Codexul nescris

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.

Un zimbet de-al tau
Si-o privire tacuta
Un nor trecator
De ling-o vale muta

Te-astept eu sa vii
Sa fim impreuna
Si ne vom iubi
Sub stele si luna

Dintre stelele din cer
Tu imi esti mireasa
Nu-s flori ce nu vor
Ca tu sa-mi fii aleasa

Într-o inimă zdrobită,

Tihna-ți este o icoană,

Tot ce-atingi îți e ispită,

Iar iubirea-i o prigoană.

Plânge ochiu-nlăcrimat,

Viața-i pare prea deșartă,

Bucuriile-au plecat,

Să deschid-o altă poartă,

Că-n iubirea pătimașă,

Nu poți fi doar o scânteie,

Ci văpaia uriașă,

Care mistuie-o femeie.

Și din rana ce suspină,

Se prelinge amurgul stins,

Iar din inima străină,

Curge dorul necuprins,

Ca un tremur de poveste,

Cu dorințe răstignite,

Și iubirea se topește,

În mici gânduri rătăcite.

Rămân pașii pe cărare,

Umbre reci pe-un drum tăcut,

Dragostea, mistuitoare,

S-a aprins... și a trecut.

Mi-e zâmbetul atât de trist

Și-n suflet am o gaură imensă

Căci un ultim vin ai interzis

Lăsând povestea fără recompensă.

Mi-e încă jale-n suflet

Ca doru-mi nu ai înţeles

Şi inima mi -e urlet

Înaintând pe contrasens

Mi-e arsiță de mine

Că mă beau din oglindă,

Din amintiri cu tine

Ce-n vise mă afundă.

Mi-e greu să te mai scriu

Cuvintele-mi pălesc

Când doar aș vrea să-ti fiu

Să mă îmbrățișezi.

Dorinţa te cheamă, iubire albastră,
în poarta iertării o umbră sihastră
aşteaptă fiorul în prag de-nserare
sărutul de-atunci rătăcit pe cărare.

Eşti visul născut din arcada iubirii,
un vals petrecut pe vioara simţirii,
privirea şi trupul, arcuşul şi struna,

în geamăt de stele mirată stă luna.

Albastră e calea spre pleoapa lăsată
pe ochiu-ncărcat cu tăcere-ncarnată,
din cerul scăldat cu azurul privirii
vorbesc doar scântei în viforniţa firii.

Albastrul aşteaptă regina din visuri,
să fii mântuirea-n ascunse hăţişuri
ce inima-mi ţintuie făr’ de scăpare,
adu-mi paradisul să-mi fie cântare.

Aşterne-ţi privirea pe trupu-mi vioară
să-mi fremete coarda lăsată să moară,
răsfiră-ţi sărutul din plânsul sălbatic
prin toamna născută de timpul apatic.

       E albul din iarnă-n albastrele doruri
       în noaptea-nfrăţită cu sfintele coruri,
       aşteaptă o umbră poemul să-l spună
       iubirii albastre trecând prin furtună.

       În poarta iertării stăm mână în mână,
       sunt zorii aproape, albastru se-ngână,
       visat-am albastru în ziua întâia,
       albastre sunt doruri ce trec nemurirea.

Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb,

Răsunând în suflet numai un gol adânc.

Ochii mi se scaldă numai în amar,

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

Pribegesc prin lume în vals de noapte,

Pe muzica sumbră cu note din morminte,

Dar de unde te iau, găsesc doar calvar…

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

De mult am crezut că-mi ești o taină,

Ce zilele, viața, ochii, sufletul îmi luminează,

Dar în beznă, frig și schingiuite zac,

Unde-mi ești tu...dulce nectar?

Privesc din lojă, în camera mortuară,

Cum emoțiile inexistente încep să apară.

Nu mă mai căutați, acum sunt singur, așadar,

Aici îmi erai tu... dulcele al meu nectar…

Am fost doar vânt, cu luna strajă,

Dar m-au numit urgia serii,

Făceam din umbre, miez de noapte,

Un adăpost tăcut și sfânt,

Dar zorii m-au găsit străin,

Cu pașii frânți, cu ochii grei,

Un drum ce-l netezisem blând

S-a prăbușit sub pașii mei.

Am căutat liniște în inimă,

Dar am găsit doar durere.

Cu mâinile întinse-n sus,

Am atins scopuri și ideale.

Sunt liber, înconjurat de lanțuri,

Iar umbrele mă salvează,

Ca-n nopți, să mă chinui iar.

În a mea umbră, zorii se sting,

Iar pasul mă plimbă în pustiu,

Nu văd dorințe, nu simt vise,

Zac aici, rătăcit printre cuvinte,

Unde drumul e doar un ecou

Al sufletului sufocat de speranțe

Și trupul ce nu știe să doarmă.

Și-am învățat că acest drum

Nu mă duce nicăieri, niciodată,

Iar sufletu-mi obosit și greu

Nu mai știe ce să-mi ceară.

În pustiu, între ființe ponosite,

Am învățat să n-am regrete.

Așa am trăit, așa am căzut,

Dar de ce-mi este frică

Când eu sunt un personaj negativ

Dintr-o poveste spusă greșit?

Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare, 

Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,

Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...

Clopote ce sună-n limba de șarpe,

Ne ademenesc într-o falsă comuniune

Sufocând sufletul cu minciuni veninoase

Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.

Ca sărutul morții și mângâierii de harapce

Sorb și pân' la ultim' strop de sânge

Să punem genunchi în față la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,

Topindu-ne într-un ocean de lumină pură și foc,

În care fiecare scânteie devine o galaxie,

Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.

Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,

În care fiecare picătură devine o filă de poveste,

În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,

Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.

În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,

Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,

În care fiecare scânteie devine un secret al universului,

Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.

Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,

În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,

În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,

Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.

În această seară de extaz, suntem doar doi amanți,

Iubindu-ne cu raze de patimă și adiere de fior

În care fiecare tremur e o chemare la păcat,

Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.

Din puținul meu, am să te descriu
Precum marii artiști în operele sale,
Dar am nevoie de o minte de geniu,
Ca să pot pune în artă atâta frumusețe…

Din neajunsul meu, am să te iubesc
Precum scrie-n cărțile de iubire,
Dar am nevoie de o inimă de fier
Ca să pot ține in frâu atâta iubire…

Din mica mea dorință, aș vrea să te ating,
Dar ești prea departe de a mea inimă,
Aș vrea câte puțin să te alint,
Dar sufletului meu, nu-i ștergi nici-o lacrimă.

Te iubesc cu tot ce am, fără știi,
Câte mii te-ar dori, din ale mele firi,
Dar zac în neștire, ale mele gândiri,
Că nu am să pot vreodată să te uit.

Tăcerea noastră răsună tare,
În fiecare pas făcut pe drum,
Cuvintele au murit de mult,
Iar timpul doar ne poartă prin fum.