Epigrame XXI
Chior de beat
Și-a pierdut un ochi subit,
Într-un incident pe stradă,
De-atunci bea necontenit,
Dublu ca să vadă.
Unui Halterofil
A început să se tot plângă,
Către oamenii de lângă,
Tot mai mult ca-n alte dăți,
Că e plin de greutăți.
Unui mire beţiv
Te-ai însurat şi ai plecat cu aleasa,
Aţi chefuit, băut şi aţi dansat.
În zori când goală ţi-ai văzut mireasa,
Al tău cocoş n-a mai cântat…
Văduva
Ne-ai părăsit pentru o lume nouă,
Şi-ai fost plâns de soață mult,
Nu că i-ai rupt inima-n două,
Ci, că n-ai plecat mai de demult.
Român în Germania
Auh fiderzin, auh fiderzin,
Vă spun de aici celor iubiți,
Plecat să schimb al meu destin,
Mănânc zilnic, doar biscuiţi.
Vis
Visul ăsta am să-l îngrop,
Să nu-mi fie de deochi,
Purtam ceartă cu-un ciclop,
Și-l scuipai drept între ochi.
Proverb - “Cu tăcerea le rupi pielea”
Sfatul mamei îl respecţi,
Stai o vreme mofturoasă,
Dar la ce să te aştepţi…
Dacă unii o au prea groasă.
Unui frate pârâcios
La întâlnirile cu tata,
Când îţi cerea să-i torni un ţoi,
Îţi aranjai băţos mustaţa,
Şi ne turna-i pe noi.
Unei moştenitoare
Te întreabă ruda din mormânt,
La cruce să mai spere?
Te juri solemn pe-al tău cuvânt,
Că i-ai pus cruce…dar la avere.
Unei avocate
Tu, eşti mare avocată,
Prin fiţe îţi porţi fala,
Şi judeci lumea toată,
Dar stai prost cu morala.
Poems in the same category
Esența vieții
Roșu pulsând, a vieții izvor,
În vene curge, neobosit rotor.
Dar când se scurge, picătură cu picătură,
Simți cum viața-ți se destramă, fără durere.
Fiecare strop, o fărâmă din tine,
Ce-ți dă puterea să lupți și să luminezi.
În roșu aprins, se oglindește sufletul,
Și-n fiecare bătaie, un strigăt mut
.
Când sângele se pierde, se stinge și flacăra,
Și-n întuneric te cufunzi, fără scapare.
Dar în adâncul ființei, o speranță mai clipește,
Că viața va învinge, și vei trăi.
Sângele, esența, dar și amintire,
A luptei pentru viață, a durerii sincere.
Și când se oprește curgerea, și inima tace,
Rămâne doar urma, în memorie să-și facă loc.
Stropi de ploaie singuratici
Stropi de ploaie singuratici,
Mă privesc în gânduri stând,
Cum citesc poeți romantici
Printre rânduri contemplând.
Se întreabă ce-i cu mine,
Ce gândesc, de ce nu aud
Strigătele lor aline,
Tropăind pe asfaltul ud.
Umbra sufletului orb îmi spune:
"Privește în jur, lumea-i a ta."
Eu refuz cu suspiciune,
Nedorind a căuta.
Versuri triste, vrând, nevrând,
În ele mă regăseam,
Ochii mei încet sculptând
Lacul lacrimilor, plângeam.
Sub cerul vast, sufletul știe
Motivul ochilor apatici
Când se aștern lin pe hârtie
Stropi de ploaie singuratici.
fulguiri//1
s-a întors gerul,
cu asprimile lui,
răutățile lui,
și cu
multe, multe vorbe
de ocară.
ademenitor, ca un clocot de ape,
e parfumul narciselor...
din apropiata primăvară?
poate.....
Derută
o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii
și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum
s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei
chiar și așa încă mai mozolesc între gingii halcă de viață din frigider
congelată la minus o sute de grade
până când într-o zi m-am trezit în șoc hipotermic
n-a lipsit mult să nu mor
însă n-am murit
mi s-au fisurat doar gleznele
și a trebuit să-mi reconfigurez mersul
să-mi schimb optica
să privesc lumea ca liliecii
spânzurat de picioare
să mă deprind cu această sminteală a ochiului
de-a inversa totul
de a deforma totul
imaginea unei sălciii care se reflectă în apă
devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor
de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări
cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile
plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului
picurat cu cerneala albastră a cerului
zvâcnirea nebănuită a ursului brun
care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni
trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă
de respirația sufocantă a teilor și a mentei
simt tot sângele năvâlindu-mi în cap
coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului
pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc
se apropie...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Caleidoscop
ziua
râul acesta cu izvoarele-n noapte
e ca un Gange copleșit de fecale și urină
adună în el toate mizeriile vieții noastre
de la deșeuri toxice
la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu
pet-uri
doze de bere și Coca Cola
dopuri
chiștoace
seringi și tacâmuri de unică folosință
plutind în derivă
insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat
o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei
prin vieților noastre
măsurabile în dejecții
și alogaritmi de consum
derivați din alimentele modificate genetic
suntem necrofagi
bacterii dependente de transpirație
care produc reziduuri fetide
cu iz de putregai
și cadavru
trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare
într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….
Esența vieții
Roșu pulsând, a vieții izvor,
În vene curge, neobosit rotor.
Dar când se scurge, picătură cu picătură,
Simți cum viața-ți se destramă, fără durere.
Fiecare strop, o fărâmă din tine,
Ce-ți dă puterea să lupți și să luminezi.
În roșu aprins, se oglindește sufletul,
Și-n fiecare bătaie, un strigăt mut
.
Când sângele se pierde, se stinge și flacăra,
Și-n întuneric te cufunzi, fără scapare.
Dar în adâncul ființei, o speranță mai clipește,
Că viața va învinge, și vei trăi.
Sângele, esența, dar și amintire,
A luptei pentru viață, a durerii sincere.
Și când se oprește curgerea, și inima tace,
Rămâne doar urma, în memorie să-și facă loc.
Stropi de ploaie singuratici
Stropi de ploaie singuratici,
Mă privesc în gânduri stând,
Cum citesc poeți romantici
Printre rânduri contemplând.
Se întreabă ce-i cu mine,
Ce gândesc, de ce nu aud
Strigătele lor aline,
Tropăind pe asfaltul ud.
Umbra sufletului orb îmi spune:
"Privește în jur, lumea-i a ta."
Eu refuz cu suspiciune,
Nedorind a căuta.
Versuri triste, vrând, nevrând,
În ele mă regăseam,
Ochii mei încet sculptând
Lacul lacrimilor, plângeam.
Sub cerul vast, sufletul știe
Motivul ochilor apatici
Când se aștern lin pe hârtie
Stropi de ploaie singuratici.
fulguiri//1
s-a întors gerul,
cu asprimile lui,
răutățile lui,
și cu
multe, multe vorbe
de ocară.
ademenitor, ca un clocot de ape,
e parfumul narciselor...
din apropiata primăvară?
poate.....
Derută
o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii
și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum
s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei
chiar și așa încă mai mozolesc între gingii halcă de viață din frigider
congelată la minus o sute de grade
până când într-o zi m-am trezit în șoc hipotermic
n-a lipsit mult să nu mor
însă n-am murit
mi s-au fisurat doar gleznele
și a trebuit să-mi reconfigurez mersul
să-mi schimb optica
să privesc lumea ca liliecii
spânzurat de picioare
să mă deprind cu această sminteală a ochiului
de-a inversa totul
de a deforma totul
imaginea unei sălciii care se reflectă în apă
devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor
de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări
cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile
plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului
picurat cu cerneala albastră a cerului
zvâcnirea nebănuită a ursului brun
care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni
trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă
de respirația sufocantă a teilor și a mentei
simt tot sângele năvâlindu-mi în cap
coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului
pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc
se apropie...
.
Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru
Caleidoscop
ziua
râul acesta cu izvoarele-n noapte
e ca un Gange copleșit de fecale și urină
adună în el toate mizeriile vieții noastre
de la deșeuri toxice
la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu
pet-uri
doze de bere și Coca Cola
dopuri
chiștoace
seringi și tacâmuri de unică folosință
plutind în derivă
insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat
o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei
prin vieților noastre
măsurabile în dejecții
și alogaritmi de consum
derivați din alimentele modificate genetic
suntem necrofagi
bacterii dependente de transpirație
care produc reziduuri fetide
cu iz de putregai
și cadavru
trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare
într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….
Other poems by the author
Spre trecut
Mi-am luat bilet spre trecut,
Într-un tren ce gonește înapoi,
În prezent nu-i nimic de făcut,
În prezent, viețuiesc în nevoi.
Am bilet clasa întâi, loc la geam,
Şi aștept pe peron c-o valiză,
Unde-n ea mai nimica nu am,
Decât dor și din inimă-o schijă.
Am plecat spre trecut, spre acasă,
Peste valea cu pomi și grădini,
Amintiri peste suflet mă-apasă,
Şi zăresc peste tot doar străini.
O neliniște îmi bântuite-n trup,
Căci la poartă ruginită-i lăcata,
Temător bat în geam și ascult,
Dar nici urmă de mama și tata.
Mă așez lăcrimând lângă ușă,
Şi gonesc peste ani gânditor,
Lângă copilul cu chip de păpușă,
Ce cânta zi de zi în pridvor.
Mă vedeam cățărat în copaci,
Jucând mingea cu ceilalți copii,
Cu mama, când făcea cozonaci,
Cu tata alergând pe câmpii.
Parcă ieri am fost și la școală,
Prins în horă apoi ca fecior,
Stând la mama cu capul în poală,
Ori cu tata cosind pe răzor.
Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,
Mai așteaptă, m-am răzgândit...
Moarte, drept poruncă îți dau,
Să fiu în peretele casei zidit!
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Moartea
Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,
Asculţi doar muzică de clopot,
Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,
Când dinţii coasei râd în hohot.
Luate-ar dracu și pe tine,
Apoi să-ngheţe iadul bocnă,
Îngerii cu lungi patine,
Să vină, să dea la copcă.
Să halim pe burta goală,
Mușchi de moarte congelat,
Să trăim fără morală,
Duși cu pluta spre păcat.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Dintre ruini de biserici
Dintre ruini de biserici,
Acatiste adun,
Calc peste feţe de clerici,
Preparând aghiazmă-n ceaun.
Ascult gălăgia din cimitir,
Morţii se revoltă în groapă,
Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,
Şi peste ei o alta se sapă.
E o absenţă de simţuri în lume,
Demonii iubire îţi oferă,
Popii în tradiţionale costume,
Blesteme peste tine proferă.
Cad cete de îngeri din cer,
Scântei erup din morminte,
Am devenit al lumii gropnicer,
Şi cânt liturghii fără cuvinte.
Nemângâiaţi se sting atei,
Pe braţele mele întinse,
Boltesc credinţă pentru ei,
Sub lumânări în post aprinse.
Plâng sfinţii arhangheli în taină,
Pustnici în grote se închină,
Să porţi creştine acea haină,
Care te-mbracă în lumina divină.
Spre trecut
Mi-am luat bilet spre trecut,
Într-un tren ce gonește înapoi,
În prezent nu-i nimic de făcut,
În prezent, viețuiesc în nevoi.
Am bilet clasa întâi, loc la geam,
Şi aștept pe peron c-o valiză,
Unde-n ea mai nimica nu am,
Decât dor și din inimă-o schijă.
Am plecat spre trecut, spre acasă,
Peste valea cu pomi și grădini,
Amintiri peste suflet mă-apasă,
Şi zăresc peste tot doar străini.
O neliniște îmi bântuite-n trup,
Căci la poartă ruginită-i lăcata,
Temător bat în geam și ascult,
Dar nici urmă de mama și tata.
Mă așez lăcrimând lângă ușă,
Şi gonesc peste ani gânditor,
Lângă copilul cu chip de păpușă,
Ce cânta zi de zi în pridvor.
Mă vedeam cățărat în copaci,
Jucând mingea cu ceilalți copii,
Cu mama, când făcea cozonaci,
Cu tata alergând pe câmpii.
Parcă ieri am fost și la școală,
Prins în horă apoi ca fecior,
Stând la mama cu capul în poală,
Ori cu tata cosind pe răzor.
Dă-mi valiza să plec, nu mai stau,
Mai așteaptă, m-am răzgândit...
Moarte, drept poruncă îți dau,
Să fiu în peretele casei zidit!
Dar El, tăcea…
În Grădina Ghetsimani,
Brusc a izbucnit mânia,
Căci Sinedriu și romanii,
Vin să prindă pe Mesia…
Vândut de Iuda spre apus,
Târât ca un tâlhar de rând,
El nu avea nimic de spus,
Doar cerul se vedea plângând.
Mânat cu sulița din spate,
Cu Iuda printre ei ascuns,
Și întrebat de multe și de toate,
El nu avea nimic de spus.
Ajuns spășit la judecată,
În fața lui Caiafa dus,
Cu gândul îndreptat spre Tată,
El nu avea nimic de spus.
Cu martori falși și fără lege,
Cu farisei ce îl hulea,
Îl întrebau dacă e rege,
Dar El, îngândurat, tăcea…
-Ești Fiu al Domnului din cer ?
Caiafa întruna întreba,
Privind la chipul lui sever,
El îi răspunse : - Da !
Smintit de cele auzite,
Neîndrăznind a repeta cuvântul,
Cu ochii afară din orbite,
Își rupse de pe el veșmântul.
Cu toții îl condamnau la moarte,
Și îl scuipau, și îl băteau,
Dar El tăcea cu crucea-n spate,
În timp ce îngerii plângeau.
Sub ochii Săi se rupse cerul,
Întreg pământul se cutremura,
Și-au înțeles cu toți misterul,
De ce Iisus, mereu tăcea...
Cum să te smulg…
Cum să te smulg din mine, când în carne,
Ai încolțit ca dorul din pustie?
Ești scrisă-n mii de pagini subterane,
Ce izbucnesc în cânt și poezie.
Și dacă-mi tai adânc din piept răbdarea,
Te voi găsi zvâcnind, mereu, în rană,
Căci tu-mi ești umbra, sângele, chemarea,
Și focul ce mă arde de sub haină.
Te port ca pe-un blestem de frumusețe,
Ca pe un cântec vechi, de neuitat,
Cu trupu-încimentat etern în tinerețe,
Ești înger, demon… Slavă și păcat.
În tine-mi cresc și vântul, și furtuna,
Și liniștea ce-mi cade peste pleoape,
Cu tine pot îmbrățișa chiar luna,
Și pot împarte zorii, în rouă și în ape.
Mi-e teamă să te strig, căci te-ai ascunde,
Ori te-ai preface a florilor tulpină,
Și-n drumul meu, ce duce orișiunde,
Aievea înflorești din rană și lumină.
Aș vrea să fug, dar pașii mă refuză,
Căci tu ești calea, eu sunt rătăcirea,
Și-n pieptul meu, în inima confuză,
Ai răsădit speranța și iubirea…
Moartea
Înfuleci cruci şi scuipi sicrie,
Asculţi doar muzică de clopot,
Şi-i ceri lui Dumnezeu simbrie,
Când dinţii coasei râd în hohot.
Luate-ar dracu și pe tine,
Apoi să-ngheţe iadul bocnă,
Îngerii cu lungi patine,
Să vină, să dea la copcă.
Să halim pe burta goală,
Mușchi de moarte congelat,
Să trăim fără morală,
Duși cu pluta spre păcat.
La moartea mea
La moartea mea e ca la nuntă,
Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,
Groparii tremură și se încruntă,
Că-n groapă două babe povestesc.
O jerbă albă zboară peste masă,
Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,
Dar el nu știe că moartea e mireasă,
Și crede că norocul, acuma l-a pălit.
Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,
Într-un cavou vecin, dansează moarta,
Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,
Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.
Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,
Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,
Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,
Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.
La moartea mea e numai trai și viață,
S-a amânat și slujba dar și parastasul,
Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,
Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.
Dintre ruini de biserici
Dintre ruini de biserici,
Acatiste adun,
Calc peste feţe de clerici,
Preparând aghiazmă-n ceaun.
Ascult gălăgia din cimitir,
Morţii se revoltă în groapă,
Căci li s-a pus pe sălaşuri bir,
Şi peste ei o alta se sapă.
E o absenţă de simţuri în lume,
Demonii iubire îţi oferă,
Popii în tradiţionale costume,
Blesteme peste tine proferă.
Cad cete de îngeri din cer,
Scântei erup din morminte,
Am devenit al lumii gropnicer,
Şi cânt liturghii fără cuvinte.
Nemângâiaţi se sting atei,
Pe braţele mele întinse,
Boltesc credinţă pentru ei,
Sub lumânări în post aprinse.
Plâng sfinţii arhangheli în taină,
Pustnici în grote se închină,
Să porţi creştine acea haină,
Care te-mbracă în lumina divină.