Când dormi...

Ne naștem din fire

Din surâsul primăverii, 

Însetați de iubire 

Până n cerul gurii 

Și pornim la drum,

Râvnind o jumătate,

Purtați de zbucium 

Spre o zeitate...

Ne amorezăm în pripă, 

Cuprinși de amețeală 

Și fericirea se -nfiripă

Prin piele, senzuală.  .

Cu fiori de fierbințeală

Ne hrănim din iluzii,

Că făptura ideală 

E în spatele oglinzii.

Si din ploaia cu petale,

Și vise sfărâmate 

Cad sufletele goale

Cu aripile tăiate  ..

Într-o zi de vară

Privirea ta m-a tulburat,

A noastră prima întâlnire,

A fost de neuitat.

Ai perceput ca ești al meu odinioară,

Și eu am înțeles că sunt a ta,

M-ai strâns în brațe într-o zi de vară,

Punându-mi mâna mea în mâna ta.

Stârnit-au-n mine o credere,

Cum n-am simțit până acum,

Dragostea din prima vedere,

Oare ea a fost, sau nu?

Însă apoi tu ai uitat de mine,

Iar eu mă sufocam de lacrimile amare,

Știai ce faci, ca nu e bine !

Dar tot ce noi iubim, peurmă moare.

Când eu plecam te-am acuprins,

Lăsându-mi sufletul să piară,

Ce am numit dragoste, s-a stins,

Cum s-a aprins, într-o zi de vară.

mi-esti gand in mijlocul furtunii

când inchid ochii și aud vocea ta

pot s-aud cum respiri lângă mine

mi-e dor..si nu mai știu a îndura..

îți simt parfumul pielii cum adie

mirosi a tot ce-mi place mie,

buzele-ti au gust de cabernet

mi-e dor....cu lacrimi iar ma-mbat..

ma-nghite dorul..ma afundă

simt doar durere-n suflet

tacerea în valuri ma inunda

ma pierd în marea de regret..

fără sa vreau ma frâng încă o dată,

atâtea doruri si dureri

oare ma vor uita vreodată???

azi...nu-i mai bine decât ieri...

Sosit pe nori să-ți cânt o serenadă la fereastră,

Iubita mea blajină și frumoasă

Ce porți ale iubirii nesfârsite aripi,

Te cer acum când ești la Dobrovăț,acasă

Să-mi fii nevastă!

Ei bine,știu că pare doar o glumă,

Dar spun că treaba asta este serioasă,

Să știe lumea toată,

Chiar dacă nimeni nu ne știe

Sau nu le pasă...

Eu te iubesc precum un condamnat la fericire,

Cel ce-a primit divină condamnare fără scăpare fără ieșire,

Când stă la tine-n brațe,

Sau te sărută....

Și știe că-i condamnat la dragoste pe viață!

(22 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

În fiecare carte dragostea-i ca și un basm,

Un basm frumos, cu fantezii rămase-n vis,

Cu sentimentele trăite-n mare 'ntuziasm 

Ce stau doar după cheia unui lacăt închis.

Momente plăcute poți începe să trăiești,

Clipe imaginare poți începe să percepi,

De fiece dată când un roman îl recitești

Cu un sens ce mai adânc îl tot concepi.

Ori de câte ori auzi o nouă replică-n sondaj

Cum că... dragostea reală-i doar prin cărți...

Doar după acel îndepărtat... tainic pasaj...

Mereu parcă ți-ar rupe inima-n bucăți...

De ce, de ce să fie doar prin cărți,

De ce să nu fie și-n reala vreme,

De ce să nu mai fie ș-prin alte părți,

Să cutremure prin orice culme?

De ce nu credem c-ar fi posibilă voința,

C-ar fi posibil să luptăm cu încredere,

Să mergem înainte mereu tot cu știința 

Că doar fațada-i făcută din acele litere?

15.10.24

Conștiința -i - glasul dreptății,

Conștiința -i - arma păcii,

Dumnezeu aceasta ne-a lăsat

Să ne izbăvească de păcat.

Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,

Să vadă faptele lui care lucrează,

Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat

Așa cum El omului i-a dat.

Noi trebuie să ne gândim bine

La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;

La mântuirea sufletului cugetând,

Frumos lucrând.

La cele 3 virtuți să cugetăm

Pe Dumnezeu în psalmi să -L lăudăm.

De cel bolnav să îngrijim

Păcatul să îl biruim.Amin.

Îmi plânge îngerul pe umăr,

Din zile când mai scad un număr,

Ofrandă aduc la veșnicie,

Încă din fragedă pruncie.

Ca un fachir clepsidrele înghit,

Și nu știu cum de n-am murit,

Mi-e sângele complet înnisipat,

Iar timpul simt că a-nghețat.

Îmi sună orologii în urechi,

Rămân în urmă ca un ceas străvechi,

Se pare că-s ajuns de-acel blestem,

Ca să trăiesc precum Matusalem.

E clar că nu mai am remediu,

Și-s tânăr cum am fost în evul mediu,

Și-mi amintesc de viața amară,

Pe care-am dus-o-n era glaciară,

Azi plâng în raiuri pe la porți,

Repar și ung la subsuori roboți,

Şi-aș scrie întreaga mea biografie,

Dar nu există oceane de hârtie,

De aceea am să sculptez în piatră,

Toți munții ce îi am pe vatră,

Pământul să rămână pururi plat,

Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.

Tu, care te numeşti femeie,

Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,

Cu mersul coregraf şi graţios,

Ce dai nuanţă cuvântului frumos,

Am amuţit la a ta ştire,

Că vrei să schimbi a ta menire,

Să schimbi principii şi idei,

Şi multe lucruri cu temei.

Şi scuipi trecutul fără jenă,

Renunţi la dragostea maternă,

Îţi plâng copiii lângă tine,

Şi-ţi fierbe sângele în vine.

Dar a ta inimă e piatră,

Şi vrei acum o nouă soartă,

Ca lucrul de bărbat să-l faci,

Chiar dacă peste obiceiuri calci.

Doar de putere şi avere-ţi pasă,

Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,

Să pregăteşti copiilor bucate,

Să fii totul peste toate.

De ce refuzi să-ţi zică mamă,

Şi faci din traiul tău o dramă?

De ce schimbi dulcele tău sânge?

Căci sus în cer… fecioara plânge.

Lumea ta eu n-o mai știu

Părul tău cel auriu,

Zâmbetul de primăvară,

Pasul tău cu urma rară.

Lumea ta eu n-o mai văd,

Totu-n juru-mi e prăpăd,

Plânge-o lacrimă sub pleoape,

Că tristețea-mi stă aproape.

Lumea ta n-o mai visez,

Sunt o fructă fără miez,

Trist copac fără de floare,

Fără frunze, fără soare.

Lumea ta mi-e rătăcire,

Labirint fără ieșire,

E un șuierat de vânt,

Care sapă un mormânt.

Lumea ta străină-mi este,

Nu mai este acea poveste,

Cu un mire și-o mireasă,

Ce-și doreau copii și casă.

Lumea ta eu n-o mai știu,

Tot în juru-ţi e pustiu,

Lumea ta eu n-o mai văd,

Tot în juru-mi e prăpăd...

Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,

Când fiecare zi avea alt nume,

Dar las tăcerea să îți spună ea, 

De ce m-am depărtat de lume. 

Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,

Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,

Să-ți amintească dorul din noi doi,

Și cum zburdam nebuni ca doi copii. 

Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,

Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,

Ca un ecou ce intră în pământ, 

Și-mi sfâșie prezentul din privire.

Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,

De-a te cuprinde iar, ca un păcat,

Dar timpul mușcă zilnic ca un câine, 

Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.

Dar poate-n versuri vechi de altădată,

Vei regăsi iubirea mea fierbinte,

Și în cerneala ce încă nu-i uscată, 

O ultimă chemare din cuvinte.

Unuia cu nasul mare

Din nasul tău prea borcănat,

E-o cale atât de lungă,

Că ore în şir a tot durat,

Ca mucii-n şerveţel s-ajungă.

Unei colege

E un veritabil diamant,

Mulţi îţi zic despre iubit,

Însă, eu îţi spun tranşant,

E un pic neşlefuit.

Unora

Epigrame zeci v-am dedicat,

Ca să vă cuprindă râsul,

Însă după ce le-aţi ascultat,

V-a pufnit deodată plânsul.

Apărare

Eu îţi spun aici pe loc,

Nu mai da cu epigrama,

Că eu n-am umor deloc,

Şi mă năpădeşte drama.

Unuia care critică

De câte ori ne adunăm,

Tot o dai cu critica,

Dar demult noi aşteptăm,

Şi autocritica.

Unui şomer

Tot se-aude aici la ţară,

C-a pierdut multe servicii,

Tenismen e, zic novicii…

Însă el e-un pierde-vară.

Unui pierde-vară

Eu i-am zis că-i pierde-vară,

Însă el m-a combătut,

Şi plecând la muncă afară,

De trei veri, a dispărut…

Unui tată

Ce destin ţi s-a urzit,

Să ai greutăţi cu mii,

Însă nu te-ai chinuit,

Le-ai lăsat pentru copii.

Unui frate

El e frate bun cu mine

Dar necazul când mă paşte

Îl solicit, dar vezi bine…

Parcă nu mă mai cunoaşte.

Uneia cu regim

Ei i s-a prescris regim,

Ceai, infuzii, apă plată,

Dar le-a garnisit puţin,

Cu fripturi şi vişinată.

Râsul ni s-a stins ca o candelă veche,

Sub ura ce umblă prin inimi pustii,

Grimase se scurg cuprinse de streche,

Cu urme de hohot din snoave târzii.

Tristețea se-așază ca praful pe tâmple,

Surâsul se inhibă ca un fel de rușine,

Așteptăm nefiresc ceva să se întâmple,

Ca iarăși trupul de râs să leșine.

Râsul s-a stins în oglinzile lumii,

Iar fețele poartă urme ursuze,

Comicii plâng atunci când spun glume,

Și doar lacrimile par să ne-amuze.

În pieptul orașelor, străzile plâng,

Fără hohot de râs ori zâmbete line,

Griji și suspine sub pași se răsfrâng,

Iar moartea rânjește ascunsă-n vitrine.

Salutul ni-i scurt și mângâierea amară, 

Gestul firesc, ne e azi, calculat, plănuit,

E atât de multă tristețe în noi și afară,

Încât, râsul, definitiv a murit…