Caleidoscop

Chipul tău
tremurând în oglinda apei
mi-a rămas întipărit de-atunci pe retină
din când în când
inima aruncă răutăcioasă cu săgeți otrăvite
parcă le și aud înfigâdu-se-n lacrimi
(îți mai amintești cum ne întreceam
la aruncatul cu pietre
cum socoteam care piatră țopăie mai mult
deasupra apei
și cum pierzătorul rămânea întotdeauna dator
cu o jumătate de scoică?)
în urma pietrelor liniștea desenează și acum
cercuri concentrice
(n-ai uitat
cred
cum ne minunam ca în fața unui organism viu
ascuns în adâncuri
între două respirații
și ne apăsam înspăimântați cu podul palmelor
peste inimi!)
aud aievea în mine plescăitul lespezii care se duce la fund
cântecul răgușit al mierlei
piciorul tău desculț
risipindu-se voluptos în nisipul galben
(ți-i minte cum priveam cocorii
în mantiile lor albe
înveșmântați ca prinții
cu gâturile terminate în cer
cu pliscurile albastre
prinși în ritmuri nebune de samba
smulgând smocuri de iarbă
țâșnind grațios spre înalturi
făcându-și reverențe!)
parcă a fost ieri…

Neobosite, aceste nave spațiale ale gândului…

strigătul fricii

reverberează lugubru

alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare

nu-ți mai auzi bătăile inimii

te-apuci cu mâinile de ultimul gând

care te-ndemnase

cu puțin înainte

diabolic

să fugi

fără să înțelegi de ce

și

mai ales

fără să știi cine

a stins acolo

sus

(în somtuoasele apartamente ale minții)

lumina

lăsându-ți i sufletul să se zbată

precum peștele pe uscat

să urle pe străzile scufundate în beznă

ca Diogene

căutând cu disperare

un om…

mă așez în genunchi lângă izvor

și ating cu buzele apa

izvorul cu unde zglobii și dragoste

ești tu

setea mea n-are margini

trăiesc doar ca să mă întorc la tine

să curgi în inima mea

până se umple

viața ta coboară din piatră

și trece prin milioane de ani de curgere

tainică

are aroma primului sărut franțuzesc

de demult

și gustul sărat al lacrimii

în care înotăm

încă

împletesc șiraguri de zile și nopți

într-o pânză nesfârșită a Penelopei

în timp ce mă rog să nu sece izvorul cu dragoste

și să mă trezesc într-o zi spânzurat între un sărut franțuzesc

și o lacrimă...

 Fetiţa, pe nume Mora, ieşi aproape de amiază din curtea casei şi atrasă de un fluturaş obraznic, colorat ca o sorcovă, nimeri în mijlocul unei poeniţe de vis, desprinsă parcă din cărţile ei de poveşti, prin mijlocul căreia curgea un pârâiaş domol, clipocind printre pietre. Cum neastâmpăratul flutur era pus pe şotii, luându-şi zborul ori de câte ori urmăritoarea sa întindea mânuţele după dânsul, fetiţa se înciudă atât de tare încât începu să-l certe şi să-l ameninţe cu pedeapsa supremă: înfingerea într-un bold. Se pare că nici lucru acesta nu avu darul să-l sperie prea tare pe fluturaş pentru că nu mult după aceea intră în pădure şi se făcu nevăzut în desişul frunzelor. Dar fetiţa nu se dădu bătută. Bănuia că neastâmpăratul se pitise pe undeva, poate chiar acolo, deasupra ei, după ciorchinii de cucuruz, motiv pentru care se ascunse la rându-i în spatele unui trunchi cioturos, aplecat peste un fel de povârniş, care se căsca dedesubt, aşteptând doar să-l înşface. Din păcate, fetiţa nu se mai uită pe unde calcă, aşa cum făcuse tot timpul, şi deodată se pomeni alunecând la vale, rostogolindu-se printre pietre şi mărăcini, căzând în gol, apoi prăbuşindu-se peste o movilă de nisip în mijlocul unei încăperi cu pereţii translucizi. Deşi era încă ameţită şi speriată de cele întâmplate, ţinându-şi cu greu lacrimile care o podideau, nu-şi putu stăpâni un zâmbet de bucurie când văzu în jurul ei mai multe mogâldeţe verzi, cam de aceeaşi înălţime, cu capete mari şi trupuri sfrijite.

     - Ce vă zgâiţi aşa la mine! se buzurlui ea încercând să coboare de pe movila de nisip. Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă daţi de-a berbeleacu’?

     Mogâldeţele se priviră între ele descumpănite, apoi clătinară din căpăţânile lor caraghioase în semn că nu. Una dintre creaturi, care părea să fie mai mare peste celelalte, atinse nisipul cu palma iar acesta dispăru ca şi când cineva de sub pardoseala de sticlă l-ar fi înghiţit.

     Fetiţa râse şi bătu din palme fericită.

     - Cum ai făcut asta, Cap de Pepene?

     - ?!

     Răspunsul mogâldeţei cu căpăţâna ovala, ca un bostan, semăna cu un bâzâit de viespe.

     - Bine, zise ea, să ţii minte că te cheamă Cap de Pepene! Iar pe tine, continuă arătând către un omuleţ cu ochii mari, bulbucaţi şi cu linia gurii ca o acoladă, te cheamă Broscuţa Oac!

     Acesta dădu din cap şi se aşeză supus lângă Cap de Pepene.

     - Cu tine-i mai greu, recunoscu fetiţa apucându-l de mână pe cel de-al treilea. Toţi aveţi ochii mari şi negri! Parcă sunteţi fraţi! Tu însă ai gâtul cel mai lung, nu-i aşa ?

     - ?!

     - Am să-ţi zic Struţul cel Mic deocamdată, iar lui, adică ţie, preciză ea trăgându-l din rând pe omuleţul cu gura ţuguiată, Bot de Miel! Aţi înţeles?

     Cei doi aprobară din capete docili, aliniindu-se alături de ceilalţi, în timp ce fetiţa mai făcu două modificări: îl schimbă pe Bot de Miel cu Broscuţa Oac întrucât acesta era un pic mai înalt şi nu-l putea lăsa la urmă.

     - Alinierea în spatele meu! ordonă ea bătând pasul pe loc. Cu cântec, înainte!!!

     Mogâldeţele porniră în pas de front, agitându-şi mâinile şi sâsâind după cuvintele înflăcărate ale fetiţei: Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat / Vom face altul, pe mal, în jos / Altul mai trainic şi mai frumos...

     La a doua tură fetiţa se opri căscând.

     - N-ai niciun scaun pe aici, Cap de Pepene?

    Omuleţul cu capul oval atinse pardoseala şi scoase de acolo un fel de şezlong, pe care îl împinse apoi către fată.

     - ?!

     - Mulţumesc, Cap de Pepene! Acum aşezaţi-vă şi voi în funduleţe pentru că am să vă spun o poveste! Ştiţi povestea lui Făt Frumos şi merele de aur?

     Mogâldeţele clătinară negativ din cap.

     - Bine, copii, am să v-o spun eu ! A fost oadată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-a povesti, a fost...

     Dar nu mai putu continua. Simţi cum i se închid ochii şi alunecă în dulcea lume a somnului. Cap de Pepene se apropie de ea cu sfială, o luă în braţe şi împreună cu ceilalţi se înălţară deasupra râpei, ca nişte îngeri, lăsând-o nu mult după aceea în mijlocul poeniţei cu capul sprijinit pe un glob de sticlă...

M-am născut dintr-o piatră însuflețită,

o piatră cu inimă,

am crescut într-o inimă de piatră,

am fost copilul pietrei,

ceva între om și piatră,

într-o zi m-am trezit speriat

în fața Soarelui,

mi-am auzit respirația,

pe care n-o mai auzisem în piatră,

am văzut stelele atârnate de cer,

norii,

m-am aplecat deasupra primului izvor

și m-am privit în ochi

îndelung,

neștiind de unde să mă iau,

din ce Univers,

din ce piatră,

undeva deasupra

auzeam

ca prin vis

un cântec de leagăn

nepământesc

și-atunci am înțeles că nu eram singur

mi-am înconjurat casa cu un gard de frică

umblau prea multe gânduri suspecte prin curtea mea

îndoiala trecuse pe aici cum se crăpase de ziuă

să-mi spună că Maria se încurcase cu un necunoscut

îi văzuse cum numărseră toată noaptea stelele

și cum își schimbaseră inimile între ei

am dat îndoiala afară din curte într-un acces de furie

zăvorând poarta

rămăsese doar tristețea pe o bancă în fundul grădinii

aproape îi dăduseră lacrimile

Maria se certa dincolo de gard cu toată lumea

de ce se amestecaseră în viața ei

n-aveau niciun drept să-i dărâme iubirea

n-a pretins niciodată că trăiește sau că va trăi

cu un singur bărbat

pentru ea monogmia era o traumă

vai, sentimentele acestea nesuferite!

Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc,  zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.

Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.

Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă  lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.

Un miros de floare dulce ce m-adorme- n vreme bună
Ca o rază de pe ceruri, lunecând din mîndra lună,
Mă îmbie la mișcarea vremii poate înainte,
Dar tot stau în amorțire mai retrasă, mai cuminte.

Azi îs apa care curge liniștită în izvor,
Potolită-s ca aripa, ce s-a prins în al său zbor,
Sau ca valul, care spuma peste maluri o îndreaptă;
Să îmi razem amintirea de -al tău umăr ce așteaptă.

Să te cînt în cor de îngeri, ca și tine de frumoși,
Să potol arsura care mi-au dau ochii tai setoși
De amor și pasiune,de plăcerea nelumească
Care -n ale mele brațe nu mai pot să o găsească.

Dintr-o stea căzută-n stâncă și-mpărțită în scânteie,
Mi-a șoptit o sărutare c-am iubit să fiu femeie.
Ca o patimă bolnavă geana mea stă neclintită
Si mă tem acum mai tare, în zori, să nu fiu trezită...

Pe fereastra vieții tale

Se așterne an de an

Praful unor amintiri

Ce te schimbă gram cu gram

Grăbiți, paşii râvnesc în zare

Unde cerul cântă blând

Ca să simtă acea tăcere

De străpunge orice cuvânt

Liniștea trecutului învie

Și se zbate cu mii de fiori

Căutând în arhiva prăfuită

Un capitol fără nori

Daca sorta a vrut asa  sa ma pierd in lipsa ta 

sa incerc sa ma tin de mine ca pot mai mult ca si ori cine ! 

as putea dar nu am de ce cand pentru mine nici sorele nu mai arde 

tot ce arde acum este sufletul meu care plinge pentru ca nu stie de ce eu 

traiesc aici si acum plina de frici si tu nu esti aici sa ma ridici 

inca nu stiu de ce eu sau mai bine zi de ce tu ;de ce tu ai disparut 

as fi vrut sa pierd ori ce pe lume asta mai putin pe tine frate ......

(publicat de ana maria stoica fata pierduta)

Aş merge desculț, pe-un deal

Într-un sat de-odinioară

Unde păsări, cântă la vioară

De Enescu..rapsodie

Râd copaci din neam în neam

Câtă fericire vie!

Vuietul văratec al crengilor de pomi

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Acum am înțeles, aievea

Dar nu-i încă târziu cât încă mai e dor

De veri toride, de dimineți pripite

De munca pe ogor,

De Azorei, de iezi, de iepuri şi de flori

Erau furtuni de dimineți de vară,

Ce-mi tot trezeau adesea, atât de mulți fiori

Pe ulițe înnoroite 

Adeseori păşeam desculț, căci n-avem cizme

Dar fără teamă c-am să mor 

muşcat de viețăți închipuite

Acum am înțeles, era o primitivă terapie

                 Marius Ene, Elbląg, Poland, 01.10.2023, 18⁰⁰

Noaptea, apare la geam

arunca fulgere-n Satan

cerul plange prin vai

scurma urme-n noroi

arde focu-n ploi

formeaza tornade si sloi

ma stinge

cu caterul ma frige