Epigrame XXI

Pe locul fostei Mănăstiri

Pe locul fostului Palat,

Pe aleile fostului Parc,

Pe locul testului nuclear

În străfundurile pământului

Unde să te mai caut

Carne şi os?

Mama

Când m-am născut,

În prima clipă de viață,

În loc de scâncet,

În loc de plânset,

Am rostit cu putere:

Mama ….

Și am rămas mut pe vecie!

A fost jertfa mea închinată

Acestui cuvânt divin…

Adio, fulg de nea,

Surâsul iernii trece,

Tu plângi pe mâna mea,

Iar lacrima ți-e rece.

Și s-a pornit să ningă,

De aseară-n disperare,

Iar fulgii să se stingă,

Pe pielea ta cea moale.

Hai vino tu mireasă,

Cu voalul de zăpadă,

Și scoate-mă din casă,

Ca să dansăm pe stradă,

Apoi din vreme-n vreme,

În lume dă alarma,

Hai vino, nu te teme,

Și mușcă-mă cu iarna,

Să-mi curgă de sub gene,

Zăpada în troiene.

Nu îți dau voie ca să pleci,

Atâta timp cât brațul te mai știe,

Cât umbra ta pe drumuri reci,

Al greierului cânt învie.

Te strig aiurea printre ploi,

Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,

Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,

Își fulgeră lumina păcătoasă.

Arunci ocheade înspre stele,

Să fiu gelos, să plec acasă,

Sclipirea lor ți-o faci mărgele,

Și-mi pari aievea de frumoasă.

Dar n-am nici cal ca să te fur,

Și nici palat cu împărăție,

Am doar un vis măreț și pur,

Ca tu să-mi fii pe veci soție.

Averi nu am îndeajuns,

De fapt sunt lefter în chimire,

Eu, însă țin în piept ascuns,

Un munte de iubire…

M-am săturat de toate

și aș fugi oriunde,

departe de orașe,

spre pustnicii din munte,

să-mi plângă ochii-n ceruri,

iar buzele să-mi cânte,

să hibernez în geruri,

cu aripile frânte.

M-am săturat de toate,

și-aș alerga pe ape,

să mă ascund de gloate,

din mine să se-adape,

furtuni și adiere,

ninsori și multe ploi,

să văd apoi cum piere,

pământul de sub voi.

M-am săturat de toate,

de plânset și oftat,

de inima ce-mi bate,

când stau întins în pat,

de temeri și de spaimă,

de sfinți și erezie,

și m-aș dori o taină,

ori vers în poezie...

Vino iubito,

Sărută-mi obrazul,

Alintă-mi iubirea,

Cum mângâi turcoazul.

Zâmbeşte copilă,

Trăieşte iubirea,

Apucă-mi braţul,

Redă-mi fericirea.

Sărutu-ţi obrajii,

Plini de bujori,

Zburăm prin iubire,

Plutim peste nori.

Amorul ne-apasă,

Plăcerea trăim,

Iubirea-i frumoasă,

În ea să murim.

Trecut-au anii ca o clipă,

Cuib îşi făcuse şi uitarea,

Şi doar fotografia de sub sticlă,

Îmi mai trezea ardoarea.

 Străbat cu gându` împovărat de ani,

Încet a timpului cărare,

Căci pe băncuţă sub castani,

A mea iubire e... ori mi se pare?

 Cu pasul lent şi mult prea mic,

Sfios ca-n anii tinereţii,

Mă simt un june de bunic,

Ce dă răscoală vieţii.

 Şi îmi ridic rebel reverul,

Aprind şi o ţigară ca boem să par,

Prin fumul rotocoale priveam cerul,

Şi mă gândeam cam cum s-apar.

 Şi în gândirea mea bătrână şi firavă,

Cum să îmi fac intrarea-n scenă,

Trecuse timpul prea în grabă,

Şi sparse clipa mea boemă.

Iar când privirea de pe cer am coborât,

Băncuţa era goală …

Îmi las reverul hotărât,

Şi suflu amar în fumul de ţigară.

Mă aşez pe bancă şi oftez,

Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,

Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,

Căci gându-mi este obosit.

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele
să rămânem singuri și înspăimântați
în trupuri
să ne-nvârtim în juru-ne
perplecși
ca niște sfredele
să nu mai vedem limpede
să nu ni se mai deschidă propriile uși
fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete
în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete
trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete
paradoxal
într-o lume incoerentă a trupurilor
există riscul ca toate femeile însărcinate
să nască copii fără capete
cu mutații cromozomiale profunde
precum nevoia de fotosinteză
de asimilare a clorofilei în creier
de prorogare a legilor
de altă Constituție
de mai mult acid dezoxiribonucleic…

Încerc să surpind toamna pe șevalet

am multe acuarele, tempera și pensule

vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat

prin uscare

pentru o toamnă-femeie cu nazuri

acuarelele sunt mai potrivite

o surprind dis-de-dimineța zâmbind

la amiază amestecând norii

seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit

și am nevoie de o marjă de mișcare

pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele

să se completeze

arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni

nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii

pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii

mereu aceleași

roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu

și le așează aleatoriu pe funze

pe trunchiurile și crengile pomilor

pe fructe și iarbă

apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific

în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe

contrariind ochiul

în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde

smarald

în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii

de iarbă și tufe uscate

iubito

hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri

și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân

nu știu cum

apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos

până la iarnă...

Of,Elif Elif

Toti tânjesc dupa tine

Dar niciunul nu iti stie de bine

Asa cum altii știu de tine

Toti te vor,dar putini te au

Dar ei nu stiu

Ca tu esti cea care a dat naștere clasei

Și-n versul meu ce va trăi

Sigur ma voi iubi

Pentru ca stiu

Ce va fi

(Viata adevărată, de însuși Pavel Eminescu)

În ultimul timp am auzit foarte des și apăsat replica " O să faci 18 ani, te maturizezi și gata cu copilăritul..."

Dar cui rămâne copilul meu interior rănit de toate încercările vieții ? 

Ce se întâmplă cu cel mic care n-a apucat să se joace destul, care nu s-a bucurat de niciun moment frumos alături de familia lui, care n-a fost luat în brațe, care n-a fost mângâiat, care n-a existat? 

Cine vindecă sufletul zdruncinat al "adultului" eu și cine îi șterge lacrimile neîncetate ale "copilului" eu ? 

De unde îmi adun "familia" pe care micuțul a avut-o și de unde să încep să repar relațiile ciobite pe care adultul a încercat să le mențină? 

Adultul eu, care în curând se va maturiza prin prisma vârstei 18, va trebui să-și abandoneze copilul interior la fel cum au făcut-o toți ceilalți? 

                                                                  Samoilă Larisa

M-am trezit abrupt, amorțită de alcool și de tutun

"Lăsând deoparte poezia, ca un scriitor nebun"

Nu mai știu, nu mai cânt, nu mai scriu și nu mai spun

Oamenilor mă impun, iar Universului mă supun

Dar mi-amintesc de vremuri, și de bune, și de rele

De cum priveam luna și de cum strălucea soarele

De plânsete și râsete, de fapte și de jurăminte

Și de portrete și de secrete, de cuvinte și de regrete

Și-mi amintesc de parcuri, de cărări și de persoane 

De cum citeam romane, și mergeam și la examene 

Și cum stăteam și povesteam, nu dormeam și doar glumeam

Și trăiam, și sufeream, și ne uneam și continuam

Și-au fost atâtea, atât de multe, un etern în niște clipe

Sunt prea multe să-ți mai spun, încât să le poți percepe

Am nevoie și de pace, și de timp să mai obțin

Și mă-ntorc, și o să scriu, și promit c-o să revin!

E dimineață și-i stricat butonul

De sonor al lumii din acest oraș,

Zeul gălăgiei, luat cu somnul,

Devine laș.

Liniștea pare mică dar e mare

În orașul ăsta mai mereu tăcut,

Se tânguie un tren în depărtare,

Și cam atât!

Se-aude și un greiere cum doarme,

Ba chiar și-o stea cum strălucește-n cer,

Cu poftă dorm și gloanțele în arme,

Visând la fier.

Patru mii de zâne și Morfeu în vis

Se aud cum sforăie cu toți de zor,

E un zgomot în surdină, interzis,

Ca de motor.

Se-aude și amorul cum lucrează

În trupurile surde de prin case,

E liniște, nimic nu mai contează

Azi la șase.