𝓛𝓾𝓷𝓪 𝓼𝓲 𝓣𝓾

Nu mă alunga din clipe,

Nici din minte, nici din gură,

Nici din note muzicale,

Din ultima partitură.

Nu lăsa să zbor departe,

Ca păsările călătoare,

Care caută căldură

Într-o casă oarecare.

Nu-ți imagina că viața

E începutul unei rime,

Care începe și sfârșește

Ca o strofă, mereu bine.

Nu mă vizita în somn,

Nici în vise, nici când tună,

Nici în cele ce urmează,

Fără tine în furtună.

Nu accept să apari vremelnic,

Ca fantoma printre ziduri,

Prin dulap sau prin tablouri,

Sau pe perna de alături...

Nu am strâns destule zile

Să-mi deschid o farmacie

Pentru doruri ce se varsă

În pastile și-n beție.

Nu aș vrea să-mi închid ochii

Știind iară că lipsești,

Nici să treacă încă o lună

Fără ca să mă iubești.

Dacă totul e destinul,

Și eu nu, și tu mai vii,

Cum o să-mi găsești parfumul?

Printre sticlele de vin?

Nu lăsa să-mi treacă viața

Printre rândurile de dor,

Care ară și plantează

Amintiri care nu mor.

Nu-mi șopti c-ai să te întorci,

Dacă cursa-i contra timp;

Voi zbura până la stele

Și am să vin ca să te plimb...

Dormeai deasupra minții mele,

Ce suflet bland,asa credeam,

Erai cam totul pentru mine,

Un simplu cal de pluș aveam.

Si ma trezeai din somn adanc,

Chiar noaptea pe la ora trei,

Muream de plans,sa nu fi bine,

De dragul tau,stiam ce vrei.

Erai micuț,dar in inima mea,mare,

Caci nu aveam pe nimenea ca tine!

Tu nu erai o simpla jucarie,

Erai amicul meu,la rau,dar si la bine.

Simbolul legaturii drepte,

Regretul meu ca te am pierdut,

Anii trecura ca o ploaie,

Din care eu,am ramas ud.

In colțul camerei astepti,

Caluțul meu de plus,umil,

Eu am crescut,te am parasit,

Am devenit un om ostil.

Când a trecut atâta vreme?

Când si unde te am lăsat?

Nu ma privi cu fața tristă!

Eu nu am vrut sa fi uitat.

Simțeam mereu un gol in mine,

Și vreau sa fac doar un retuș,

Intors de alte minti străine,

Te uit și azi,căluț de pluș.

Se împlinesc sapte ani de cand

Noi ne am cunoscut,tii minte?

De cand te am vazut cantand

Intr un bar,pe trei placinte.

Ma i vazut tacut,uimit,

De prezenta ta grozava,

M am indragostit,admit,

Si inima mi cazu pe tavă.

La final,te am asteptat sa iti spun:”felicitari”,

”Încantat de cunoștință,să tot ai asa cantari”.

Din acel moment,am stiut...

Nu erai ceva la întâmplare.

M ai târziu te am si cerut,

Ai spus ”DA”,fără ezitare.

Nu credeam ca e posibil

Sa transformi din gri in alb,

Viata mea,un rău vizibil...

 .......

Au trecut doi ani de cand,

Tu m ai parasit,tii minte?

De cand te am vazut căzând,

Intr un puț,printre morminte.

M ai vazut,tacut,pierdut,

De absenta ta ,distrus,

Ce mai este de facut?

Ziua bună a apus.

La final ti am recitat : „Iubirea mea nemuritoare...”

”Încantat de cunoștință,dormi in pace,dulce floare.”

Din acel moment am stiut...

Nu ai fost ceva la intamplare.

M ai tarziu am inteles,

Tu erai a mea schimbare.

Pământul piere,tu ramai...

Iubita mea,iti plang de dor

Primește-mi inima-n bucăti,

Trăiește mi viata ,sa nu mor.

1.Cum o barca in deriva,se gaseste in largul marii,

Asa te ntalnesc pe tine,dup amarul asteptarii.

2.Ce as putea eu sa iti ofer?ce as putea sa ti spun eu tie?

Ce sa faca un sarac cu o asemenea bogatie?

3.Banii nu s suficienti,ca sa poata sa ti raspunda,

La o asemenea frumusete, nimeni n ar putea s ajunga.

4.Labirint plin de iubire,am in minte doar enigme,

Dar degeaba,daca tu,cauti pietre slefuite.

5.Faima este inutila,tilul e doar aroganta,

Vezi in oameni ce conteaza,nu dai pic de importanta.

6.Mar frumos, ascuns in rosu,inauntru i inegrit.

Si se vede,am de toate,dar nimic de oferit.

7.Universul nu ajunge,ca sa poata compensa

Gravitatii ce ma trage, numai inspre lumea ta.

Desculț pe scena inimii,

Un spectator a fost de ajuns,

Să pot juca jocul iubirii,

Când de privire am fost patruns...

Mă pierd în lumi și doar visez,

Dar in adânc mă regasesc,

La orice pas ce il urmez,

Greșesc,si apoi iarasi te privesc.

Pe margine de scenă, tremur,

Căci umbra ta mă urmarește,

Iubirea ta nu sta pe loc

Și inima iti tot clipește.

În palma ta, tăcerile devin cuvinte,

Și orice respirație mă apasă,

Între iluzie si adevar ,se simte,

Că povestea i doar a noastra.

Un dans de emoții ce nu se termină,

Într o piesa de teatru cu final fericit,

Pe ritmul  iubirii lumina se oprește

În mii de aplauze fara sfarșit.

Prin multe am trecut cu tine;

Pasiune, deziluzie, pricină,

Certuri,bucurii ,suspine,

Împărțind aceiași vină.

Suntem atrași ireversibil 

De o forță nevăzută,

Ce ne leagă vizibil 

Și nu e loc de dispută.

Binecuvântare ori blestem,

Pătimim orice -ar fi

Doar să fim un tandem,

Chiar de astfel ne-am jertfi.

De ne-ar lovi un trăsnet 

Pe motiv să ne despartă,

Îmbrățișați în cuget

Vom fugi de soartă.

Pe-un tărâm necunoscut 

Să renaștem împreună 

Intr -un duo absolut 

Cu ecou,sub clar de lună...

Nu-mi amintesc să fi văzut in viața asta

Femeie mai frumoasă cum ești tu...

Oh prea frumoasa mea iubită,

E timpul să-ți descriu portretul!

Posteritatea vrea mereu o zeitate,fie el și-un semizeu

Povești să-i facă pe bieții oameni

Să spere în necazul lor...

Chiar arta ce-i desăvârșită

Fie-n pictură, sculptură în orice,

Cu toții vor modelul tău!

Ochi,nas și buze dar și glasul

Ce sună ca o serenadă,

O-ntreagă aventură este

Să-ți pot descrie chipul cel frumos..!

Dar să lăsăm povestea să vorbească,

Și ce vreau eu....

Păi ce vreau eu se știe foarte bine,

O spun de șapte luni de zile,

Aștept poveștii un sfârșit,

Desigur cu sfârșitul fericit,

Ce sună ca la început...

Și totuși,

Nu-mi amintesc să fi văzut in viața asta

Femeie mai frumoasă decât tine..

Și un nebun îndrăgostit..

(10 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Cum ar fii să nu fim?

Să uităm tot ce știm?

Sa învățăm să iubim?

Sa ne cerem iertare?

Scrisă într-o scrisoare,

Cum ar fii?

Sa fim copii?

Să ne îndrăgostim umil,

Uitând de ce va fii.

Cum ar fii?

Să te îndrăgostești de o inima pătată,

Suflată,poate fără viață,

Poate neștiind a iubi,

Poate neștiind a trăi.

Tu sperând că ai,

Ceva să-i dai,ce nu vezi ‘n rai.

Poate ai să-i dăruiești,

Dar poate nu ai sa primești.

Cum ar fii?

Să încă speri în fantezii.

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Zi de zi trăiește în mine

Interes în veșnicul codru,

Dragostea cea fără măsură 

Îmi aduce mulțumire.

Ramuri falnice vor să coboare.

A le urma în a lor bucurie.

De mă uit la tot ce-i verde.

Mă inspiră și mă mângâie.

Tot ce crește prinde viață 

Ce tămăduiește gândul rătăcit.

Liniștea și pacea blândă 

Se nasc din zborul domolit,

Iar cel ce aleargă mereu neîncetat 

Nu va cunoaște cer senin.

La podul crucilor se vinde

Un amor de semi-zei,

Iar mâna-mi tremurată prinde

Praf de stele-n locul ei!

Pe un arc de poleială verde

Privește jos tu ochi al ei,

Căci prin stele te tot vinde

Un amor de semi-zei!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)