Apocalips
Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,
Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,
Să urle fără limite, cu imensă putere,
Să scoată strigăte care să cutremure lumea.
Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,
Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,
Animalele să fugă speriate până la epuizare,
Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.
Să fie declarat nul orice ideal visat;
Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,
Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,
Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.
Bucăţi de pământ în aer să se avânte,
Planetele să descrie arabescuri bizare,
Luna, dansul morţii cu putere să cânte,
Iar soarele eclipsat să radieze teroare.
Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,
Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,
Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,
Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.
Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,
Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,
Uitarea definitivă să devină cât mai densă,
Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 1 октября 2023
Просмотры: 616
Стихи из этой категории
Paradox uman
Cine, cine sunt eu oare?
Trup viu de lut par în oglindă
Prin care curge praf de stele
Și-i căptușit cu piele fină.
În timp ce filmul derulează
Părul tot încărunțește
Scoarța mi se încrețește
Lent se metamorfozează.
Și iată, corpul îmi cedează
Vârsta iute-naintează
Și spre final, mereu, mereu
Mă întreb: cine-am fost eu?
Și mai e ceva în mine, e-acel suflet făr' de care
Trupul meu de carne-ar fi ca o vază fără floare.
El de nicăieri răsare
În mine pare a se naște.
Încontinuu crește, crește;
Ființa mea prinde culoare.
Timpul fără capăt înainte zboară,
Tot mai bogată e a mea conștiință.
Dar trupul ciob se face, intră în neființă.
Sufletul acum în vid total coboară.
Așa ca trupul cerul învelește-acest pâmânt
Care altfel ar pluti în monotonele neanturi.
Căci iată, aflat-am cine sunt –
Vietate-n două planuri
Care, prin a lor natură separate,
În unitate scriu o prea-frumoasă carte.
Cold tears
Cold tears travel through my cheek
Sorrows and regrets they carry
Slowly moving the memories as I peek
Between my soul's curtains blue as berry
The only emotion truly learnt
Maybe if the rain stops
Would be the jar of abandonment
As long as time, the first tear drops
I'm cold, but I'm not freezing.
Curtains tighten around me,
It's like the emptiness is never leaving,
Giving me a new birth name.
A while I shuffle,
As the air becomes thin,
I become a prisoner of my own exile
And I shed another tear.
"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""
anonim poezie 4
Poeme,s în al meu caiet Dar nu le dau pr Internet Las loc să publice și, un alt Alt om aflat sub ceru,nalt. . .. ........... Și de se mișcă câte-un ram Și de lovește-n al meu geam Scriu în altă poezie Că Adventul va să fie. Lege duminical-a fi Pe munte,mare și câmpii Dar noi tot sambatari vom fi În toată țara, mii și mii! . ....
Azi
Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.
Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.
Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.
Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.
Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.
Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...
Viața ta , e în mâinile tale
Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea
Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd
Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi
Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere
Paradox uman
Cine, cine sunt eu oare?
Trup viu de lut par în oglindă
Prin care curge praf de stele
Și-i căptușit cu piele fină.
În timp ce filmul derulează
Părul tot încărunțește
Scoarța mi se încrețește
Lent se metamorfozează.
Și iată, corpul îmi cedează
Vârsta iute-naintează
Și spre final, mereu, mereu
Mă întreb: cine-am fost eu?
Și mai e ceva în mine, e-acel suflet făr' de care
Trupul meu de carne-ar fi ca o vază fără floare.
El de nicăieri răsare
În mine pare a se naște.
Încontinuu crește, crește;
Ființa mea prinde culoare.
Timpul fără capăt înainte zboară,
Tot mai bogată e a mea conștiință.
Dar trupul ciob se face, intră în neființă.
Sufletul acum în vid total coboară.
Așa ca trupul cerul învelește-acest pâmânt
Care altfel ar pluti în monotonele neanturi.
Căci iată, aflat-am cine sunt –
Vietate-n două planuri
Care, prin a lor natură separate,
În unitate scriu o prea-frumoasă carte.
Cold tears
Cold tears travel through my cheek
Sorrows and regrets they carry
Slowly moving the memories as I peek
Between my soul's curtains blue as berry
The only emotion truly learnt
Maybe if the rain stops
Would be the jar of abandonment
As long as time, the first tear drops
I'm cold, but I'm not freezing.
Curtains tighten around me,
It's like the emptiness is never leaving,
Giving me a new birth name.
A while I shuffle,
As the air becomes thin,
I become a prisoner of my own exile
And I shed another tear.
"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""
anonim poezie 4
Poeme,s în al meu caiet Dar nu le dau pr Internet Las loc să publice și, un alt Alt om aflat sub ceru,nalt. . .. ........... Și de se mișcă câte-un ram Și de lovește-n al meu geam Scriu în altă poezie Că Adventul va să fie. Lege duminical-a fi Pe munte,mare și câmpii Dar noi tot sambatari vom fi În toată țara, mii și mii! . ....
Azi
Azi nu mai știu ce este dorul,
Căci sunt simplu călător.
Sunt negativ în testul vieții,
Nu am dorință și nici rol.
Azi nu mai vreau să știu ce-nseamnă
Să fiu sălbatic, chinuit,
De două mâini ocolitoare
Ce niciodată n-au iubit.
Azi nu mai vreau să simt chemarea
Niciunui glas tremurător,
Căci nu am șansă și nici viață,
Ca un câine rătăcitor.
Azi nu vreau să-mi fie frică
Nici de vântul chinuit,
Nici de roua ce-o să cadă
Pe obrazul rotunjit.
Azi nu vreau să vin acasă
Unde locul e-înghețat,
Căci în suflet este ceață
Și mă simt tot mai ciudat.
Azi nu simt nicio chemare
Către cerul albastrit.
N-are nici pic de culoare,
Ca un roșu dogorit...
Viața ta , e în mâinile tale
Undeva în întuneric
Se ascunde viața ta
Sinucisă de durere
Și cu lacrimi de o stea
Ar putea fi mult mai bună
Dacă ai avea curaj
Ca să-ți mânuești destinul
Căci durerea nui un grajd
Ai putea să ai noroc
Dacă asta ți-ai dori
Dar destinul nu îți spune
Cine în viitor vei fi
Totul e la tine-n cap
Mânuește-l cu putere
Și dorințele vor fi
O amintire, nu durere
Другие стихотворения автора
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Umbra ta...
Ești vinovata lumii fără vină,
Un semn de foc în apa vie,
Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,
Ce-și pierde cerul în altă galaxie.
Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,
Ce-și lasă seva-n trup și sânge,
Și-n trupul meu cuprins de gheață,
O primăvară timpurie încă plânge.
Pe tine te iubesc ca pe o rană
Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,
Și fiecare strigăt de prigoană,
L-am strâns și preschimbat în poezie.
Ești rădăcina luminii din privire,
Un felinar aprins în mersul meu,
Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,
Că umbra ta îmi e alăturea mereu.
Semne...
Și iarăși mi se-arată semne,
În nori și vântul ce adie,
Pădurea umblă după lemne,
Iar înțelepții seamănă prostie.
Orbecăie azi orbii pe frânghie,
Sub bocet lung de cucuvea,
Iar muții vor miraculos să știe,
Să cânte gospel și manea.
Din scârba lumii plouă cu dejecții,
Plămânu-mi șuieră ca vântul,
E toată omenirea sub injecții,
Căci virușii au invadat pământul.
Și iarăși mi se-arată semne,
Mi-e buzunarul plin cu moarte,
Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,
Pe cei smintiți și cei cu carte.
Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Umbra ta...
Ești vinovata lumii fără vină,
Un semn de foc în apa vie,
Iar dacă te-aș uita, aș fi pământul,
Ce-și pierde cerul în altă galaxie.
Pe tine te iubesc ca pe un fir de viață,
Ce-și lasă seva-n trup și sânge,
Și-n trupul meu cuprins de gheață,
O primăvară timpurie încă plânge.
Pe tine te iubesc ca pe o rană
Ce nu se-nchide-n trup, ci-n veșnicie,
Și fiecare strigăt de prigoană,
L-am strâns și preschimbat în poezie.
Ești rădăcina luminii din privire,
Un felinar aprins în mersul meu,
Și fiecare pas făcut, îmi dă de știre,
Că umbra ta îmi e alăturea mereu.
Semne...
Și iarăși mi se-arată semne,
În nori și vântul ce adie,
Pădurea umblă după lemne,
Iar înțelepții seamănă prostie.
Orbecăie azi orbii pe frânghie,
Sub bocet lung de cucuvea,
Iar muții vor miraculos să știe,
Să cânte gospel și manea.
Din scârba lumii plouă cu dejecții,
Plămânu-mi șuieră ca vântul,
E toată omenirea sub injecții,
Căci virușii au invadat pământul.
Și iarăși mi se-arată semne,
Mi-e buzunarul plin cu moarte,
Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,
Pe cei smintiți și cei cu carte.
Temeri...
Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,
Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,
Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,
E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.
Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,
Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,
Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,
Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.
Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,
Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,
Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,
Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.
De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,
N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,
Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,
În care fragede vlăstare, încep să se usuce...
Haideți…
Haideți, să nu spunem ce ne doare,
Să suferim în noi spășiți,
Căci nimeni nu mai vine cu o floare,
Și nici nu mai suntem iubiți.
Haideți, să înghiţim subit cuvinte,
Să nu mai spunem păsul orișicui,
Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,
Și fiecare-și poartă suferința lui.
Haideți, în nimic să nu mai credem,
Să nu mai ridicăm privirile spre cer,
Căci nimeni nu mai știe ce suntem,
Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.
Haideți, să pornim orbește spre abisuri,
Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,
Să plângă întruna îngerii în paradisuri,
Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.
Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?