Cheia inimi mele

ascultând

  bătăile fierbinți

ale timpului de așteptare,

ornat cu ofrandele veacurilor,

ating

respiratia cititorului, ce cotrobăie

prin odăile cărților.

Nu mai simt iubire 

Nu mai simt nimic 

Căci a ta plecare 

Tare m-a mâhnit 

Aș fi vrut să fie vis 

Și să mă trezesc nițel 

Dar a ta iubire 

N-a fost din oțel 

S- topit ca ceara 

Și-am rămas pustie 

Iar dorul meu de tine

Are sa reînvie 

Nu te dau uitării 

Căci eu te am iubit 

Iar inima mea

Nu te-a folosit..

În grădina amintirilor mele, înflorită cu taina primului sărut,

Zămislesc versuri ca pe frunzele unei vechi cronici, 

Când inima mea a fost captivă în lanțurile dorinței,

Și sufletul meu dansa în lumina ochilor lui

El era ca o stea căzătoare pe cerul nopții,

O promisiune strălucitoare, o tainică iluzie,

Cu ochii lui, oglinda sufletului său, o lume de mistere,

În care m-am pierdut fără de drum, într-un labirint al dorinței

În fiecare atingere, simțeam marea sărutând țărmul,

În fiecare râs, descopeream ecoul fericirii pure,

Dar vântul timpului a suflat aspru și nepăsător,

Și în trecerea lui, a luat cu el pasiunea, lasând doar amintirea

Acum, ca un călător pe mare, înlăuntrul sufletului meu,

Tânjesc după el, ca și cum ar fi fost o pasăre fugind spre cer,

Într-un peisaj de amurg, unde culorile sunt stropite cu nostalgie,

Și cuvintele sunt răstălmăcite de adierea melancoliei

Dar în ciuda distanței și a uitării, flacăra lui arde în mine,

Ca o făclie ce luminează în întunericul etern,

Prima mea dragoste, ca o floare de nufăr pe un lac adânc,

Încă înflorește în grădina inimii mele, pur și neschimbată

Tot neamul meu e acuma sub lut,

Iar când păşesc e un pas peste tata,

De aceea mă aplec spre pământ să ascult,

Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.

Tot neamul meu e acuma sub iarbă,

Iar când păşesc o mângâi pe mama,

Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,

Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.

Tot neamul meu e acuma în cer,

Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,

Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,

Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.

Tot neamul meu e acuma în mine,

Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,

Când moartea va veni nefiresc şi la tine,

Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.

iubirea noastră?

distrusă.

zâmbetul tău?

o minciună.

ochii tăi?

otravă pură.

atingerea ta?

ca sarea pe rană.

sentimentele tale?

doar de fațadă.

iar eu?

un nimic care te-a iubit..

Что-ж сказать тебе такого,

Чтобы больше никогда, 

Не искала ты другого,

Что-б моей была всегда.

Я скажу одно лишь слово,

Что не говорил я никому,

Это стоит дорогого, 

Слово нежное "люблю"

Слово это ты забудешь,

Я уверен что тогда, 

Далеко когда ты будешь, 

и пройдут мои года. 

Zi de zi trăiește în mine

Interes în veșnicul codru,

Dragostea cea fără măsură 

Îmi aduce mulțumire.

Ramuri falnice vor să coboare.

A le urma în a lor bucurie.

De mă uit la tot ce-i verde.

Mă inspiră și mă mângâie.

Tot ce crește prinde viață 

Ce tămăduiește gândul rătăcit.

Liniștea și pacea blândă 

Se nasc din zborul domolit,

Iar cel ce aleargă mereu neîncetat 

Nu va cunoaște cer senin.

Un copil sarman se joaca cu compasul, ii scapa din mana si isi taie nasul

Baiatul amarat, speriat si turmentat, a cazut pe nas si bratul i a scapat

Rostogolindu-se in durere si suspin, a mai trecut o ora si a murit in chin

Pe lumea cealalta, umplut el plin de ura s-a enervat mai tare, i-a mai cazut o mana

Cu nasul taiat, cu mainile pe jos, s-au enervat baietii, ficatul i-a fost scos

Fara ficat, inima si splina, a mai trecut o ora l au aruncat in mina

In mina abordat, de-un mare bulangiu sa nu-l vada deloc si-a scos ochiu pe viu

Cu un ochi ramas si fara speranta, tarandu-se pe jos a intalnit o rata

Nu era o rata, era o vrajitoare, fermecat el fiind ii scoate un ochi si moare.

Pe întinderea alba de nea,un punct neînsemnat;

Universului nu-i pasa de noi

Și totuși,sufletul ,conștiința,gândirea,

Fac din noi un ceva minunat..

Ratacesc printre ruine 

Descoperind spirite în cărțile vechi,

Fiecare om e un templu înalt 

In cetatea vieții 

Si-un picur doar in imensul Cosmos..

Când clopote bat,

Se stinge un univers,

O viață pe care poetii-au inchis-o în vers...

Când stele dispar 

O lacrimă cade și gânduri se zbat:

Bieți muritori sau spirite eterne 

Zburând dincolo de cerul înalt?

(Monica)

Când creionul s-a stricat nu poate fi reparat?

Trebuie aruncat?

întreabă asta pe mămica,

ea știe că creionul nu are nimica ,

nu trebuie aruncat și poate fi reparat,

cu o mică ascuțitoare și puțină răbdare

creionul poate fi ca nou

și nu i-ai făcut nici un rău.

Panait Mirela

Uneori mă gândesc la tine

La soarta ce mă așteaptă

La temnița de răni

Ce am adunat -o.

Eu vreau a ta durere

S-o pon la inima mea

Să simți fericirea

De la mine cândva.

Nu vreau să te alung

Pe tine, rană dulce,

Căci vreau ca să te am

La mine mereu.

Te-am iubit enorm de mult

Vreau să te păstrez mereu

Căci vreau să te am

La inima mea.

Le numesc regrete dar le consider amintiri

Primele prietenii și iubiri.

Primele mele sentimente și trăiri,

Rămân niște vechi amintiri.

Regret timpul pierdut și iubirea oferită,

De voi fiind doar irosită și folosită.

Cu ochii plânși ce privesc în mare,

Plutind mari regrete n zare.

Voi oameni meschini,fără niciun destin,

M ați tratat ca pe un om ieftin și străin.

Cu iubire falsa m ați primit,

Și cu ura voastră m ați izgonit.

Noapte când vine și stelele apar,

Regretele cresc în mintea mea bizar,

Cuvintele dansand de dor,

Fara niciun strigat de ajutor.

de preja maria