Testament

Am murit de viu, dispărând ușor-ușor de lângă tine,  

Devenind o fantomă tăcută a trecutului ce urlă,  

Suspinând sânge atunci când treci pe lângă mine,  

Dar nu mă vezi, privești prin mine fără căldură.  

Te oprești, îmi simți prezența goală, deși nu persist,  

Îmi auzi pașii speriată, dar acum nu mai tresari.  

Mă strigi într-o lume transparentă, trist, deși nu rezist,  

Cu lacrimi de smoală ce tăioase cutreieră-n uitări.  

Totuși nu poți să auzi lacrima căruntă a existenței mele,  

Doar vezi o umbră ce în suflet îți lasă un fior rece,  

Ascultând șoaptele viscolului iubirii noastre, îngreunând zalele,  

Cu amintiri înghețate în trecutul ce plângând refuză să plece.  

Iar dacă mai rămân, voi fi doar o veșnică umbră,  

Rătăcind aevea într-o lume ce nu mă recunoaște,  

Ca și o fantomă a unei iubiri ce a devenit macabră,  

Obligat să plantez sentimente menite să nu mai renască.

De ce trece toată viața-n van,

Mai mereu în goana după ban?

De ce trebuie să suferim atât,

Neputând să-i punem punct?

Of, tu ban nenorocit,

Multe familii ai făurit,

Doar pe interese nebune,

Pentru tine și avuție.

De ce dezbini familii,

Despărțindu-i de-a lungul vremii,

Aducând doar durere și necaz,

Vieți trăite fără haz?

Iar, în al ispitei viclenii,

Tu, banul, ochiul dracului,

De ce aduci atâta durere,

Lăsându-ne fără putere?

Ce să facem noi,

Pentru a scăpa de voi,

Nenorocite hârtii colorate,

Să nu vă mai ducem în spate?

Și să ne regăsim fericirea,

În ale măreței iubiri taine,

Lăsând totul în voia sorții,

Găsind pacea-n lucruri mici.

Doar atunci vom simți libertate,

Scăpând de povara hârtiilor colorate,

Trăind viața cu-n suflet curat,

Fără de griji și fără de păcat.

Să uităm de-ale banilor ispite,

Să ne bucurăm de aceste zile,

Și să trăim măcar dată cu adevărat,

Într-o lume sinceră și demnă de admirat.

Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,  

Acum că anotimpul se răcește?  

Nu-ți e frică să te pierzi,  

Și sufletul tău să-ți înghețe?

Ba mi-e frică, simt că mor,  

Nu-mi mai pot vedea un viitor,  

Simt cum inima încet îmi moare,  

Iar frigul vrea să mă doboare.

Și atunci de ce mai stai?  

Pleacă spre continente calde,  

Unde inima îți poate bate,  

Fără aceste sentimente reci.

Nu vreau, chiar de-ar trebui,  

Inima mea ruptă mi-o poți învinui,  

Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,  

Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.

Și preferi să mori acum înfrigurată,  

În a iernii răceală cruntă?  

De ce vrei să te pierzi pe tine?  

Nu te gândești că poate nu-i bine?

Chiar de-i bine, chiar de nu-i,  

Eu nu voi spune asta nimănui,  

Chiar de-mi va fi voința smulsă,  

Gheare de gheață inima să-mi străpungă.

Acum te rog, lasă-mă în pace,  

Pleacă și găsește-ți o altă cale, 

Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,  

Și nimeni nu va putea să mă oprească.

Bine, voi pleca, micuță pasăre,  

Lăsându-te în această nepăsare,  

Te vei pierde singură pentr-o prostie,  

Și nimeni nu va putea să te salveze.

În frig, înghețată și slăbită,  

Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,  

Cu ochii închiși și-o inimă frântă,  

Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.

Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,

Durerea ei se pierde-n neant,  

O vrăbiuță, acum uitată de toți,  

Moare sub cerul rece și înfrânt.

Doar natura-i plânge moartea,  

Aruncând fulgi grei peste ea,  

Acoperind-o cu un strat de nea,  

Să-i ascundă toată durerea.

Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,  

Simți cum frigul și durerea te omoară,  

Sacrificiul tău e o iubire neuitată,  

Împărtășind cu toți această năpastă.

În amurgul serii glorioase,

Un icnet înfundat s-aude,

Plin de durere și necaz,

Nelăsând vreun moment de răgaz.

E al codrului suspin,

Îndurerat de tot acest venin,

Pe care îl aruncăm neîncetat,

În tot ce-i apropiat.

Plânge plin de tristețe,

În acele sumbre momente,

Când vede ale noastre deliruri,

Ce-l încarcă de supărări.

Și ne întreabă cu amar,

Ce-i cu-atât calvar,

De ce trăiți cu dușmănie,

Uitând la nesfârșit de frăție?

Apoi, tăcut, se pune pe gânduri,

Zăpăcit de-aceste timpuri,

Grele și pline de răutate,

Lipsite de acea fraternitate.

Și tăcut, codrul suspină,

În noaptea ce-l cuprinde,

Cerând doar un pic de lumină,

Și sperând că lumea se schimbă.

Privind cu dor înspre trecut,

Când totul era mai plăcut,

Își dorește un viitor plin de lumină,

Fără răutăți și fără ură.

Însă, până atunci, așteaptă,

În a serii miasmă întunecată,

Răbdător, veghează neîncetat,

Purtând dorințe de neînduplecat.

Ce n-aș da…

S-o pot lua iar de la capăt,  

Să te pot iubi înc-odată,  

Să-ți pot fura înc-un sărut,  

A mea dragoste spulberată.

Ce n-aș da…

Să fiu una din lacrimile tale,  

Să nasc din ochii tăi,  

Să-ți pot aluneca pe obraji,  

Pentru a-ți muri pe buze…

Și dacă visele ar deveni realitate,  

Ne-am întoarce iar la acel început,  

Cu promisiuni și săruturi pe-ndelete,  

Până când timpul ar fi de nepătruns.

Dar acum, rămân doar amintirile,  

Lacrimi și șoapte învăluite-n tăcere,  

Sperând că iubirea, chiar și-n vis,  

Ne va reuni din nou, așa cum am promis.

Vteau ca inima să-mi fie atinsă,  

De-a ta dulce mângâiere aprinsă,  

De-al tău zâmbet de copil topită,  

Și de-al tău chip îndrăgostită.  

Și-aș vrea să-mi fii mereu aproape,  

Citindu-mi poeziile în fiecare noapte,  

Ascultându-mi poveștile, de se poate,  

Fiind cucerită de-ale mele șoapte.  

Iar în nopți de abanos înghițite,  

Să-mi umpli cerul de steluțe,  

Să-mi aduci o lună ce strălucește,  

Cu mii de nuanțe să mă farmece.  

Chipul tău, în al meu suflet tablou,  

Să-mi fie al vieții mele bibelou,  

Făcând din mine un ultim erou,  

Salvând la nesfârșit zâmbetul tău.  

Și chiar de-ar fi un simplu vis,  

Ar fi unul ce nu poate fi descris,  

Ce-mi poate târî fericirea în abis,  

Lăsându-mă de durere cuprins.  

Asta sunt eu, poetul neînțeles,  

Artistul ce iubește în exces,  

Romanticul ce nu are succes,  

Pierzându-se în acest mistic proces.  

Iar de vrei să pleci, pleacă,  

Pune-mi sufletul iarăși în gheață,  

Sfâșie-l cu a ta pedeapsă,  

Și ia-mi cu tine orice speranță.

Am devenit un difuzor, un subiect cu circumstanțe

Și prorocesc ce nu mai fac, dar de făcut, totuși mi-ar place.

Mi-e lene inutil să mai pornesc și nu găsesc acel imbold ce te trezește

Mă tot împing să nu opresc și să strivesc vitreg bobocii.

Și-atunci pășesc inconsecvent pe ghimpi... fragil

Şi plâng dureri din iadu-nvolburat al minții

Cu suflul ștrangulat în piept;

Suspend banal, deasupra unui hău sistemic,

Proiecții iluzive în fluxul inerent al vieţii

Șovăitor balans de crezuri și de vicii pe podul făurit sub mâna fricii.

Liniștea mă acaparează,

Cerul brusc se înnorează,

Oamenii țipă, dar nu ii aud.

Pe piatra funerară scrie că m-am înecat în rau.

M-am reîncarnat într-o pasăre,

Fără remușcări  zbor liberă către cer.

S-a terminat chinul, în sfârșit!

Dar nu este un final fericit.

Lasă-mă în pace!

Nu te atinge de mine.

În sufletul meu sunt doar ruine,

Nu încerca să ajungi la mine, sunt deja pe fundul lacului.

Ambulanța se zguduie,

Toată  lumea e agitată,

Dar eu aud liniștea pentru prima dată.

În schimb, corpul neînsuflețit bântuie.

Mam trezit ramas in vise.

Printre ginduri ratacit

Cautam durerea vietii

Sa nu uit ca am trait

M-am trezit departe-n bezna

Descult prin pietrele insingerate

Cautam unde se naste visul

Sa infiez visele abandonate

M-am trezit printre morminte

Dezbracat prin spini calcam

Cautam undemi lasase-m somnul

Si patul din pamint unde dormeam

M-am trezit unde se naste ziua

Intre rasarit de soare, si noapte 

Eram rupt bucati,imprastiate

Plingeam,dar nimeni nu era aproape

M-am trezit de cite ori, ca sa adorm

M-am trezit ca sa nu dorm o viata

Corpul ca un fum se pierde-n noapte

Si iar adorm pin dimineata

    Tăceam printre morminte,
    Cu ochii larg deschiși,
    Nu mai doream cuvinte,
    Pe cer, dor norii ficși...
    
    Din piept, fără suflare,
    Cu sufletul ieșit afară,
    Mă ridicam spre negrele altare,
    În larmă tristă de fanfară...
    
    Pe cenotaful gol, doar corbii,
    Croncăneau zburlindu-și pana,
    La margine de cimitir, doar orbii,
    Cu întinse mâini, își cer pomana...
    
    Pe cerul gri, copacii cu tristețe,
    Dezbrăcați de-a frunzei haină,
    Se-nclină-n vifor cu blândețe,
    Spre lumea care trece-n taină...
    
    Căci suntem numai umbre vii,
    În trecere, grăbit, prin astă viață,
    Și-n mod inevitabil, la sfârșit de zi,
    Rămân doar cruci ce ruginesc în ceață...

De mare am vrut să fiu copil
Să nu trăiesc o viață în zadar
Mereu să fiu util
Dar mi se rup filele din calendar

Am să mor și eu odată
În cămară singuratic
Viața îmi este înnodată
Și sufletul sălbatic

Doar un singur paragraf
Din tot ceea ce-am avut
Voi lăsa doar praf
Și nimic mai mult

Am creat din moarte poezie,

Iar din delir și nebunie

Am născocit azi pe hârtie

Un flux mortal de nemurire.

Am suferit în adormire

Și m-am născut în veșnicie,

Printre miresmele funebre

M-am rătăcit de mine.

Am rezistat prin a muri

Și m-am născut pentru a fi,

Am născocit din frică

Mormintele de sticlă.

Am plâns cu moartea-n noapte

Și m-am trezit departe,

Am căutat să mor

În iad să mă cobor.

Am căutat morminte

Punându-le în minte,

Am zăbovit la cruci

Citind cuvinte lungi.

Și m-am pierdut de tine,

Plecai la cer, copile,

Pierzându-vă pe voi,

M-am rătăcit în nori.

Am întâlnit pe-ai mei

Și pe străbunii tăi

Și-o să vă scriu de ei

De-o să găsesc condei.