Gânduri
Alunec, alunec pe luciu de gânduri,
Din brațe vâslesc iar trupul mi-e pluta
Ce curge alene peste valuri și vânturi,
Iar sufletu-mi plânge, cum cântă lăuta.
Îmi umflu plămânii și suflu în pânze,
Oceanul de gânduri e azi pe sfârșite,
Din idei, în opaițe, se încarcă osânze,
Aprinzând peste mine lumini rătăcite.
Zboară în stoluri puzderii de gânduri,
Iar fața-mi mimează uimită expresii,
Migrează înapoi ordonate în rânduri,
Iar cele străine se transformă-n obsesii.
Alunec, alunec misterios prin amurg,
E beznă în minte și acolo-i sorgintea,
Negre himere prin trup mi se scurg,
Iar gânduri, gânduri îmi tulbură mintea.
Category: Thoughts
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 2 июля 2024
Added in favorites: 2
Views: 416
Poems in the same category
Ziua și noaptea se potrivesc
Ziua și noaptea,
Se potrivesc,
Nu știu chiar,
Dar mă gândesc .
Autor: Nicoleta Postovan
Poezia gand
Poezia aceasta nu e doar o poezie,e un gând..
Un gând pentru tine..
Ea n-ar exista daca tu n-ai citi-o.
Poate spui:Dar cum,eu o vad.
Da,ochii tai o fac sa existe..
Altfel,s-ar pierde printre neauzite suspine,
S-ar risipi ca un val,ca o adiere de vânt,
In abisul inexistenței ar cădea,
Lăsând în urma ei sunete-atât de triste.
Dar pentru că tu exiști ea are sens..
Așadar,mulțumesc,suflete,
Acum,când se lasă noaptea grea,
Căci prin tine poezia mea
Prinde viață,are aripi deschise..
Cercul Speranței
Într-o viață pozitivă
Sunt și zile negative
Fiind la fel de senzitivă
Ca și-n coduri inactive.
Furtună groaznică-ți sosește
Cât în minte-ți ripostezi
Dar, inima-ți zâmbește
Stând prin ploaie-s dansezi.
Fericirea, stă prin stele
Doar pe-acolo-mi amintesc
Cum erau visele mele
Lângă înger ca-s trăiesc.
De la dorința-n spre infinit
La speranța-n spre final
Ajuns-ar gândul ruginit
Visând ca-n infernal...
Infinitul sau sfârșitul,
Ambele vor mai sosi
Simțindu-se ca mitul
Ce-n timp călători...
Prin ceea ce te-omoară
Simți că mai trăiești
Nimic nu te doboară
Cât viața-ți răsfoiești.
08.12.24
DRUMUL SOARELUI
Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare,
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară,
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară?
În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare,
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii,
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare,
Un nor ce se trecu ușor pe tâmpla sură-a lunii...
Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg,
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace,
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg,
În ticăit nebun de orolog care nu tace...
Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu,
Un ultim gând, o ultimă scrisoare,
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu,
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare...
Tatăl
In această poezie ,
Mică, pusă pe-o hârtie
Am sa scriu câteva rânduri
Despre tata ce mie-n gânduri .
Am să pun o întrebare
La mine te gândești oare?
Nici un copil , pe acest pământ
Nu este vinovat
Că al lui tată l-a creat și a plecat.
Fiți mai atenți, fiți responsabili!
Aveți copii,dați-le aripi.
Nu le mai rupeți,căci niciodată
Un copil,nu cere să se nască!
Ziua și noaptea se potrivesc
Ziua și noaptea,
Se potrivesc,
Nu știu chiar,
Dar mă gândesc .
Autor: Nicoleta Postovan
Poezia gand
Poezia aceasta nu e doar o poezie,e un gând..
Un gând pentru tine..
Ea n-ar exista daca tu n-ai citi-o.
Poate spui:Dar cum,eu o vad.
Da,ochii tai o fac sa existe..
Altfel,s-ar pierde printre neauzite suspine,
S-ar risipi ca un val,ca o adiere de vânt,
In abisul inexistenței ar cădea,
Lăsând în urma ei sunete-atât de triste.
Dar pentru că tu exiști ea are sens..
Așadar,mulțumesc,suflete,
Acum,când se lasă noaptea grea,
Căci prin tine poezia mea
Prinde viață,are aripi deschise..
Cercul Speranței
Într-o viață pozitivă
Sunt și zile negative
Fiind la fel de senzitivă
Ca și-n coduri inactive.
Furtună groaznică-ți sosește
Cât în minte-ți ripostezi
Dar, inima-ți zâmbește
Stând prin ploaie-s dansezi.
Fericirea, stă prin stele
Doar pe-acolo-mi amintesc
Cum erau visele mele
Lângă înger ca-s trăiesc.
De la dorința-n spre infinit
La speranța-n spre final
Ajuns-ar gândul ruginit
Visând ca-n infernal...
Infinitul sau sfârșitul,
Ambele vor mai sosi
Simțindu-se ca mitul
Ce-n timp călători...
Prin ceea ce te-omoară
Simți că mai trăiești
Nimic nu te doboară
Cât viața-ți răsfoiești.
08.12.24
DRUMUL SOARELUI
Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare,
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară,
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară?
În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare,
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii,
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare,
Un nor ce se trecu ușor pe tâmpla sură-a lunii...
Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg,
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace,
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg,
În ticăit nebun de orolog care nu tace...
Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu,
Un ultim gând, o ultimă scrisoare,
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu,
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare...
Tatăl
In această poezie ,
Mică, pusă pe-o hârtie
Am sa scriu câteva rânduri
Despre tata ce mie-n gânduri .
Am să pun o întrebare
La mine te gândești oare?
Nici un copil , pe acest pământ
Nu este vinovat
Că al lui tată l-a creat și a plecat.
Fiți mai atenți, fiți responsabili!
Aveți copii,dați-le aripi.
Nu le mai rupeți,căci niciodată
Un copil,nu cere să se nască!
Other poems by the author
Voi fi…
Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,
Iar luna am s-o înfulec cu lapte,
În cioc voi duce snopuri de stele,
Cu întunericul ascuns sub piele.
Voi reciti plângând un raft de cărți,
Din gânduri îmi voi face hărți,
Din când în când la subsuori,
Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,
Voi mesteca în ziua cea lălâie,
Și voi servi-o rece cu lămâie,
Iar mintea am s-o mân la trap,
Lungit pe jos cu soarele sub cap.
Și mă voi ridica din pulberea uitării,
Precum se naște-n valuri spuma mării,
Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,
Voi răspândi în lume mii de plozi.
Voi fi un vânt ce adie în amurg,
Prin mii de gânduri am să curg,
În pânza nopții am să mă-nfășor,
Și-ți voi fi somnul cel usor...
Voi ridica pe umeri norii grei,
Și am să-ți fac din toți cercei,
Voi prinde stelele frumoase,
Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.
Și voi privi cu ochi de humă,
Cum noaptea cade ca o brumă,
Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,
Vei străluci-n privirea mea...
Mă ocolește îndelung securea
Se rupe cerul pe sub pleoape
Și plouă-ncet cu gust amar,
Copacii, îngropați de noapte,
Trosnesc din crengi în mod bizar.
Un clopot vechi, cu limbi uscate,
Mai bate-n pieptul unui pin,
Iar îngerii, cu aripi aplecate,
Beau apă din izvorul cristalin.
O cioară croncăne-n poiană,
Iar moartea fuge peste munte,
Sub scoarța serii se răstoarnă,
O lună albă cu razele cărunte.
Sub pașii mei se rupe iarba,
Ca o bătrână ce oftează,
Până-n pământ îmi crește barba,
În timp ce anii se scurtează.
Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,
Și nici lumină sus pe cer,
Pe drumul negru și subțire,
Doar pașii mei împrăștie mister.
Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,
Copacii freamătă ca la un semn,
Și trupul mi se-mbracă-n frunze,
Iar carnea fragedă devine lemn.
Și brusc am devenit pădurea,
Cu frunze albe-n plină primăvară,
Mă ocolește îndelung securea,
Căci croncăne-n poiana mea o cioară.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
O stea
Trăiesc cu lumina-n prăsele,
În cer am dureri de măsele,
Mă-njunghie în inimă un gând,
Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.
Mormântul mi-l scurmă o fiară,
Mă roade omida de dud,
De la lacrima ta de aseară,
Părul îmi este tot ud.
Eşuez pe un banc de guvizi,
La căpătâi sirene-mi descântă,
Pe trup doi peştişori timizi,
Balada înecului îmi cântă.
De creştet valuri se sparg,
Spuma e ornată pe trup,
Undeva departe în larg,
Se aud urlete fioroase de lup.
Din ochi mei vii de albaştri,
Azurul încet se cromează,
Sub cerul ciorchine de aştri,
Privirea-mi siluete vânează.
Mă îneacă lumina divină,
Luceşte putregaiul din oase,
Sunt pentru gângănii tulpină,
Moartea pe mama descoase.
Mă caută cu poteri din iad,
În zori am fost topit de nămeţi,
Acum între stele eu ard,
Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.
Voi fi…
Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,
Iar luna am s-o înfulec cu lapte,
În cioc voi duce snopuri de stele,
Cu întunericul ascuns sub piele.
Voi reciti plângând un raft de cărți,
Din gânduri îmi voi face hărți,
Din când în când la subsuori,
Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,
Voi mesteca în ziua cea lălâie,
Și voi servi-o rece cu lămâie,
Iar mintea am s-o mân la trap,
Lungit pe jos cu soarele sub cap.
Și mă voi ridica din pulberea uitării,
Precum se naște-n valuri spuma mării,
Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,
Voi răspândi în lume mii de plozi.
Voi fi un vânt ce adie în amurg,
Prin mii de gânduri am să curg,
În pânza nopții am să mă-nfășor,
Și-ți voi fi somnul cel usor...
Voi ridica pe umeri norii grei,
Și am să-ți fac din toți cercei,
Voi prinde stelele frumoase,
Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.
Și voi privi cu ochi de humă,
Cum noaptea cade ca o brumă,
Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,
Vei străluci-n privirea mea...
Mă ocolește îndelung securea
Se rupe cerul pe sub pleoape
Și plouă-ncet cu gust amar,
Copacii, îngropați de noapte,
Trosnesc din crengi în mod bizar.
Un clopot vechi, cu limbi uscate,
Mai bate-n pieptul unui pin,
Iar îngerii, cu aripi aplecate,
Beau apă din izvorul cristalin.
O cioară croncăne-n poiană,
Iar moartea fuge peste munte,
Sub scoarța serii se răstoarnă,
O lună albă cu razele cărunte.
Sub pașii mei se rupe iarba,
Ca o bătrână ce oftează,
Până-n pământ îmi crește barba,
În timp ce anii se scurtează.
Nu-i loc de-ntors, doar rătăcire,
Și nici lumină sus pe cer,
Pe drumul negru și subțire,
Doar pașii mei împrăștie mister.
Pe ochii-mi stinși păianjenii țes pânze,
Copacii freamătă ca la un semn,
Și trupul mi se-mbracă-n frunze,
Iar carnea fragedă devine lemn.
Și brusc am devenit pădurea,
Cu frunze albe-n plină primăvară,
Mă ocolește îndelung securea,
Căci croncăne-n poiana mea o cioară.
Iubita mea…
Iubita mea aștept de-un veac,
A ta scrisoare rătăcită,
Căci suferința-mi n-are leac,
De voi lăsa-o necitită.
Mă roade gândul zămislind trădări,
Şi singur vreau să-mi dau sentință,
Dar sunt cuprins de remușcări,
Și port pe umeri neputință.
Cu pași înceți mă îndepărtez,
Și respirația mi-i tot mai grea,
Iar ritmul inimii îl desenez,
În zațul zilnic din cafea.
Mi te închipui undeva pe mare,
Brodând dantelă din spuma unui val,
Pe care o coși cu fir de sare,
S-o porți în seara ultimului bal.
La fel și eu îmi voi croi costum,
Din dor și lungă așteptare,
Dar teamă îmi e că-l voi purta postum,
La propria-mi înmormântare.
Iubita mea a mai trecut un veac,
De când aștept scrisoarea ce ai rătăcit-o,
Dar mi se pare c-ai uitat un fleac,
Să scrii pe plic, adresa mea... Iubito!
Sub pasul meu și umbra ta…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea plânge dup-o stea,
Și luna tristă-și coace pârgul,
Sub pasul meu si umbra ta.
Pământul se roteşte parcă înapoi,
De nori se sinucide-un curcubeu,
Iar cerul tună ca într-un război,
Pe umbra ta și pasul meu.
Amoru-i trist şi zboară singuratic,
Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,
S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,
Şi umbra ta, și pasul meu…
Se-ntinde ca-n geneză amurgul,
Iar noaptea cântă ca o cucuvea,
Aidoma cum a vrut demiurgul,
Sub pasul meu și umbra ta…
Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
O stea
Trăiesc cu lumina-n prăsele,
În cer am dureri de măsele,
Mă-njunghie în inimă un gând,
Trăiesc pe pământ ca-n mormânt.
Mormântul mi-l scurmă o fiară,
Mă roade omida de dud,
De la lacrima ta de aseară,
Părul îmi este tot ud.
Eşuez pe un banc de guvizi,
La căpătâi sirene-mi descântă,
Pe trup doi peştişori timizi,
Balada înecului îmi cântă.
De creştet valuri se sparg,
Spuma e ornată pe trup,
Undeva departe în larg,
Se aud urlete fioroase de lup.
Din ochi mei vii de albaştri,
Azurul încet se cromează,
Sub cerul ciorchine de aştri,
Privirea-mi siluete vânează.
Mă îneacă lumina divină,
Luceşte putregaiul din oase,
Sunt pentru gângănii tulpină,
Moartea pe mama descoase.
Mă caută cu poteri din iad,
În zori am fost topit de nămeţi,
Acum între stele eu ard,
Şi sclipesc pentru bieţii poeţi.