Identitate
Mă trezii și văzui în oglindă,
O pată ca o urmă de pantof închisă–
Pe chipul meu; o durere aprinsă,
Stătu în transă, parcă amorțită...
Pe arșița acoperită de duhoare,
Singură nu respiră, ci moare,
Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,
Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.
Deranjat de chinul ce-l îndură,
Mă grăbii spre găleata cu untură,
Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,
Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.
Din dorința salvării morții cu-a mea față,
Din perete, lama mă cutremură de-ndată,
Și privii spre singura oglindă atârnată,
Și văzui o față distrusă și pătată.
Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,
Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,
Tăieturi pe față-mi mai creară,
Dureri și-o strigare cam amară.
Când în locul umbrei din sticla rară,
Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,
Crăpă și rama de p-acel perete,
Să n-aibă cine-o plânge după sete.
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Andrei Iancu
#identitate #confuzie #încercare #tragedie
Дата публикации: 10 июня 2023
Просмотры: 679
Стихи из этой категории
HOINARUL VIS, HOINAR…
La ora când cerul aprinde stelele-n lampadare
Și castanul își numără florile plecate la bal
Visul, hoinarul nopții, sătul de atâta colindare
Uită pe-o bancă gânduri adunate-n în bolul de cristal.
Dispare!Și lasă îndrăgostiții fără visare
Să numere stelele cu-a lor sclipire căzătoare.
Când zorile sparg vise, sparg boluri cu gânduri uitate
Razele de soare se coboară-n rouă să se scalde
Dar… EL și EA caută privirile-n ei reflectate
Pășind ușor pe fire de iarbă, fire de smaralde
Alungând himera, trăiesc, se iubesc în realitate.
Ascunsele sărutări ce din vise erau sculptate
Rămân prinse de cer, pe ,, Carul Mare,, incrustate.
Ochiul
Un ochi cosmic omnipotent
m-a deschis în interior
pentru o logică epistemică. Picăturile
de ploaie se prelingeau pe sticla ovală
a ferestrei; umiditate. Acel ochi
se albăstrea ca și cum
ar fi căpătat nuanța stelelor
care nu se mai pot forma și
încep să se evapore
din miezul lor ; embrioni avortați.
Am tăcut o vreme până când
cuvintele ce exprimă suferința
au reușit să răzbată
supraîncărcarea senzorială
a limbii. Sensul lor
s-a pierdut în melancolia ploii ;
tânguire, jeluire, boceală.
Blues-ul stelelor a fost absorbit
de această tristețe crescândă;
a avea senzația
că ești orb atunci când ,de fapt,
poți vedea;
senzorial, stimuli, perceptiv ;
Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu.
Poezie de Marieta Maglas
Nota : Stelele portocalii și galbene au de obicei o temperatură medie. Cele mai fierbinți stele sunt albastre și alb-albastru( sursa :articol publicat de Sarah Hoffschwelle).
Aceasta poezie este publicata in Poleart Magazine.
,, AZI ,,ȘI ,,MAINE,,
În fiecare zi speranțe îmi cioplesc
Apoi privesc, cum singure se șlefuiesc
Așteptând să vină dorita zi de MĂINE,
Ireversibil vine chiar și ne chemată
E doar o zi și-i metamorfozată
S-aducă repetat, aceleași cuvinte
Monotone….A rare ori și elocvente
Iau ziua de AZI și-o pun într-un rucsac
Un alt MĂINE va fi tot neschimbat
Adus printr-un gest, mereu repetat
Și haina veche a speranței iar o îmbrac
Că-i timpul mut și-alergă nepăsător
Strivind frumoasele flori de liliac ,
Cioburi face din ziua mea de visător
Și eu...Eu cioplesc zi de zi speranțe…
Colosul
Mă aflam la poalele tale munte
Privirea îmi era o căutare
Trecând hăul tremurând pe punte
Mușcam stânca la prima încercare.
Covor de pietre alunecătoare ,
Jar fierbinte sub picioare de călcat,
Trăind crezul că îmi fac cărare
Un munte, eu,aveam de escaladat.
Deasupra ploi și vânturile sunt reci,
Uneori un strop sângeriu de soare,
Îmi este frică de hăul ce pe veci
Muntele mi-a săpat la picioare .
Tu plin de bogății mi te-ai arătat
Nu aveam voie să mă înfrupt din ele
Cu fiare sălbatice m-am luptat
Copacii m-au zgâriat cu alor nuiele.
Colosul la apus era escaladat……
Îți promit...
Nu plânge,îți promit:
Că vom trăi clipe de fericire,
Că vom alerga desculți prin rouă,
Că ne vom da din nou,
Pe topoganul tinereții
Că vom îmbrăca din nou,
Haine de sărbătoare,
Si vom defila prin lumină,
Că ne vom roti de mână cu Primăvara
Între florile fericirii,
Că sufletele vor fi descătușate,
Si vom zbura până departe,
Că ceasul va sta,
Si ne vom privi în ochi ...orcât...
.....................................................
Nu plânge,îți promit...
Abis, în perilipsis
Другие стихотворения автора
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Tot înainte!
Sub sclipirea bombei solare,
se-agită un mic orășel.
E arșiță mare, multă sudoare,
toți se-aprind ca scânteia pe fier.
Norul grabnic le refuză porunca,
se prezintă la loc răzbunător.
Dar stropii nu cad, așteaptă doar ruga,
sub nor arde tot pământul de dor...
În mijlocul crizei, țipete răsună,
nu se-ndură nimeni, niciun ajutor.
Doi copii se mai țin strâns de mână,
o speranță într-un gest răvășitor...
Dar și speranța câteodată moare,
când te-mpungi pe drumul spre izvor...
Apa se duce, apa tot dispare...
și din măr mai rămâne un veșnic cotor.
Viața e moartă în mica adunare,
însă, undeva se află acel supraviețuitor.
E grea povara vieții, e gravă provocare,
nu toți reușesc să scape neiertător.
Așa că, omul oriunde se găsește,
tot va căuta un mic ajutor.
Și călăuza apare, cu trăsura gonește,
și-l salvează pe cel muritor.
Curioasă din fire, călăuza întreabă:
,,ei, și cum e traiul în micul orășel?"
Omul sfios, nu știe ce să creadă,
,,salvatorul n-a fost oare la măcel?"
Cu gândul la nor, cu teama crescândă,
musafirul răspunde cu-n vag mister.
,,Călăuză naivă... se gândi la osândă!",
o nenorocire venită cu-n aer mișel...
Merge și tot merge trăsura prin vale,
coboară și urcă fără-ncetare.
La mijloc e jocul, i-e mintea în soare,
călăuza pare că-i dă crezare.
O vie se vede din trăsură, ce veste!
și călătorul doar ce-a luat-o-n vizor.
De călăuză se roagă: ,,Doar puțin, oprește!
doar un strop, că mi-e sete de mor!"
Zis și făcut, întocmai se întâmplă,
omul o culege și setea-și potolește.
Mai trece un timp și tot stă la pândă,
la margine de drum, doi saci zărește.
Se-ndură de călăuză să oprească din nou,
câteva straie de-ar găsi prin ele.
Călăuza răspunde: ,,dacă nu te simți rău...".
și omul repede s-a și schimbat în ele.
Sătul și-mbrăcat, într-un somn se pierde,
dar îl trezește un răgnet asurzitor.
Pe drum, o bătrână geme de sete,
,,ajutor, străine! ajutor, că mor!"
Însă călătorul vrea acum să doarmă,
de babă să se ocupe altă soartă.
Și hotărât, poruncește ca din goarnă:
,,tot înainte, că-i oricum moartă!"
Mai merge trăsura, mai merge cât poate,
până ce un copil jupuit zărește.
Călătorul adaugă: ,,și el e pe moarte!",
călăuza spune: ,,dar încă se târăște!"
Cu nervii la pământ, sătul de omenie,
omul se vede stăpânul companiei.
Și hotărât, spune răspicat: ,,tot înainte!"
iar călăuza rămâne supusă tiraniei.
Trăsura iese din acel orășel,
a văzut și altele... destule...
Pe un drum nou a luat-o-n mister,
soluții s-au găsit, chiar cu sutele.
Omul apoi observă o groapă,
,,aici trebuie să facă un ocol."
Dar trăsura se mai mișcă-ntr-o roată,
și nici urmă de cel salvator...
Omul se jelește, zbiară mai puternic:
,,oprește trăsura, nu e drum deloc!"
Doar norul se observă, la fel de grabnic,
ca în ziua când el se-ascundea de foc.
Trăsura nu se-oprește, trăsura cade-n gol,
călătorul se nimicește într-un glas sonor.
,,Și alții au scăpat, târându-se-n nămol,
pe veci să trăiești întunericul arzător."
Printre crăpături
Printre crăpături se ridică un vrej cu slabă încredere,
ascuns, privi nedumerit către pomul cu mere,
și se gândi și la sine, și la vecinii săi,
care nu încolțiseră încă de prin văi.
Cu părere de rău, dar cu sămânța înfiptă,
îl întrebă pe măr de când luă ființă,
însă mărul nu-l băgă pe firișor în seamă,
și-și prioritiză îndatoririle de vară.
Prieten de scoarță cu mărul ocupat,
nici părul nu părea să fie interesat,
ori că n-auzea și nu putea a se apleca–
la bietul vrej a cărui întrebare nicicând nu-nceta.
O scoarță mai bătrână decât amicii fructiferi dormea,
și din această pricină pe vrej nu-l auzea,
să-i ignore pe alții ea nu obișnuia,
însă era mereu obosită când fără ramuri rămânea.
Vrejul nu înțelegea de ce toată lumea îl refuza,
și a decis să își îndrepte privirea înspre cea care plângea,
dar nici ea nu-i răspunse la veșnica sa dilemă,
căci suspinul era prea asurzitor pentru a auzi o așa problemă.
Și mie mi s-a plâns micul vrej și l-am consolat ca și pe restul,
de îngrijorat n-avea de ce să rămână, ci să aștepte...
și așa a și făcut, căci aproape că mă prăpădisem cu timpul,
iar atunci l-am văzut pe teiul sub a cărui umbră urmau să mă vegheze...
Concert în pivniță
Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,
La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,
Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,
Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,
foarte păcat de așa moarte...
Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,
Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,
Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,
Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,
tristă mare a lor soartă...
Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,
Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,
Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,
Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,
ce pornire, doar timp era și mâine...
Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,
Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,
Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,
Goana după acel nimic a provocat multe tentații,
noroc aveau, dar în alte spații...
Observând împuținarea sângelui întors pe față,
Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,
Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,
Povara altora va fi să le sape lor mormântul,
s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...
Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,
Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,
Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,
Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.
Moara de Jar
Am crăpat pământul-mamă și ne-am îndepărtat,
Deasupra crestei muntelui plat o moară s-a ridicat;
Și-atunci ne-am cutremurat și eu, și-ai mei, și cei fără de nume,
Și-am privit în spaimă către cerul care se scălda în spume;
În transa pieirii am stat toți îngrămădiți și priveam mai adânc,
Până când s-a rupt și Cerul și doar fumul negru putea fi văzut;
Steaua sorții unei omeniri întregi lumina acum parcă orbește,
Spre moară, oameni cu minți slabe se-ndreptau copilărește;
Și-au plâns pe drumul lung și plin de fumul ce-nconjura moara,
Iar la sfârșit au căzut cu toții și și-au îmbrățișat soarta;
Când mi-a sosit și mie vremea să-mi primesc pedeapsa grea,
Am văzut deja ce măcina și la urmă jarul nostru rămânea...
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...