DE CE ?

O lacrimă e un bob de rouă

Pe verdele crud , când nu plouă

O lacrimă e un strop de apă

Pe fruntea omului ce sapăâ

O lacrimă e un suflet rătăcit

E aripă de înger , iertătoare 

Între chemări și stigătul pierdut ,

Când inima-i o rană , ce te doare...

O lacrimă e o perlă în curcubeu

E drum închis ,e frica ce revoltă ,

E cupa de cucută  ce trebuie  s-o beau

E steaua  ce s-a stins  acolo sus pe boltă.

O lacrimă  imensă  tinde să se nască,

O lacrimă pe un obraz de țară 

Ce învăluie pământul ca o mască 

Lăsată-n  vitregie ca să moară.

Toamna, este frumoasă și bogată. A adunat produsele verii, toate 

și noi le-am făcu loc prin cămări, prin beciuri, prin sticle și borcane,

că iarna poate fi lungă și grea. Am făcut precum furnica, hărnicuța de ea .

      Când vântul și viscolul bate, gerul și neaua se aștern, cămara ne este 

plină și iarna poate să vină.

      Toamna mai are și zile bune, când ne mai surâde câte o rază de soare,

vântul e obosit și se odihnește, cerul e senin fără de nori.Atunci, toamna 

chiar e frumoasă, ne scoate afară din case, chiar dacă purtăm o umbrelă,

că ploaia țârâie încet și aleele parcului goale parcă ne cheamă....

      Toamna o asemăn unei femei trecute de prima tinerețe, bogată în 

gânduri și învătăminte,adunate în comoara ei intimă,numită -judecata dreaptă-

     Femeia, ajunsă la cea de-a doua tinerețe ,e înțeleaptă, nu face risipă de 

sentimente, e statornică, dar cere răbdare, atenție, voebe calde și frumoase.

Femeia are nevoile ei, dar poate oferi neânchipuit de multe. 

    Viața în doi în toamna vieții, nu cere sacrificii, doar sentimente curate, prietenie și 

consolare.După toamnă, vine iarna grea ....Cum ne vom descurca cu ea?.....

Ionela își amintește tot parcă toate acestea s ar fi

întâmplat mai ieri. Timpul este însă neiertător nu-i

stă nimic în cale,trece peste noi fără milă lăsând  în

urmă imagini dragi de care sunrem legați,chiar dacă

ne despart mulți de acele vremuri.Ionela își amintește

cu nostalgie de copilăria ei fericită alături de bunici,în

anii de lumină,când nici o grijă nu-i umbrea fericirea.

    Undeva la poalele unei  seculare,unde bunucul își

avea gospodăria a deschis ochii spre lumia înconjură

toare.De aici  pleacă primele amintiri,presărate cu  au

rul și argintul poveștilor fermecate pe care le  ascultam-

de la duioasa mea bunică din partea mamei.Pe o colină

dulce ,învăluită în verdeață, se profilează  căsuța albă și

cochetă,ța marginea pădurii,iar de la șoseaua paralelă cu

apa molcomă a râului, se desprinde  o alee lungă și îngus-

tă, câ să încapă șareta trasă de cei  doi bidivii cu coama stu-

foasă , de care bunicul era tare mândru.

        Adesea ,din peregrinările bunicului, care era pădurar se

întorcea cu câte un pui de cuc căzut din cuib,un pui de iepure

orfan sau chiar un pui de căprioară rănit Puiul de căprioară a

fost cel mai bun prieten al meu de joacă până în primăvară,când

bunicul i-a dat drumul în pădure,că se făcuse mare și era sănătos.

           Am strigat după el ,parcă a înțeles chemarea mea ciuta s-a

întors s-a lăsat mânâiată  pe cornițele ce doar se ghiceau doar ,și

cu pași șovăitori,întorcând mereu capul , s-a pierdut în umbra pădurii

Îl rugam adesea pe bunicul ,să mă ia cu el când pleca în pădure  spe-

rând  să-mi întânlesc prietenul nu puteam crede că ne-am  despărțit-

pentru totdeauna.

            Nu pot uita nici  plecările  bunicului la pescuit,nu departe nu  de-

parte de căsuța lor ,unde râul parcă se odișnește după ce se rostogolise

din stâncă în stâncă.Apa se mișca încet parcă nehotărâtă să coboare spre

șirul de sălcii ce așteptau în vale.Acolo pe mal,cu picioarle goale în apă nu

mai  pridideam să sct peștii din undița bunicului.Eram de ajuror,adunând  păs-

trăvii care se zbăteau în mânile mele.În apă ,arsă de soare și îmbujorată ziua

părea scurtă iar bunicul își aduna sculele ,înhăma caii la căruță și ne întorceam

acasă.Drumul avea un farmec aparte:bunicul  își dădea drumul la traista  cu po-

vești.Acasă bunica ne aștepta cu bunătăți ,cum numai ea știa să facă

Albișor , căluțul cel năzdrăvan știa drumul singur, bunicul s-a prefăcut că doarme ,

ca să-mi demonstreze cum  se descurcă

            De sărbători,de Crăcin și de Paște ,bucuria  mea era și mai mare.Veneau

părinții mei de la București, încărcați cu daruri: jucării ,hăinuțe frumoase ,dulciuri.

Casa era plină de muzică și voie bună.După masă ,mama se apropia de pianul vechi

la care nu umbla nimeni în lipsa ei ,doar bunica îl ștergea de praf.

Mama , cu mânile ei albe și subțiri ,alunecau pe clape cu o febrilitate emoționantă.

Cu ochii închiși ,trăia melodia care se ridică timidă și lină ,umplând  întreaga încăpere.

Toți o ascultau cu smerenie.Acordurile ,când liniștite ,când furioase,invocau drame și

dezastre,iar mama rămânea adesea adâncită în gânduri.Pentru mine a rămas o enigmă

cât a trăit ! eram prea mică să înțeleg și bunicii nu m-au spus nimic crezând că mai

este timp suficient.Așa se face că nu știu prea multe despre părinții mei. Totuși mama

părea ca o ființă care pierduse ceva ,așteptând ceva sau pe cineva. 

Nu cu mulți ani în urmă,râul Prut, era navigabil.

Satul și-a ales bine locul de întemeiere, pe colina 

unui deal, ferit de inundațiile neașteptate.

      Oamenii își procurau apa de băut și cea 

folosită în gospodării direct din Prut.Încă de mici,

noi copiii ne asumam obligația să aducem apa 

cu cobilița, o bucată de lemn bine mașteșugită

având la capete niște scobituri în care se fixau

clanțele celor două găleți.Panta pe care coborâm

era tare înclinată, ușor de coborât, dar greu de urcat.

cu cele două găleți pline.Malul Prutului era loc de 

joacă și de plajă având un nisip curat și mărunt.

       Copii luând exemplu celor mari,aruncau și ei 

undițile în apă, un sport plăcut și pierdere de timp,

unde se spuneau cele mai frumoase povești.

            Va cuntinua.

E  frig și e pustiu în odaie ..

E atât de pustiu , că și gândul  tace ,

Ies  umbre din colțuri  și mă împresoară

Și-n  mrejele  lor vor să mă îmbrace .

E frig  și e pustiu  în odaie

Și sufletul e bolnav de tăcere  .

E teama din mine ce plânge

Sau  poate nu-i decât o părere.?...

E frig și e pustiu în odaie

Doar candela  pâlpâie stins

Umbra luminii  mă arde ,

Aud  ceasul  ce-și  bate secunda ...

E frig și e pustiu în odaie

Lumina ce intră pe geam  e difuză

Draperia ,barieră  în calea luminii

Face tăcerea  mai grea , mai confuză !...

E frig și e pustiu  în odaie ...

Tablourile privesc  mute...

Și o undă de șoc mă cuprinde :

Vin amintirile ,dau năvală, sunt multe...

E frig și e pustiu în odaie

Mă dor  ochii așteptând  o schimbare ;

Să schimb pustiul  din casă

Cu lumina  zilei ce mâine  va răsare.

Hristos a înviat este vestea

minunată ,transmisă din om în om

cu bucurie și voie bună .

Oameni dragi vă salut și eu

Cu urări de bine :Hristos  a înviat !

Apropie-te-n șoaptă fără teamă

Doar pentru tine-n lumea asta am venit

Eu sunt aici să îți acopăr orice rană

De mân-aș vrea ne plimbăm nedespărțit

Toate bătăile de inimă te chiamă

Un curcubeu de amintiri ți-am pregătit

La mine-n suflet ești mirabilă podoabă

De mână caut să te țin îndrăgostit

Ploile tale-am să le-adun la mine-n palmă

Le voi topi între apus și răsărit

Tristețea las-o arestată într-o vamă

Ia-mă de mână și-mi zâmbește fericit

Am adunat buchet de stele până-n toamnă

Cerul în ochi să-ți înflorească strălucit

Poate se-aprinde și la tine dulce flamă

Și-atunci de mână  vom ajunge infinit

Fără de tine dimineața e o dramă

Cuvântul arde pe hârtie umilit

Zdrobind speranțele durerea mă destramă

Te rog de mână să mă ții adăpostit

Nu pot să tac, nu pot dormi,

nu voi câștiga niciodată acest joc

fără tine.

Fără tine sunt pierdut, nu sunt eu,

nu voi mai fi niciodată la fel

fără tine.

Nu pot să mă mai prefac, nu știu să lupt,

tot ce am nevoie ești tu- nu vreau

fără tine.

Nu pot renunța acum, e greșit și e trist,

să rămână o lume plină de tine,

fără tine.

Nu pot să plec, nu pot să te uit,

când în fiecare gând numele tău e purtat

fără tine.

Nu pot să tac, nu pot dormi,

nu voi câștiga niciodată acest joc

fără tine.

Nu pot să privesc apusul în pace,

când tot ce-i frumos îmi pare străin

fără tine.

Nu pot să mai fiu ce eram odată,

căci inima mea nu mai bate la fel

fără tine.

Nu pot să găsesc liniștea-n mine,

nici stelele nu-mi mai vorbesc

fără tine.

Nu pot să visez, să cred și să sper,

când fiecare zi mă-ntreabă

de tine.

Nu pot să accept că s-a sfârșit,

că ar putea exista un drum

fără tine.

Dar dacă tot ce-am fost se pierde

și rămâne doar umbra amintirii,

ți-aș mai șopti, cu-n ultim oftat:

– Nu pot, nu vreau, nu sunt

fără tine.

Ești bucuria vieții mele

și floarea lunii mai,

La tine-mi este fericirea

te rog cu mine stai

Te-am întâlnit în zi de toamnă

în grupul de studenți

Dădeam cu toții consultații

L-ai noștri pacienți

Privirea mi-a căzut pe tine

iar tu m-ai evitat,

Apoi m-ai prins de mână

când pacientul a lătrat

Rapid te-am strâns în brațe

simțind cum tremurai,

Și pentru un minut am fost

nu pământean și-n rai

Îmi amintesc cum te-ai scuzat

fiind în brațele mele,

Și cum privind spre animale

mi-ai zis că ai frică de ele

Cu fața foarte îmbujorată

te-ai depărtat de mine,

Și am văzut pe chipul tău

că ți-i puțin rușine

Atunci am îndrăznit să-ți cer

să vii la o plimbare,

Ai dat afirmativ din cap

în semn de aprobare

A doua zi eram doar noi

în parc pe o cărare,

Am stat pe banca de sub tei

și i-am furat o sărutare

Povestea noastră de iubire 

aici a început,

Și-n anul cinci de facultate

eu mâna i-am cerut

......................................

Acum după o viață împreună

cu fata mea aleasă,

Sunt fericit și împlinit

că am iubirea-n casă!

Emoția profund mă copleșește,

Când viața prin vers mi-o povestesc,

Nu mă feresc să exprim sentimente,

Pentru ființa dragă pe care o iubesc

Cum să nu scriu mereu despre iubire,

Și să ascund un adevăr ce îl trăiesc,

La ce mi-ar folosi comori în lume,

Dacă, n-aș avea la cine să zâmbesc

Nu știu să definesc ce-i fericirea,

În astă lume mică, plină de păcat,

Dar pot să spun că-mi este bine,

Lângă femeia cu care-s cununat

Voi scrie și voi spune tot prin vers,

Despre iubire, dragoste și fericire,

Pe Domnul Îl voi ruga să mă ajute,

Să pot iubi, ierta, păși spre mântuire!

Luceafărul auriu ce strălucește visele plumburii, 

În codrul dorului își învelește inimile azurii, 

În sufletele stinse de bucurii, 

Un amor al veseliei argintii cu fericirii. 

Stelele ce zboară în cerul argintiu, 

Unde visele împletite de smaralde, le știu 

Luceafărul cu părul de aur, 

Stelele mândre se ascund în faur. 

Dorința unde vreau să ți-o îndeplinesc zburând, 

În inima stinsă, surzând, 

În vise de cristale cântând, 

Visul amorului pentru luceafărul trist, plângând. 

Luna ce răsare pe cerul cenușiu, 

Într-un gând aprins, dorul e vișiniu, 

Diamantele dorului în luceafărul blaândeții, iubirea e purpurie, 

Destinele împletite sunt cu veselia plumburie. 

— O, dorință pură,

Ce răsari pe o culte tristă din natură, 

Du-te pe luceafărul auriu,

Să-mi îndeplinească visul azuriu. 

Copacii cu merele de aur se înveselesc, 

O iubire argintie ți-o citesc, 

În miresmele parfumate în cerurile cristaline 

Dorul luceafărului blând pleacă cu vise line. 

M-ai ținut strâns în palma ta

Și ai învățat totul despre mine

Ți-ai dat seama de ceva

Ce putea duce doar la bine

Nu mi-ai spus altceva

Doar că afara ninge

Era frig, apa-ngheța

Voiam a te atinge

Nu o sa te pot uita

Focul se aprinde

I-ami inima

Și simte,

Simte.