De ce?

Avea un corp ceresc,

Tot ce era legat de omenesc era desprins de ea,

Era o creatură mititică,

Credeam că era trimisă din Rai,

Dar am cunoscut Iadul alături de slujitoarea demonică,

Avea nevoie se pare, de o asistentă care să o vadă înger,

Să-i ofere Rai în schimbul Iadului,

O asistentă căreia acesta să-i fie cunoscut și să alerge în disperare către flăcări,

Să iubească arsurile atât de mult încât nici lacrimile nu le pot vindeca.

Eram cât se poate de vie în cimitirul de vise pe care l-am îngrijit ani la rând

Supraviețuiam cât se poate de eroic în fața Crucii pe care o purtam

Adăugam și alte ingrediente, nu-mi erau suficiente cele pe care mi le vărsa karma

Iubeam ce nu era dat de Sus, uram că exist, și alte sentimente ce-mi împovărau sau cel puțin puneau sare pe rană cât să nu uit că e acolo.

Inima era rece, am zis că eram cât se poate de vie?...pe cine păcălesc, doar existam, voiam să termin socotelile cu viața, dar nu eram prea bună la matematică

Dar nu făceam nimic, cum nu fac nici să ies din groapa pe care mi-o sap în nopțile pline de insomnii, uneori, rolul de victimă mă extenua, ieșea, intram, parcă nu era cimitirul făcut de mine.

Fiecare sentiment avea aranjat atent, o cruce de lemn pe care era scris ‘Nu te voi uita niciodată’

Frumos, nu? Chiar nu uitam gram de ce simțisem, erau atât de legate încât mă provocau să mă tai, doar să le simt cum dor

Atâtea trăiri, au rămas amintiri, au rămas flori cultivate frumos, la capul morților, mirosea așa frumos de când deschideai poarta

Să fie flori de salcâm? Să fie tei? Să fie sumbrul meu suflet care umblă fără liniște? Să fiu cea imperfectă printre atâția perfecți?

Îmi strange groaznic fașa de la vene

Am vrut să tai răul pe verticală

Dar a curs sânge

Am trecut gândurile negre ce s-au lăsat grele

Printr-un filtru critic

Aveam unghiile date cu ojă roșie dinainte,

Presimțeam că se asortează cu momentul ce avea să vină.

Mă priveam în ochii minții în oglindă,

Speram să nu mai doară umbra.

Mă străduiam să spăl păcatele, să le opresc

Dar iertarea e Sfântă, prea apăsătoare pentru un păcătos.

O manifest în neputință și mă străbate,

Pătrunde adânc prin crăpături,

Își face culcuș.

Anii trec, rămâne îngropată, uitată

Cu crucea dărâmată.

Liniștea îmi dă pace

Cât mă feresc de durere

Pierd din vedere că mă protejez și de iubire

E trist, e adevărat 

Că în continuarea mea sunt multe suflete care ascund o întreagă artă

Iar eu țin ochii închiși 

Pentru că de la atâtea mere stricate

Nu îndrăznesc să gust un măr bun

Nu dau vina pe picătura care a umplut paharul

Pentru că îmi asum că am pierdut vremea cât am așteptat să se umple. 

Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat

dar

Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis

Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred

Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței

căci

E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet

Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.

Scriu despre prietenie căci,

E prea mult lichid roșu adunat în partea stângă al acestui trup muritor.

Când ma surprind gândind despre acest mister

Parcă am un clei în sertarul din mintea mea

Unde se află astfel de momente din trecutul meu.

Trăind în secolul 21 se pare că

Am așteptări prea mari,

Poate îmi doresc prea mult,

Sau poate ofer prea puțin,

Sau doar nu mi-am învățat lecția pentru examenul vieții

Și atrag oamenii nepotriviți

Care transmit că nu trebuie să am așteptări.

Greșită am crezut că sunt,

Că-mi doresc loialitate și alte baliverne legate de ea.

Dar greșit e timpul în care mă aflu.

Am un suflet bătrân, am descoperit de curând.

Un baiat cu un skate si chiatara

Se plimba aseara in  gara

l am vazut si m am gandit

Oare ce are baiatul  asta de oferit

Am mers la el statea pe skate cu chitara in spate

si imi povestea de iubirea lui mare

l am ascultat fara ca el sa stie

Ca as fi vrut sa fiu marea  lui iubire

Sub lumina lunii blande

Mi am scos camera sa ne facem poze

O poza mi a fost de ajuns sa ii fac

sa stiu ca e cel mai minunat baiat

Acum poza ta ma bantuie

ca stiu ca am stricat totul

un baiat cu skate si o chitara

sper sa ne mai revedem odata

          De unde știe  neaua

          Că-i vremea să se aștearnă

          Pe ramuri  și la tâmple

          Și că se face  iarnă?...

          De ce clipa netrăită

          S-a prefăcut în scrum?...

          Din toată iubirea  noastră

          Doar cioburi pot să adun?...

Mă poți certa de mii de ori

Si poți gândi rău despre mine

Dar din lacrimi mi-au crescut flori

Durerea a trecut și azi... sunt bine!

Poți să te crezi inteligent

Pe locu-ntâi sau cel mai tare

În story-ul nostru esti doar un corigent

Cu nota scăzută la purtare.

Poți cu tăcerea să mă umilești, 

Din gânduri să-mi ștergi amintirea.

Eu am puterea frumos să te păstrez în ochii mei

Acum spune-mi te rog, ce-a fost???... dacă nu, iubirea!

De-ai fi aici cu mine

M-as pierde-n ochii tai

Cum am facut-o acum mult timp...

Eram la strada, la semafor

Si m-ai facut sa-mi fie dor

M-ai inspirat cand te-am aflat

Si inima s-a-nfiorat.

Am stiut de-atunci, ca tu, al meu,

Esti special in felul tau

Si ca ne vom intalni

Cand a fi, atunci va fi.

Inca te-astept cu drag si dor

Imbatata de amor,

Amorul vietii de demult

Caci astazi sigur alta sunt;

Dar am speranta si viziune

Si vreau sa le impart cu tine...

And because lyrics need to rime

Wanna be my Valentine? 

Blând, cald, cu ale tale raze 
Mă faci să zâmbesc 
Dar, îmi amintesc 
Mă vei părăsi, până la răsăritul altei zi. 
 
În gazda florilor m-ai lăsat 
Cu inima-mi arzând ca scrumul de țigară 
În compania stelelor căzătoare m-ai uitat 
Cu dorința înfocată de a te găsi. 
 
Însă nu e în zadar 
Tu din nou vei răsări 
Cu ale tale fierbinți raze mă cuprinzi 
Până la asprul capăt de zi. 
 
O dată cu tine, zâmbetu-mi răsare. 
Uit de suferința-mi înăsprită, ciob de sticlă 
Te privesc și greu îmi e 
Când tot ce ne-a rămas este un simplu ,,rămas-bun". 
 
Dar nu e supărare, iubitul meu soare 
Căci va mai trece o zi 
Iar noi ne vom regăsi.

Parfum de mare ochii lăcrimau, 

Şi degete’mpletite în amor,

Pe nisip doar urme rămîneau,

Doar urme de speranţă şi de dor. 

Pierdut, pierdut eram in scări de lut,

Ce tot mai jos mă depărtau,

De faţa ta şi de acel smerit sărut,

De ochi, ce dragoste ameninţau.