Dublu rondelet triolet pentru primăvară

A trecut ieri pe la mine

Vântul cel rece de toamnă,

Și mi-a spus că este vremea

Să m-apuc de cules poamă.

M-am uitat în sus spre cer

Și-am văzut cocori în zbor,

Multă gălăgie-n deplasare

Și un ,, V " perfect sub nor.

Am în preajma casei multă vie

Nobilă, hibrdă, soiuri bune,

Însă anul a fost unul secetos

Cu struguri puțini în regiune.

Mâine toți vom merge la cules

Și voi pune teascul în mișcare,

Must să-obțin și-apoi vin dulce

Să degust puțin după mâncare.

Astăzi mi-am propus o treabă

Să strâng prunele din pomi,

Să fac magiun și oleac de țuică

Tare, când o bei ușor s-adormi.

Nucii mă așteaptă ca să-i bat

Dar nu știu când le e rândul,

Seara aș dori să scriu un vers

Vine somnul și-mi ia gândul.

Frumos e anotimpul toamnă

Când munca ta este-n cămară,

Să ai legume, fructe și borcane

Când gerul pe pământ...coboară!

Stau la hotarul dintre anotimpuri
În  brumă, toamna rugina și-a părăsit
Din nori, pe deal Dona Albă a sosit
Iată! E rece, sprintenă, frumoasă
Florilor corola le-a  încremenit.

Nu fi trist, îmi vorbește alba Iarnă,
Printre țurțuri lunecând, eu îi zâmbesc
Ea îmi spune fii ca mine fericit,
Un stol de fulgi , eu vreau azi sa-ți  dăruiesc
Dar printre ei sania ți-am rătăcit.

………………………………………………..

Ninge, pe trena albă fulgi coboară
Visează la soarele ce-i topește
E ziua când  și  Iarna se grăbește,
Se grăbește trena i s-a murdărit
Și diadema nu-i mai  strălucește

Mai am timp s-adun în pumn zăpadă
Copilăriei anii să-i potolesc
Și… un bulgăre alb să-i rostogolesc
Jucându-mă printre amintiri, Iarna
Vreau cu primăvară s-o înlocuiesc
Dar… ninge și amintirile nu se topesc.

Din frumoase crizanteme

Din frunze și foșnitoare șoapte

Peste noi și peste toate,

Toamna colanul și-a lăsat

Scriindu-și din tușe poeme.

Vântul fermecat de-a ei eșarfă

Adie ușor pe coarde de harfă

Și-alină genele nopții galant,

Cu brumă rece presărate.

Toamna zâmbește, în zare privește

Și ochii pomilor goi o privesc

Prin geamul umed al ploii

Frânturi de vitralii se risipesc

Pe veșmântul de mantie colorată,

Cu triste și vesele amintiri.

Dar,cohorte de nori se ivesc

Ar vrea toamna s-o alunge.

Îngrijorată , ea, strigă către cer:

Nu! Nu-i încă vremea de plecat…

Crizantemele petalele și le-au păstrat,

Mai am multe zorele înflorite

Și brândușele încă nu m-au sărutat.

Cerul, înduioșat, norii risipește

Iar peste noi și peste toate , toamna,

Toamna, încă, ne zâmbește.

aproape de acoperiș,

iasomia

a-ncremenit într-un zâmbet de flori.

tărziu acasă,

despovărați, sorbim

împreună

ceaiul de tei.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Malinconia

Che ceppo, che lamento in autunno...

E il bosco selvaggio urla -

Risuona nelle coclee un rimbombo,

E la signora comincia più pietosamente.

- Ascolta, tu, bene, tesoro,

Non piangere e non aver paura -

Ascolta quanto duramente, dal profondo,

La terra a lui ci chiama...

E ceva de invățat in deșert - Cuvinte sacre.

Există un fel de sete și un deșert imens,

locuit intotdeauna de mulți oameni ~ rătăcitori,

rătăcitori muribunzi, cei cu ochi de plumb,

cei pierduți și inutili in noaptea vieții.

Noi stele incep să strălucească pe același

cer unic, greu, vizibilitate diminuată și imprejurimi.

Aceste stele sunt cu siguranță străvechi,

o lumină de noapte pentru toți cei invinși

care continuă să cante cantecele lor grele.

Ei caută o sursă de apă dulce. Orice

alt tip de apă este lipsita de importanță.

Cineva a spus că poate preface pămantul

uscat in izvoare de ape. Nu este vorba doar despre

sete~ in stele, Dumnezeu, omniprezent. In general,

rătăcitorii muribunzi incă mai au voință și speranță.

Nu pot muri de două ori, dar ei cred că vor pierde

totul pentru că nimic nu mai poate fi salvat.

Cu toate acestea, există o posibilitate infimă

de găsire a unui loc de supraviețuire.

Am inchis fereastra plină de crăpături a diminetii.

Prima rafală de vânt adusese sunete de flaut,

de tobe și de paşi efemeri ; de explozii și de

distorsiuni; toate dispăreau încet în melancolia ploii.

Priveam atent un dans lent și, ca de obicei,

sincron cu imaginea mişcărilor din oglindă;

crâmpeie de amintiri invadau spațiul spiritual;

iubirea pe care o simțim atunci când mintea

este golită de emoțiile fierbinți ale verii.

M-am așezat lângă o vecină în vârstă

ce avusese un fiu care a luptat pe frontul din

Asia până când a fost împușcat și despicat

în două. Luptase printre cei mai buni

soldați, toti perfecționisti. Muzica s-a oprit

brusc, dar mișcarile dansatorilor au continuat

în absența notelor, accelerându-se, din când

în când, pentru a crea o anumită tensiune

cu scopul de a evoca stări de euforie precum și

emoții estetice. Acea muzica era veche, tot atat de

veche precum pianul. Ritmul mișcărilor era similar cu

cel dintr-o animație Disney care se derulează lent.

Toți dansatorii purtau eșarfe albe și executau

foarte multe piruete pentru a sugera ideea de

agitație și suspans. Fereastra s-a deschis lăsând să

pătrundă un aer metropolitan, intesat cu zgomote;

un vânt vijelios și rece care începea să aducă

infecții fatale precum sunt cele găsite în ghețarii

ancestrali; pandemii și civilizații dispărute;

o istorie care se repetă ciclic ; un vânt premergător

ploilor abundente de toamnă. Aceste bacterii sunt

reale și pot distruge totul ; un contrast pentru

desenele animate Disney; inocență; culpabilitate.

Viața este concretă în sine. Atunci când viața devine

halucinantă, un pericol ascuns și extrem de destructiv

devine real. Grindina găurea acoperișul tăcerii.

Dansatorii transmiteau semnele lui Dumnezeu prin

intermediul mimicii precum și prin fluturarea brațelor

deasupra capului; semnele semanau cu niste numere.

Numele lui Dumnezeu era preamărit. Ei au început să

se legene si sa cânte cântece religioase despre Iisus.

Dansul nu părea să fie coregrafiat. Ideea de emoție

ancestrală; ideea de a simți și de a resimți; ordine

și dezordine mentală ; emoții care pătrund sufletele

suferinde pentru a dispărea lent și pașnic in linistea noptii.

Poezie de Marieta Maglas

Nota :Această poezie este publicată.

O lumină violetă pătrunde tot ce se crapă;

buze pietrificate, sărutări uitate,

precum și stări de fericire iluzorie.

Această lumină devine o culoare

ce împodobește urechea stângă a unei femei și

poate fi chiar auzită.

Ea devine cântec atunci când

inima palpită pentru un sentiment

în ascunzișul sânului~

frunze pentru a acoperi răni vechi;

dureri după dureri ;goliciune.

Această femeie știe că ceea ce strălucește

nu este aur în universul ei paralel.

Învață cum să–și înfingă dinții într-un măr

și-i înfinge din nou până când acesta se crapă ;

apoi mestecă pentru a se hrăni;

lapte, creștere și toamnă în fruct;

Are nevoie de sentimentul conștiinței de sine;

reflexie de lumină pe marginea propriului ei abis;

un timp al tăcerii.

Subconștientul ei este o cameră funerară

în care zace o puritate primară.

Viața ei este un zbucium pentru nimic;

o ramură care nu va înmuguri niciodată;

o ramură din pomul cunoașterii ;

încă existentă sub cerul înnorat,

trist la apus, îndepărtat și apatic.

Ea are nevoie de un sărut sfânt pentru

galaxia ei de sentimente.

Aude sâsâitul verde al șarpelui și

freamătul frunzelor.

Viața ei este întunecare.

Ea nu vrea să fie dezumanizată-

Umbra ei- o formă în spațiu, una eterică.

Ea înțelege semnificația fructului interzis

pe care îl păstrează în în căușul iubirii.

Un ochi cosmic omnipotent

m-a deschis în interior

pentru o logică epistemică. Picăturile

de ploaie se prelingeau pe sticla ovală

a ferestrei; umiditate. Acel ochi

se albăstrea ca și cum

ar fi căpătat nuanța stelelor

care nu se mai pot forma și

încep să se evapore

din miezul lor ; embrioni avortați.

Am tăcut o vreme până când

cuvintele ce exprimă suferința

au reușit să răzbată

supraîncărcarea senzorială

a limbii. Sensul lor

s-a pierdut în melancolia ploii ;

tânguire, jeluire, boceală.

Blues-ul stelelor a fost absorbit

de această tristețe crescândă;

a avea senzația

că ești orb atunci când ,de fapt,

poți vedea;

senzorial, stimuli, perceptiv ;

Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.

Poezie de Marieta Maglas

Nota : Stelele portocalii și galbene au de obicei o temperatură medie. Cele mai fierbinți stele sunt albastre și alb-albastru( sursa :articol publicat de Sarah Hoffschwelle).

Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.