Fluturele toamnei

Plâng și se consumă, înduplecate, 

Existențele își duc uscate

Gândurile în altă parte,

Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte. 

Viața plânge, plânge și Moartea,

Dumnezeu își blestemă soarta,

Cu toții plâng și se jupoaie,

Le curg lacrimi de sânge șiroaie. 

Dar ei râd, cauza suferinței, 

Fără nume, fii umilinței, 

Copiii uitați prin cimitire,

Fără cruce, fără amintire. 

Se învârt în jurul Tatălui, 

Doar El lumină le-a mai fost,

De-ar știi copii viața omului

N-ar mai cere un rost. 

Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde 

Întrebând cu glasuri morbide:

"Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?

Nu asta toți oamenii or fi vrând?" 

Dar Dumnezeu nu le răspunde, 

El din cimitire le aude

Trosnetele oaselor uscate

În pământ afundate si uitate. 

Se simte de parcă l-aș avea în față,

Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,

Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață, 

Dansând pe cruci de adieri purtate. 

Aș vrea să fug cât mai departe

Să uit a oaselor trosnete ecou

Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate, 

Prunci uitați sub un cavou. 

Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El

Să plângem amândoi, înălțând o lumânare

Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,

Pentru râsul sufletelor care nu mor....

Mi-am frânt firea-n umbre mute,

Într-un joc de ne-nțeles,

Printre inimi reci, pierdute,

Însă n-am fost eu ales.

Fug de cel ce mi se-nchină,

Caut ochii reci, de sloi,

Prins într-un vârtej de vină,

Amețit de amândoi.

Iar când pasul mi se frânge,

Și în gol am să cobor,

Oare cine mă va strânge?

Cel pe care îl ador?

Pe când ceru-i-ntunecat

stele strălucesc puternic 

eu-ți vorbesc întins culcat

când veghezi însingurat...

De atâtea ori mă rog să vii,

să cobori ca dintr-o navă,

să mă iei sau să rămâi,

să fim doar noi doi... 

Iar de fiecare dată îmi 

trimiți plăceri deșarte, 

să te uit printre extaze,

să-mi pierzi dragostea prin raze...

Mă transformi în ceilalți oameni,

ce nu știu cum se iubește,

mă împingi spre animalul

ce de trup se îngrijește. 

Dar te-ascult ș-accept cu drag 

orice îmi trimiți în vag,

gândul meu e îndreptat 

către-ți sufletul-ndepărtat... 

Regăsesc puțin din el 

în orice trup ce-am cunoscut 

trimis de tine să m-afund,

să fiu simplu om în vânt...

Îi voi iubi pe toți ce m-au 

văzut în trupul intim, 

trădându-te-n noaptea ta, 

să știi că primul te-am iubit 

și singur ești ce-n suflet, 

nu în trup, eu te-am primit...

Am greșit atât de grav...

Nici Dumnezeu nu poate ierta

Fapta unui om bolnav 

Ce nimeni-n veci n-o va purta.

I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,

I-am scârbit cum nu credeau;

La Judecată nu voi fi adus,

Nemuritorii mureau de mă vedeau.

Tată! Voi putea eu oare

Să obțin a ta iertare?

Iadul cel mai rău să mă-nghită,

Sunt ființa cea mai umilită, 

S-aruncați cu pumnale-n mine,

Pământu-mi scuipă al meu sânge,

Sunt mort-n extrema rușine

Că mi-am făcut tatăl a plânge. 

Am simțit cum se topește 

Sufletu-n mine de disperare,

Cum viața de tot mi-o stârpește 

A lui lacrimă și-ntristare.

Tată, nicicând nu voi primi iertarea

Și-mi refuz șansa, mântuirea,

În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale

Să mă-ngroape tot în smoale,

Să-mi smulgă inima s-o rod,

Sângele prin gât să ardă, 

Să mă zbat ca un irod. 

Nicicând chinul să sfârșească,

Suferința să-mi sporească,

Cu remușcări să mă străpungă 

Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Nu sunt în cărți câte 

cuvinte

Vreau în versuri să le

exprim,

Despre dragostea noastră,

Iubite, 

Și despre cum suferim...

Atingeri atât de-n

depărtate, 

Ca o romanță 

elenistă, 

Gânduri amoroase 

purtate 

Printr-o lume atât de

tristă... 

Încă sper că ești 

acolo

Și ca aștepți ca într-o 

zi

Să trecem amândoi 

Dincolo...

Nicicând ne vom trezi....

Închină-te, Cosmos, lumilor mărețe

Și fă-mi loc să trec spre ultima!

Căci ai tăi nedemni de ea născutu-sa...

Fie lumi de spațiu, timp ș-amesticături,

Doar amorul peste tot tronează –

Neînțeles de mințile umane...

Prostia toată se scălâmbă și-ncovoaie

Pe unde-apucă: animale – procreare –

Suflete goale, reci și moarte...

Ia-mă, Deus, și mă spânzură-n afară:

Nu e timp – să fixeze a-l meu amor;

Nu e spațiu – să-l cuprindă-n file tot...

Mi-este imposibil, oare, să găsesc o suflare

Pură – cu dragoste sinceră-n suflare –

Să mă iubească-n disperare,

Să-ncerce să dea viață

Vieții mele bulversată?

Dar în suferința mea iubesc un suflet rătăcit:

Hai, Amore, să fugim de lume,

Să ne spânzurăm de stele-noapte,

Deus – însuși – să-nvețe ce-i amorul,

S-adormim în lumi străine – întuneric...

Printr-o sărutare – lumină-n lumi:

Spațiu, timp, începuturi și sfârșit să se scufunde;

Caldă și molcomitoare – nemuritoare.

Departe sunt nori de pământ,
Departe este Soarele de Lună,
Departe este Soarele de Pământ,
Departe este Pământul de Lună,
Departe sunt eu de tine
Și, totuși, departe nu este și nu va fi dragostea noastră!

Cand iubești îți pasă ...

De fiecare lacrimă vărsată

De fiecare adiere a vântului Care-ți vorbește pe glasul lui

De norii toți ca de poveste,

De orice șoaptă ce-ți sosește

De soare,ploaie,mare,munte

De vorbe calde și lucrurile mici mărunte

De gândurile toate,fie rele fie bune,

De fete și băieți din sate,

Și de orașele aglomerate,

Iubirea le ține pe toate!

Eu mă gândesc acum la tine,

Tu mă primești iarăși la tine,

Adio tu singurătate!

(7 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Când ești departe și te-aș vrea lângă mine,

cerul se scaldă-n ploi grele, nu-i de mirare…

Că îmi arunci visele peste marginile lumii,

până când

te strâng din fiecare picătură

și te adăpostesc în sufletul meu,

frumoasa mea îmbrăcată în raze de soare.

Și cum arzi la mine în piept,

îmi cuprinzi inima în valuri de dulce pace.

Iar din ploaia deasă și nesfârșită

te adun din nou,

să-ți ating sufletul cu al meu,

și să te adăpostesc la mine în brațe.

revolte de stradă,

unele-mbrăcate -n

portocaliu,

altele-n rubiniu

ne- aduc-aminte că

" revoluția

nu e o cina sociala,

un eleniment literar,

un desen

sau o broderie."

de multe ori,

revoltele

au purtat amprenta prigoanei demonice

împotriva sentimentului religios.

revoluțiile au făcut un pas de schimbare a gărzii,

trecând cu tancurile

peste manifestanții civili.

 lupta a rămas aceeași....

Iubito,

Noi suntem cei care făurim drumul cel bun..

Nebun este omul care crede că drumul este dinainte parcurs,

Sau că destinul distrus vine implacabil pe ascuns,

Iar cel ce se lasă condus de așa zisa soartă să cadă în groapă,

Este lașul ce fuge de viață

Ori mai degrabă sinucigașul ce nu merită să se bucure de viață!

Iubito,eu te iubesc pe drumul cel bun ca un nebun,

De restul nu-mi pasă,

Asta vroiam să îți spun,

Și îți spun că drumul e bun sau nebun,

Depinde de cine îl cheamă...

(Vasilica dragostea mea 4 oct 2023)