Testament

Cum se numește oare  

Acea persoană care moare  

De prea multă tristețe și dor  

În al serii amurg amețitor?

E oare acel băiețel iubăreț  

Ce odinioară era zvâcnet?  

Iar acum ce s-a întâmplat  

De e atât de dezolat?

Îl doare prea tare dorul,  

Gândul luându-și zborul,  

Către a inimii aleasă,  

Încercând să o găsească.

De ce plângi acum, băiete,  

Acum când pe cer sunt stele?  

Nu știi tu oare că-n al tău vis  

O poți vedea cu al său dichis?

Iar acum calmează-te ușor,  

Alungă-ți gândul disprețuitor.  

Zâmbetul tău reapărând,  

Pe-al tău chip cât mai curând.

Mă poți vedea plângând de acolo sus?  

Urlu spre cer, căutând al tău răspuns,  

Dar primesc în schimb o tăcere amăruie,  

Prefăcându-mi iarăși sufletul în statuie.

De ce ai trebuit să pleci cu tot cu parfum,  

Lăsând în urma ta doar un miros de fum?  

Căci m-ai ars până când am devenit cenușă,  

Cuprins de dor, simt cum rămân blocat la ușă.

Și ce mi-a mai rămas de la tine acum mi-e zid,  

Țintuindu-mă de el, de parcă aș fi tras în vid.  

Și scriu pe el cu degetele, lăsând totul să doară,  

Folosindu-mi sângele drept cerneală — și mă doboară.

Ca mai apoi, îngenuncheat, să renunț la mine,  

Neputând să mai trăiesc fără semne de la tine,  

Fără să-ți aud glasul care-mi mângâia lacrima,  

Făcându-mă să zâmbesc, uitându-mi patima.

Dar acum, lipsit de alinarea purtată de tine,  

Îmi pun capăt acestor cumplite zile și suspine,  

Trimițându-mă cu mâna mea în iadul iubirii tale,  

Fara resentimente, doar resemnare în flăcări pale.

Tu, vrăbiuță, de ce mai stai,  

Acum că anotimpul se răcește?  

Nu-ți e frică să te pierzi,  

Și sufletul tău să-ți înghețe?

Ba mi-e frică, simt că mor,  

Nu-mi mai pot vedea un viitor,  

Simt cum inima încet îmi moare,  

Iar frigul vrea să mă doboare.

Și atunci de ce mai stai?  

Pleacă spre continente calde,  

Unde inima îți poate bate,  

Fără aceste sentimente reci.

Nu vreau, chiar de-ar trebui,  

Inima mea ruptă mi-o poți învinui,  

Ea nu-mi permite să-mi las casa baltă,  

Ar fi prea sfâșiată de-ar trebui să se despartă.

Și preferi să mori acum înfrigurată,  

În a iernii răceală cruntă?  

De ce vrei să te pierzi pe tine?  

Nu te gândești că poate nu-i bine?

Chiar de-i bine, chiar de nu-i,  

Eu nu voi spune asta nimănui,  

Chiar de-mi va fi voința smulsă,  

Gheare de gheață inima să-mi străpungă.

Acum te rog, lasă-mă în pace,  

Pleacă și găsește-ți o altă cale, 

Eu rămân aici, în agonia mea perfidă,  

Și nimeni nu va putea să mă oprească.

Bine, voi pleca, micuță pasăre,  

Lăsându-te în această nepăsare,  

Te vei pierde singură pentr-o prostie,  

Și nimeni nu va putea să te salveze.

În frig, înghețată și slăbită,  

Vrăbiuța cade-n zăpadă rănită,  

Cu ochii închiși și-o inimă frântă,  

Singurătatea-i cruntă i-a luat sfârșit.

Nimeni nu-i aude strigătul îndurerat,

Durerea ei se pierde-n neant,  

O vrăbiuță, acum uitată de toți,  

Moare sub cerul rece și înfrânt.

Doar natura-i plânge moartea,  

Aruncând fulgi grei peste ea,  

Acoperind-o cu un strat de nea,  

Să-i ascundă toată durerea.

Suflet al meu, vrăbiuță înghețată,  

Simți cum frigul și durerea te omoară,  

Sacrificiul tău e o iubire neuitată,  

Împărtășind cu toți această năpastă.

Sfletu-mi înfruntă pustiul,

Precum codrul tău subtil.

Stau si scriu nedumerit,

Gândindu-mă la cumplit.

A ta plecare ne-a îndurerat,

Sufletu-i adânc sfâșiat,

Drumu-i si el-ntunecat,

Melancolic şi nevindecat.

Lacrimi curele cad încet,

Pe sicriul tău din lemn,

Având un sentiment nedemn

Ce mă macină incert.

De când ai plecat,

Sufletu-mi e sfâșiat,

Și continuu a suspinat,

De tristețe încețoșat.

Dar în noapte, visurile-mi poartă,  

Umbrele trecutului pe umeri m-apasă,  

Încerc să te regăsesc printre amintiri,  

Sperând să îmi alini aceste răni târzii.  

Fiecare zi trece tot mai greu,  

Gânduri răpimdu-mă tot mereu,  

Sufletul tânjește după prezența ta,  

Și totuși, lumina ta pare a se estompa.  

Într-o zi, poate, timpul va vindeca,  

Durerea ce acum mă sfâșie grea,  

Păstrându-te în intimă amintire,  

Ca o stea ce ma veghează-n vecie.  

Dar până atunci, cu dor te-ndemn,  

Să mă veghezi, înger blând,  

Și când noaptea mă va cuprinde, 

 Să-ți simt prezența ce mă-nlănțuie.

De ce iubirea doare fără rost,  

În loc să-ți fie soare-n adăpost?  

Ea-ți aduce doar ploi și furtuni,  

Iar visurile-s acum tăciuni.

De ce trebuie să fie așa mereu,  

Să nu te pot vedea, drag vis al meu?  

Să-mi plângă sufletul, de dor îndurerat,  

Începând să doară când de liniște-i sfâșiat.

De ce mereu îmi lipsește alinarea,  

Al tău sărut cu gust de cireșe-n vară?  

Acum sufletu-mi e tot mai adânc sfâșiat,  

De dor măcinat și-n agonie tot zac.

Și chiar de dorul mi-e alinare,  

În amintire sunt în brațele tale.  

Căci, și când totu-i greu,  

Ești lumină-n gândul meu 

Aducându-mi mereu un zâmbet,  

Pe-al meu chip tot mai supărat,  

Făcând acei nori grei de furtună,  

Să se transforme într-o semilună,  

Luminând al meu cer tulburat,  

Și-alinându-mi sufletul de dor sfâșiat.  

Căci chiar și-n clipele de mare agonie,  

Dragostea ta rămâne veșnică alinare.

Oricât aș vrea, nu te pot descrie,  

Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.  

Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,  

Că nu te las să ajungi o simplă amintire.  

Că-n fiecare zi, mor câte puțin,  

Când plouă cu regrete din al meu suspin.  

Suspine pline de dragoste și dor,  

Zăcute într-un sunet amețitor.  

Aș da orice să te mai văd odată,  

Amia iubire să fie mângâiată.  

Și chiar de-ar fi doar un vis,  

Să-ți pot șopti ce am de zis…

Și-n taina nopții, când stelele veghează,  

Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,  

În visele mele, te caut neîncetat,  

Cu dorul ce mereu m-a frământat.  

Către Marele Somn

Sub cadavru meu,

Nu este loc de altu’

Sub cadavru meu,

Vreau sa-mi fie pacea pe meleaguri..

Să-mi repet rugăciune-n piept,

Să cânte aromat, mireasma dintre tei cei nedrepți.

Să urce scările, să coboare munți..

Să fie pace peste tot, și peste muchii.

Să fierb de nerăbdare.. să te-ntâlnesc o dată,

Să-ți pot să cânt, poezia recitată.

Plimb în gol, plimb pe stradă,

Plimb fără pic de sens,

Dar tu.. tot o dată, să vii să îți spun cât te iubesc.

Să te plimb la piept, la trup și gând,

La ceru cel alb, pe care nu pot să ți-l arăt..

Să-ți curgă lacrimi din piele de sânge,

Pe petalele ce le numești tu buze,

Să fiu păzitor ție,

Iar tu.. să îmi dăruiești mie.. doar iubire.

Stele pictate-n culori,

Luminează ceru, iar tu.. mă vezi printre nori,

Sunt acolo dar voi veni aici.. în curând tot paradisul nostru va fii închis.

Răni rătăcite am eu,

Tu le vindeci mereu cu inima,

Cu trupu’.

Sunt la pământ la final,

Tu mă ridici în speranță,

Te-aștept să vii cu mine,

Să te-ngropi în iubire,

Să-ți dau viața pe a ta, să te strâng la piept strâns de un dar.

Crudă-mi viața, departe de ea,

Cavaler frânt pe frontu’ inamic.

Cavou îmi recitește.. ușor în gol,

“Vei veni spre mine, iar eu te voi primi, cu brațele deschise, oricând vei dori”.

Rătăcesc de ceva timp păduri,

Căutând ceas, și adevăr,

Dar răsună încet în gol cavoul

“Timpu’ mi-a rămas doar mie, te-a părăsit și ma ridicat din tine, vino spre mine”

Da mă-ntorc spre iubirea mea de stea, să îi spun amăgit despre cavou.

Înțeleaptă fii tu soarta mea,

Cavou m-a călăuzit în iad, în speranța fără sfârșit.

“Ruginiră buchete, și străbate munți în ghete, voi fii aici, voi fii acolo, voi ști tot, ca un cronos”

Aud picăturile căzând,

E furtuna afară.

Dansez în ploaie,

Pe lângă apă,

Pe chipul meu o lacrimă arzătoare.

Ce n-aș da, Doamne,

Să pot iubi din nou,

Dar golul din inimă

Mă distruge

Bucățică cu bucățică.

Lacrimile cad

În apa de ploaie.

Îmi aprind o țigară,

Gândurile prin cap suroaie.

Vremuri frumoase…

Fericită eram, îndrăgostită

De un băiat

Ce mă făcea să ard.

Râdeam, nu fumam,

Fericită eram.

O cutie de energii pozitive

Ce acum abia de mă mai ține.

Fumul se pierde prin ploaie,

Surâd, dar tot mă doare.

Mi-e dor de tine,

Inima mă înțeapă.

Inspir și expir fumul,

Ceva mă apasă.

Sunt pierdută…

În fiecare seară mă rog

Să fii bine, să fii iubit,

Chiar dacă pe mine m-ai zăpăcit.

Încep să înnebunesc.

Nu pot dormi,

Nu pot râde.

Trecutul mă ajunge.

Mi-e dor de vremurile vechi

În care râsul era real.

Acum e doar o mască

Care mă ține departe de viață.

Furtuna începe mai tare,

Este 12 noaptea.

20 de apeluri ratate…

Nu-mi pasă, oricum nu sunt departe.

Nimeni nu mă observă.

Toți știu că fumez,

Toți mă judecă,

Dar nimeni nu înțelege

Că o să mă curăț cât mai repede.

La dracu!

Cineva vine.

E un băiat, ceva cunoscut îmi atrage atenția.

E el, e cineva pe care cândva îl iubeam.

Nu m-a rănit,

Dar ceva din el mă făcea să ard.

Eram fericită…

Ceva e ciudat.

Începe să se facă negru.

La naiba, doar nu se termină…

Am clipit, eram în viață.

Ploaia încă se aude.

Deschid ușor ochii…

Am avut iar o viziune.

Telefonul sună,

Toată lumea e îngrijorată.

Dar eu sunt atât de calmă.

Nu știu dacă o să trec peste,

Dacă o să mai pot iubi.

Nu îmi pot vedea viitorul,

Doar trecutul care trebuie dat uitării.

Telefonul încă sună.

Am terminat țigara.

Mai scot una.

Dar pentru prima dată

După mult timp,

Văd luna.

Era așa de luminoasă.

Prin picăturile de ploaie care o reflectau,

O lumină duioasă

Care o gheață rece îmi arătau.

Îmi aduce aminte de el.

Arată ca ea:

Atât de rece pe exterior,

Dar așa de cald pe interior.

La naiba, îmi fac rău singură.

Trebuie să-l uit.

Are pe altcineva,

E fericit.

Dar eu?

Eu nu mai exist.

Nu știu ce fac aici.

Părinții mă sună,

Prietena mea mă caută.

Acum un minut am văzut-o,

Era disperată.

Dar hanoracul negru

Mi-a acoperit fața.

Picăturile de apă cad de pe mine.

Ajung acasă.

Spre surprinderea mea,

Toată lumea panicată.

Era doar mama nervoasă.

Eram pedepsită iar,

Dar nu-mi pasă.

Făceam ce voiam.

Oricum nimeni nu mă înțelege.

Ce rost are să-i înțeleg,

Când ei mă tratează cu regret?

Nu mă chinui să ascund mirosul de țigară

Care venea din cale afară.

Dar nimeni nu vorbea.

Știau că oricum nu mă pot opri,

Așa că nu-și risipeau cuvintele pe nimic.

Am adormit.

Coșmarul a apărut.

Cineva este cu mine în cameră.

Am un cuțit la gât.

Mă ridic.

Nimeni nu este aici.

Nu mai suport, îmi zic.

Este ora 4.

Toți dorm.

Ușa e încuiată.

Nu pot ieși să-mi văd de dor.

Am cheie de rezervă.

Îmi iau niște snackuri.

Mă uit la părinții mei dormind,

Apoi la prietena mea.

Planuri mari aveam,

Dar eu nu mai pot rezista.

Am lăsat un bilet pe masă.

Urma să fac ceva greșit.

Am luat o funie.

I-am lăsat prietenei mele un jurnal,

Să nu-mi plângă de milă.

Nu o puteam vedea așa, deoarece o iubeam.

O lacrimă a curs.

Am ieșit din casă.

În locul în care ne-am cunoscut,

M-am așezat pe o bancă.

În față era un copac,

Era copacul amintirilor,

Care urma să fie al morților.

Am legat funia,

Mi-am așezat capul.

Aveam un bilet în mână

Pentru iubitul meu,

Care era al alteia.

Lacrimi au început să curgă.

Nu puteam face asta.

Inima îmi bătea.

Îmi era frică.

Nimeni nu era,

Doar eu.

Până când din umbră cineva apărea.

Tot ce am văzut a fost că a luat-o la fugă.

Înspre mine venea,

Iar după am căzut.

M-am trezit la spital.

Cineva era lângă mine.

Nu era el, dar era prietena mea,

Care mă iubea.

Am început să plâng.

Inima mi s-a luminat.

Părinții mei nu erau.

Nu le păsa.

Dar în schimb era toată școala mea,

Toți speriați.

Am tresărit.

Nu-mi venea să cred

Ce vedeam în față.

O coadă imensă

Cu flori de viață.

Întunericul a dispărut.

Cei care trebuiau să fie au plecat.

Cei care din lumină făceau întuneric

M-au lăsat.

Le simțeam dorul,

Dar nu voiam să mă întorc.

Din umbra speriată a venit lumina încurajată.

Din negru tot e alb.

Aveam o viață normală.

Lumina a învins

În momentul din noaptea amară.

Nu știu cine m-a salvat,

Dar îl iubesc

Și-i voi mulțumi mereu.

Un trandafir s-a ofilit
Cândva, la început de vară
Trist, ignorat și neiubit,
Uitat în arșița de-afară

S-a scuturat tot așteptând
Ca ploaia să nu-l ocolească
Sau măcar roua, când și când,
Petalele să-i umezească.

Mai mulți din jur l-au amăgit
Că ploaia nu vine chemată,
Dar c-o să vină negreșit
Când nu te-aștepți, așa, deodată.

În așteptare au trecut
Ani mulți de lacrimi și suspine,
Dar ploaia tot n-a apărut
Și nici nu da vreun semn că vine.

Din cerul unor ochi senini
Ea continua neabătută,
Să cadă peste mărăcini
Și peste lanuri de cucută.

Și când ajunse-ntr-un târziu,
Petalele-i zăceau pe trepte,
Căci trandafirul sângeriu
Murise, obosit s-aștepte.

Acum degeaba potopea
Pământul tot, înverșunată...
Nimic nu mai putea schimba,
Ce-i mort nu-nvie niciodată.

Degeaba norii-ntunecați
Pe cer a început să-i strângă,
Cu stropii-n lacrimi transformați,
Nu mai putea decât să-l plângă.

De-ar fi ar da și soarele
Și-n beznă grea ar bate drumul,
Să-i mângâie petalele
Și să-i mai simtă iar parfumul.

Căzu câteva ore-n șir
Nevrând să se obișnuiască
Cu gândul că un trandafir
Nicicând n-o să mai înflorească.

Așa a fost lăsat de sus
Și poate-așa va fi să fie,
Mereu un trandafir răpus,
Mereu o ploaie prea târzie.

De după norii în delir
Un curcubeu stă să apară,
Un zâmbet trist de trandafir,
Pierdut la început de vară.

A murit s-a dus săracu acolo la Domnul sus,
Unde nimeni nu vroia să ajungă în curând.
Dumnezeu a vrut să-l ţină pe acest frumos pământ,
Dar sistemul medical ia refuzat orice gând.

El nu putea să respire şi-n fotoliu se zbătea,
Se ruga la Dumnezeu, cineva îl va salva.
Ambulanţa fără aer, fără medic a sosit,
În loc să îl facă bine, tot mai rău l-au chinuit.

Şi zbătându-se săracul, după aer el tânjea,
Asistentul şi şoferul la medic telefona.
Iată după un sfert de oră, o salvare a sosit,
Căci un asistent şi medic, prea târziu ei au venit.

Căci săracul Daniel fără aer şi aparate,
Moartea o simţea acuma repede şi mai aproape.
Fără medic să-l ajute inima lui nu mai poate,
Geaba au încercat acuma dar sfârşitu-i mai aproape.

Timpul trece mai în grabă, inima nu vrea să-i bată,
Iar medicul disperat decesul la declarat.
Acum stau şi mă gândesc cum oamenii chinuiesc,
Oare pentru ce plătim, noi cu zile să murim?

Pentru un sistem bolnav, plin de doctori şi asistente,
Dacă şpagă nu le dai toate sunt incompetente.
Ei sunt toţi cu ochii în patru după şpagă şi valută,
Dacă şpagă nu le dai nici de cum ei nu te ajută.

Uite aşa i–i în România la medici merge hoţia,
Ei vor şpagă cât mai multă dar oamenii nu ajută,
Însă vor salarii mari, să fie miliardari,
Oamenii mor în spitale, pentru ce-i plătim noi oare?

La moartea  unui artist
E  ziua când îl plânge
Arcușul cântă  trist
Penelul  cerul  frânge.
Pianul ,singur  solist
Tăcute- i  sunt  clapele
La moartea  unui  artist
În  lacrimi  sunt  pleoapele.
Clovnul  mereu scenarist
Gongul  profund  îl bate
Astăzi  mâhnit, realist
Pleacă  târziu  în noapte.
Când  moare  un  aritist
La aștri se va duce
Din cer norul plouă  trist
ȘI rolul vieții zace.