Rădăcini și jar

Fiecare vis mă îndepărtează de realitate.

Un drum fără sfârșit, dar totuși plin de răspunsuri,
Ce-ar putea fi adevăr, ce-ar putea fi minciună?
În inima mea, fricile se luptă cu dorințele,
Și nimic nu este la fel ca ieri.

Într-o noapte cu ferestrele deschise  

M-am așezat pe marginea timpului,  

Și-am început să număr stele,

Până când una mi-a căzut în palmă.

Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,  

Și-au început să se împletească,  

Ca două păsări fără zbor,  

Prinse în colivia tăcerii.

Am simțit o bucată de cer  

Căzând pe umerii mei,  

Greu ca un gând uitat în ploaie,  

Încercând să se desprindă din carne.

În fiecare clipă, neștiind în gândire,

O parte din mine se desface de lume,  

Dar rămân acolo, legat de pământ,  

Ca niște rădăcini însetate de lumină.

                                        79

Crisalida mea nu știe de frică,  

Dar o simt ca un ecou  

Ce pulsează în venele nopții,  

Tremurând pe marginea infinitului.

Când m-am trezit,  

Dimineața avea gust de tăcere,  

Și doar liniștea rămăsese  

Între mine și cer, între cer și stele.

Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,  

Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,  

Până când nu a mai rămas decât o urmă,  

Pe care doar timpul o poate șterge.

Dormeam sub greul nopții sparte,

Cu suflet frânt și gând pustiu,

Când, dintre umbrele deșarte,

Te-ai întors lin... prea viu, prea viu.

Nu era timp, nici rătăcire,

Nici vina nopților ce dor,

Doar brațele tale, mântuire,

Strânse tăcut în jurul meu ușor.

Și te-am cuprins… ca pe-o minune

Ce n-are voie să dispară,

Iar haosul din mine-apune

Sub liniștea ce mă-nconjoară.

Păreai a mea, cumva, eternă,

Fără plecări, fără sfârșit,

Ca o lumină caldă, fermă,

Ce-n întuneric a venit.

Nu mi-ai vorbit, dar nu era nevoie,

Căci inima știa prea clar:

În vis, iubirea nu se-ndoaie,

Nici nu se pierde în zadar.

Dar m-am trezit… și iarăși noaptea

Mușca din mine fără milă,

Iar locul unde-ți simțeam șoapta

Era doar gol… și doar argilă.

Și-am înțeles, cu dor ce strigă:

Realul frânge, visul leagă,

Că-n lumea-n care totul strică,

Tu n-ai plecat… doar nu mai ești întreagă.

Am obosit să-mi port umbra ca pe o vină,

Să-mi târăsc timpul prin colțuri naive,

Unde gândurile se zbat ca păsările-n cușcă,

Și sufletul cerșește tăcerea ca pe o pâine.

Moartea — o femeie cu ochii închiși,

Împarte liniște în plicuri de cenușă;

Nu cere nimic, doar te așteaptă

Să semnezi, cu o lacrimă, cererea ta de odihnă.

Trupul — o haină veche, uitată-n cuierul lumii,

Îi atârnă din mâneci ani risipiți în zadar.

În buzunare, doar ecouri 

Ale râsetelor de altădată.

Ce e moartea, dacă nu o clipă 

Care se uită înapoi la sine?

Un vis care a învățat să nu se mai trezească.

O ușă care nu se trântește, ci dispare.

Vreau să plec frumos, ca un gând care s-a terminat la timp,

Să mă sting sub pleoapele unui nor

Fără lacrimi, fără martori, fără zgomot —

Doar o semnătură de lumină pe cererea mea de odihnă.

Cel mai rău, mi-e teamă că-ntr-o noapte

Te voi visa… dar n-am să te recunosc,

Ca o straină ruptă din realitate,

Iar eu n-am sa stiu ce să-ți spun, să recunosc.

Mi-e frică că-ntr-o zi te voi descrie

Ca pe-o poveste spusă de altcineva,

Că-ți voi reduce viața la hârtie

Și n-o să știu că tu… erai a mea.

„Erai atât de vie…”  mint ușor,

Când timpul îmi rescrie amintirea,

Și-n locul tău rămâne-un gol sonor

Ce-și joacă-n mine, fals, nemărginirea.

În miez de noapte, când cerul suspină,
Îmi caut visurile printre stele aprinse,
Poate mâine, într-o lume divină,
Te voi regăsi o umbră de doruri nescrise.

Am stat aseară de vorbă cu luna,
Ea mi-a șoptit secrete despre soare,
Eu i-am vorbit despre tine și struna
Pe care sufletul meu cântă iubirea ce doare.

Cerul ne-ar fi cunună, cu stelele nași,
Calea Lactee, altar de lumină eternă,
Dar știu că inima mea e un vis prea auster,
Nu-mi mai aparține, căci numele tău o inundă.

Dincolo de timp

Te port în gând, zi după zi,
Oricât aș vrea, nu pot fugi.
De când privirea ți-am zărit,
Ceva în mine s-a schimbat subit.

Ne întâlnim ca din destin,
Un zâmbet blând, un dor senin.
Și mă întreb, e doar o șoaptă
Sau soarta-n taină ne așteaptă?

Oriunde merg, te simt aproape,
Ca un ecou prins între pleoape.
Poate că timpul ne desparte,
Dar inima spre tine bate.

De-ar fi să schimb ce-a fost să fie,
Aș rupe dorul pe hârtie,
Dar scriu și scriu, iar gândul meu
Se-ntoarce tot la chipul tău.

Și poate într-o zi, cândva,
Când vântul vremii va sufla,
Vom ști că n-a fost întâmplare,
Ci suflete chemate-n zare.

Te duci, și anii de iubire,

I-ai aruncat din inimă și minte,

Și-ți scânteie amarnic în privire,

A mea duioasă rugăminte.

Te duci, călcând peste regrete,

Și lași în urmă ce-a fost ieri,

Furând și-acele mângâieri discrete,

Ce le cerșea noianul de dureri.

Te duci, și nici măcar nu-ți pasă,

De jarul stins în ochii mei,

De-un vis pierdut încă din fașă,

De-un “noi” ce pare că nu-l vrei.

Rămân cu mâna-n gol întinsă,

Spre ce-a pierit din viața mea,

Cu amintirea-n suflet stinsă,

Și-o rană adâncă peste ea.

Rămân cu ultima ta șoaptă,

Ce-a fost rostită printre dinți,

Iar ochii mei umili așteaptă,

Cu chipu-ți dulce să-i alinți.

Rămân, și timpul mă străbate,

Iar pasul tău îmi pare prea grăbit,

Și nopțile din mine-s vinovate,

Că nu ți-au spus cât te-am iubit.

Un cer de târzie toamnă,

Neînsorit, cu lacrimile-n nori, 

Crează nostalgie Doamnă

Și gândul acesta iți dă fiori.

Un ochi discret printr-o fereastră

Înalță privirea și vocea în cânturi,

Imaginând culoarea-i albastră

Deasupra unei verde păduri.

Paleta de culori a vieții

Ți-aduce în simțuri trăire,

Vise frumoase în orele nopții

Trezite-n chemări de iubire.

Optimist este voalul gândirii

Și-ncerci să ocolești o oglindă.

Să nu se mai schimbe vrerea firii

Fugind de anii ce stau la pândă.

Ce poți aștepta de la un cer în noapte

Când o dorință-n suflet te frământă.

Cuvinte îndrăznind ca să le spui în șoapte

Dar Eu-ul și-al tău spirit le înfruntă.

Cu inima-n emoții palpitând,

Privirea-ți caută în zări lumina

Iar zorii zilei noaptea îngenunchind,

Supusă-i gândului ce poartă vina.

Buze moi,

Sub clar de seară,

Te aștept la mine iară

Să îmi lași pe pielea goală

Un miros de primăvară.

Doi ochi negri,înstelați,

Cu esență de iubire 

Care luminează noaptea,

Când adoarme lângă mine .

Doar noi doi

În lumea largă,

Fie, ce-o fi să fie.

Eu te aștept din nou diseară,

Într-un loc cu armonie.

Cum aș putea să cred in tine

Când tu mereu ai gândul dus,

Cum aș putea să-ți cer iubire

Când stiu că altul te-a sedus.

Sunt pregătit să-ți ofer inima

S-o simți cum bate pentru tine,

Dar văd că tu nu îți întinzi palma

Așa c-am s-o păstrez încă la mine.

Mi-aduc aminte când te-am văzut

În grupul nostru de prieteni dragi,

Și cum am îndrăznit sfios să te salut

Și-ai refuzat în seama să mă bagi.

Era pe înserat și luna plină apărea

De după nori pe ceru-ntunecat,

Semn am făcut să vezi că ne privea 

Nu m-ai văzut și-n grabă ai plecat.

Privirea mea te-a însoțit un timp

Sperând că poate capu' ai să întorci,

Să nu mă simt c-am fost un tâmp

Și-un visător ce încă crede în năluci.

Dezamăgirea a fost destul de mare

Și nu știam cum să mă liniștesc,

În gândul meu a încolțit o întrebare

Cànd, unde, pot pe ea s-o întâlnesc

Și vremea tot trecea făra speranță

Din minte să mi-o scot nu s-a putut,

Mă consolam spunând, așa e viața

Și trebuie s-o iei din nou, de la-nceput.

Cu grupul de prieteni m-am întâlnit

Dar ea n-a mai venit să fie printre noi,

Și nimeni nu știa de-i vie sau a murit

Și nici dacă-și trăiește viața in doi.

Dar pe pământ au fost minuni

Și una mi s-a-ntâmplat și mie,

S-o văd pe fată stând în genuni

Làngă un prunc citind din biblie.

M-am înclinat ușor și-am salutat

Primind răspuns la gestul meu,

S-a ridicat zâmbind și depărtat

Trăgând după ea căruțul greu.

 ................................................

 După un timp cu toții am aflat

Că ea la studii afară a plecat,

Și-aici cu un străin  s-a măritat

Dar n-a durat si-au divorțat

Aceasta a fost adevărata lui idilă

A dragului si bunului meu coleg,

Atunci cu toții i-am plâns de milă

Acum vorbim, c-un emerit strateg

Și azi noi despre el mai povestim

Ce mult a suferit după a lui fată,

Și-n glumă nu ezităm să-i amintim

Băiete, tu o himeră, ai iubit odată!

Simt că zilele trec fără vreun rost

Când nu te simt aproape mă simt anost,

Zilele parcă se scurg cu greu din calendar 

Așteptând ziua în care am să te revăd iar.

Când sute de probleme apar de nicăieri 

Tu îmi ești leacul ce mă scapă de ele,

Tu îmi ești antidot când totul merge prost

Doar o îmbrățișare-mi ajunge și totul are din nou rost.

Când sufletu-mi pierdut, fără de tine mai mereu 

Un zâmbet parcă apasă 

Știind că "acolo" ai să vii din nou...

Singur pe lume mă simt fără tine, dragoste

Zilele parcă-mi sunt numărate 

Aștept așa de mult clipa revederii;

Să mă vindec din nou de toate în "brațele tăcerii".