea să gust un pește.
Hai, măcar să încercăm,
Și să nu ne mai certăm,
Că mi-i foame foc și rău,
Vreau să-scult răspunsul tău.
Și-au pornit la drum,
Măi, eu timpul, mi-l consum,
Și, ce cu toba s-o dărâm,
Ce idei acum ai?
Că mă sperii vai, vai, vai!
Și au dărâmat-o,
Ura, ura am reușit,
Sunt acum mai fericit!
Vrăjitoarea-i supărată,
Nu i deloc chiar încântată,
Și bărbații au învins o,
Și de mătură au prins o.
Și eroi au devenit,
Și e turn obișnuit.
Autor: Nicoleta Postovan
Când
Mai bântuie vântul prin cutele reci ale minţii,
lăstari de gândire-nfloresc fără rost în tipare,
de eşti întrupare cu chip să greşească şi sfinţii,
deschide-te, floare de câmp, fi-voi rază de soare.
O buclă de păr se oferă poznaşă în gânduri,
nu ştiu dacă-i negură stinsă sau lunii făclie,
o mângâie ochii, cutează şi mâna în rânduri
s-o-ntindă spre buzele arse de-atâta urgie.
Obrajii îi prind în strânsoare cu-a glasului vrajă,
sunt roşii ca focul ce inima prinde să-mi salte,
săruturi aşteaptă iubirii să-i pună de strajă
tot timpul din lume, chezaş unei patimi înalte.
Din norii fugari se-mpleteşte o ploaie plăpândă,
coboară pe frunte, se pierde în lacrimi de noapte,
e doamna himeră, prin visuri lăsată să vândă
sclipiri de iubire, plăceri şi amarul prin şoapte.
În serile aspre şi dorul, şi cerul cutează
să soarbă credinţă ţesută din şoaptele tale,
văratic amurg în priviri ne-ntinate veghează
să poarte culori picurate prin ploi abisale.
Când şti-vom noi oare în semeni să punem iubire,
din lacrimi curgând pe cărare să naştem răsplată,
alături de soarta beteagă să fim abolire,
când fi-vom noi oare un val de trăire-nsetată?
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
Другие стихотворения автора
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Epigrame XXXII
Trupei de mascați – a poliției de intervenție
De acum o săptămână,
La sediu e mare rumoare,
Că-n misiunea de la stână,
A behăit berbecul din dotare.
Unui ucenic
Atât de des își pierde capul,
Lipsit de simțul cutezanței,
Că, mi-am trimis ciracul,
La Capul Bunei Speranțe.
Colegului Ion Cărbune
Nu știu de ce anume,
Aflându-se în armată,
Soldatul Cărbune,
A fost lăsat la vatră.
Unui instalator - de la echipa de intervenție
Într-un mod neașteptat,
Aflându-se în misiune,
Instalatorul a demisionat,
Că era prea multă presiune.
Soluție
Vrând teroarea să sfârșească,
Că totu-i plin de igrasie,
A început ca să citească,
Colț Alb... a mea soție!
Trusa de prim ajutor
Șoferul de pe tractor,
Avu iar un incident,
Și n-acordă prim ajutor,
Că e la al doilea accident.
Moș Crăciun bolnav ?
Anul ăsta nu mai vin,
Patru reni am mai puțin!
Știrea a devenit virală,
E…Insuficiență renală.
Viața
Când nu eram legat,
Eram pe munte, litoral,
De când sunt însurat,
Încerc s-ajung la mal.
Unui fotograf
I-a căzut de pe dulap,
Un aparat foto în cap,
Și de atunci ireversibil,
A devenit fotosensibil.
Lui Adrian Păunescu - îndemn către tineri cu poezia, Iubiți-vă pe tunuri
O focoasă și al său ins,
La îndemn nu s-au sfiit.
Iubind, fitilul au aprins,
Dar a scâncit, n-a bubuit.
Pe vremuri...
Pe vremuri când copii eram,
Dormeam cu fratele de gât,
Cu aceeași lacrimă plângeam,
Și ne-mpăcam numaidecât.
Pe vremuri când copii eram,
Mușcam același colț de pâine,
Apoi cu joaca ne-ntreceam,
Și nu știam de-i azi ori mâine.
Acum mă-ntreb unde s-au dus,
Și ani, și joc, și al meu frate,
Doar părul alb îmi dă răspuns,
Și pozele îngălbenite și uscate.
Mi-s lacrimile râuri până-n cer,
Iar gândurile îngropate-n sânge,
Împovărat de ani, eu tot mai sper,
Că lacrima comună iar va plânge.
Pe geam, spre seară strălucesc,
Aceleași raze purpurii, bătrâne,
În mintea mea, e fratele, gândesc,
Venit să muște-un colț de pâine.
Sub coasa tristă stă răpusă soarta,
Deși, ne țin aceleași rădăcini,
Și eu, și el avem închisă poarta,
Iar drumul ne e plin de mărăcini.
Ca Iov...
Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,
Cu cărămizi din catedrale goale,
Și fața umple-mi-o de riduri,
Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.
Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,
Și ninge peste mine cu dispreț și milă,
Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,
Că de pământ și viață-mi este silă.
Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,
Să stau în taină cu ochii în ceaslov,
Și ca să n-am nicicând nici o ispită,
Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.
Pribegie
Frăţioare, om pribeag,
Ce de drumuri doar îţi pasă,
Ce-ai venit acum acasă,
Că părinţii nu-s în prag?
Cui să spui tu sărut-mâna,
Ori să-i strângi la piept cu dor,
Că tătuca şi cu muma,
Nu mai sunt colo-n pridvor.
Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,
Cântecele şi povestea,
Că ai strâns atât de multe,
De-a ajuns şi aicea vestea.
Cu amar e plin potirul,
De când maica s-a tot dus,
Cine-o să mai toarcă firul,
Ori să-ntindă furca-n fus?
Şade colo pe uluce,
Coasa plină de rugină,
Iarba, cine s-o mai culce,
Că tătuca-i în ţărână?
Lungă ţi-a fost pribegia,
Noi pe aicea trişti stăteam,
Zi şi noapte tata, muma
Aşteptau plângând la geam.
Du-te colo jos pe vale,
Unde drumu-i la răscruci,
Şi-ai să dai de-o iarbă moale,
Unde plâng trist două cruci.
În tine…
În tine plouă cu miresme moi,
Și mă cuprinde cerul tău de seară,
Îmi tremură sub piele câțiva zori,
Când îți ating tăcerea seculară.
Sub pasul tău, pământul naște crâng,
Și mugurii în plete-ți dau năvală,
Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,
Și ramuri mă cuprind într-o spirală.
Căzând în tine, parcă-s într-un vers
Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,
Te simt cum urci, cu tot cu univers,
Prin osul crud ce carnea îmi strivește.
Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,
Să mă învii din sângele de mire,
Să-ți cresc în suflet ca o floare,
Ce-și trage zilnic seva din iubire.
Epigrame XIV
Unui inginer agronom
Agronomul i se spune,
Şi-are o toană cam ciudată,
Seamănă intenţii bune,
Dar nu răsare niciodată.
Vecinei
Când l-ai luat de concubin,
Ştiai doar că e pocăit,
Dar după ce-aţi servit un vin,
Ai constatat că-i şi pocit.
Unui guraliv
turuie ca o muiere
La cum te porţi măi frăţioare,
Şi cum fierbe-n tine seva,
Eu fac acum cu toţi prinsoare,
Că tu te tragi numai din Eva.
Unuia cu nasul mare
Ce talent pe al meu frate,
A prezis tot într-un glas,
Şi nu prin divinitate,
Ci, prin fapt…că are nas.
Unui beţiv - bea numai vinuri demiseci
Bând doar vin de Murfatlar,
De nimic nu ai habar,
Şi-mi permit ca să disec,
Vinu-i demi, capu-i sec.
Unui guraliv
Că spui multe, o ştim toţi,
Şi-ai audienţă cultă,
Dar din toţi care-i socoţi,
Numai surzii te-ascultă.
Născut în Ianuarie
An de an doar neplăceri,
C-ale sale primăveri,
Cum nu e deloc firesc,
Doar în iarnă se-mplinesc.
Unui datornic
Cu milioane te-am împrumutat,
Dar simt că n-am să văd un ort,
Căci, ca să scapi ai declarat,
Că pentru tine, eu sunt mort.
Unora
Toţi mă fac zgârcit, avar
Că-s mereu cu punga spartă,
Dar apoi umili apar,
Şi cerşesc la mine-n poartă.
Unei jâmbate
Te-am pozat să-ţi ţin isonul,
Şi-ai ieşit aşa jâmbată,
Că mi s-a blocat I-phonul,
Şi-a sa husă… e voalată.
Epigrame XXXII
Trupei de mascați – a poliției de intervenție
De acum o săptămână,
La sediu e mare rumoare,
Că-n misiunea de la stână,
A behăit berbecul din dotare.
Unui ucenic
Atât de des își pierde capul,
Lipsit de simțul cutezanței,
Că, mi-am trimis ciracul,
La Capul Bunei Speranțe.
Colegului Ion Cărbune
Nu știu de ce anume,
Aflându-se în armată,
Soldatul Cărbune,
A fost lăsat la vatră.
Unui instalator - de la echipa de intervenție
Într-un mod neașteptat,
Aflându-se în misiune,
Instalatorul a demisionat,
Că era prea multă presiune.
Soluție
Vrând teroarea să sfârșească,
Că totu-i plin de igrasie,
A început ca să citească,
Colț Alb... a mea soție!
Trusa de prim ajutor
Șoferul de pe tractor,
Avu iar un incident,
Și n-acordă prim ajutor,
Că e la al doilea accident.
Moș Crăciun bolnav ?
Anul ăsta nu mai vin,
Patru reni am mai puțin!
Știrea a devenit virală,
E…Insuficiență renală.
Viața
Când nu eram legat,
Eram pe munte, litoral,
De când sunt însurat,
Încerc s-ajung la mal.
Unui fotograf
I-a căzut de pe dulap,
Un aparat foto în cap,
Și de atunci ireversibil,
A devenit fotosensibil.
Lui Adrian Păunescu - îndemn către tineri cu poezia, Iubiți-vă pe tunuri
O focoasă și al său ins,
La îndemn nu s-au sfiit.
Iubind, fitilul au aprins,
Dar a scâncit, n-a bubuit.
Pe vremuri...
Pe vremuri când copii eram,
Dormeam cu fratele de gât,
Cu aceeași lacrimă plângeam,
Și ne-mpăcam numaidecât.
Pe vremuri când copii eram,
Mușcam același colț de pâine,
Apoi cu joaca ne-ntreceam,
Și nu știam de-i azi ori mâine.
Acum mă-ntreb unde s-au dus,
Și ani, și joc, și al meu frate,
Doar părul alb îmi dă răspuns,
Și pozele îngălbenite și uscate.
Mi-s lacrimile râuri până-n cer,
Iar gândurile îngropate-n sânge,
Împovărat de ani, eu tot mai sper,
Că lacrima comună iar va plânge.
Pe geam, spre seară strălucesc,
Aceleași raze purpurii, bătrâne,
În mintea mea, e fratele, gândesc,
Venit să muște-un colț de pâine.
Sub coasa tristă stă răpusă soarta,
Deși, ne țin aceleași rădăcini,
Și eu, și el avem închisă poarta,
Iar drumul ne e plin de mărăcini.
Ca Iov...
Zidește Doamne împrejuru-mi ziduri,
Cu cărămizi din catedrale goale,
Și fața umple-mi-o de riduri,
Iar pielea fă-mi-o galbenă și moale.
Mă scuipă Doamne ca pe-o frunză toamna,
Și ninge peste mine cu dispreț și milă,
Iar îngerul să sune-n ceruri goarna,
Că de pământ și viață-mi este silă.
Ori, du-mă Doamne în capela părăsită,
Să stau în taină cu ochii în ceaslov,
Și ca să n-am nicicând nici o ispită,
Mă umple Doamne, de bube, ca pe Iov.
Pribegie
Frăţioare, om pribeag,
Ce de drumuri doar îţi pasă,
Ce-ai venit acum acasă,
Că părinţii nu-s în prag?
Cui să spui tu sărut-mâna,
Ori să-i strângi la piept cu dor,
Că tătuca şi cu muma,
Nu mai sunt colo-n pridvor.
Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,
Cântecele şi povestea,
Că ai strâns atât de multe,
De-a ajuns şi aicea vestea.
Cu amar e plin potirul,
De când maica s-a tot dus,
Cine-o să mai toarcă firul,
Ori să-ntindă furca-n fus?
Şade colo pe uluce,
Coasa plină de rugină,
Iarba, cine s-o mai culce,
Că tătuca-i în ţărână?
Lungă ţi-a fost pribegia,
Noi pe aicea trişti stăteam,
Zi şi noapte tata, muma
Aşteptau plângând la geam.
Du-te colo jos pe vale,
Unde drumu-i la răscruci,
Şi-ai să dai de-o iarbă moale,
Unde plâng trist două cruci.
În tine…
În tine plouă cu miresme moi,
Și mă cuprinde cerul tău de seară,
Îmi tremură sub piele câțiva zori,
Când îți ating tăcerea seculară.
Sub pasul tău, pământul naște crâng,
Și mugurii în plete-ți dau năvală,
Îmi pun obrazul palid pe umărul tău stâng,
Și ramuri mă cuprind într-o spirală.
Căzând în tine, parcă-s într-un vers
Scris pe o frunză ce nu îngălbenește,
Te simt cum urci, cu tot cu univers,
Prin osul crud ce carnea îmi strivește.
Și-aș vrea să-mi fii pământ și soare,
Să mă învii din sângele de mire,
Să-ți cresc în suflet ca o floare,
Ce-și trage zilnic seva din iubire.