Încrâncenare

Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei

cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre

ale dimineții

iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi

printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri

de inimi

printre frunzele Maiestăți sale regale

Magnolia

cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei

printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală

și printre suspinele străzii

amestecate cu mirosuri de cauciuc ars

peste care adierea zefirului

aluneca ca o rochie mătăsoasă

de pe trupul unei femei îndrăgostite

.

Am deschis vrăjit fereastra spre cer

ascultând respirația celestă a stelelor

care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori

și deveneau supernove

în meri pițigoi cântau îngeresc

desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru

doar pictorul bătrân de la capătul orizontului

rămas fără culori

își făcea loc cu mâinile

prin albul nemângâiat al pânze

.

Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor

care se loveau de aurul spălăcit al țărmului

ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului

din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață

să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului

și de vraja neverosimilă a gândului

tot oameni

n-ai de ce să te simți așa mândră

pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero

grade celsius

ți-acoperit fața

ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice

precum pietrele din Stonehenge

și ochii ți-au înghețat în orbite

ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite

sub streșina zâmbetului

care nu mai înseamnă nimic

oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă

a amintirii

e inutil

pasărea-i moartă

mai bine ai încerca să mă-njuri

să-mi arăți degetul mijlociu

deși n-ar avea sens

cum ai mai putea face asta acum

după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea

cu țurțuri de gheață

eu pot trăi și cu inima înotând în sânge

să știi

tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă

de grație

mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice

ale sufletului tău

iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…

de la un anumit timp zilele se scurg mai repede

parcă prea repede

în hăul prăpăstios al timpului

în urma lor rămâne de fiecare dată câte ceva important de făcut

pentru mâine

care se termină la rându-i cu alte lucruri neterminate

altădată mai aveai timp să tai crengile uscate

din pomi

să smulgi buruienile

să ari pământul

să semeni

acum îți dau târcoale tot mai des nopțile

bântuite de gânduri

viața trufașă

își numără singură diminețile

mugetul cerbului încolțit în mijlocul codrului

se pierde dincolo de ceruri

dacă n-ar fi fost mușcătura aceea de moarte

din dreptul inimii

te-ai fi resemnat până la urmă

ca un Prometeu obosit

în ciocurile vulturilor…

mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă

în zori

nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele

uneori te trezești confuz în mijlocul nopții

dintr-un vis urât cu păianjeni

aprinzi lumina

te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute

ca nu cumva să nu le tulburi monotonia

printre uși uitate deschise

spre baie

observ în oglindă că mi-a crescut barba

„fir-ar a naibii de barbă!”

aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție

sigur vecina de jos mă înjură

o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte

de tine

a fost ieri

pe scări este o liniște surdă

la fel pe străzi

la Spitalul  Județean de Urgențăți

și biserică evanghelistă

„ la început a făcut Dumnezeu lumea

îmi vine în minte un text din Facere

și pământul era netocmit și gol

întuneric era deasupra adâncului

și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor

și-a zis Dumnezeu:

să fie lumină

și-a fost lumină…”

asta era

mă gândesc în timp ce urc scările

omul a apărut mai târziu

nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte

„iar nu aveți somn!”

mă ceartă bătrâna de la parter

mi-e imposibil să-nțeleg

de ce zilele trebuie să înceapă în zori

îi răspund

nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…

te văd așezându-ți pașii ca un acrobat

care merge pe sârmă

mi-a plăcut dintotdeauna mersul tău

dar nu ți-am spus până acum

de teamă să nu destram vraja

sunt multe lucruri pe care nu ți le-am spus

din același motiv

n-am vrut să-ți trăiești viața prin ochii mei labili

și extatici

să dau frâu liber ispitei

inimii

acum înțeleg de ce Ulise a cerut să fie legat de catarg

în dreptul insulei Eea

unde locuia Circe…

 aud bufnița agățându-se de propriile țipete

pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii

să ne mănânce de vii

iar noi facem dragoste

ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie

probabil

sau ne vom infecta cu virusul West Nile

oricum vom muri până mâine de foame

sau de inimă rea

statul a intrat în incapacitate de plăți

nimeni nu mi plătește pensii și salarii

trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular

de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea

au apărut în schimb banii

cu care nu poți cumpăra aproape nimic

inflația a ajuns la o mie la sută

nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...

ce pot cumpăr cu un milion de dolari

îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase

o bucată de brânză și un picior de iepure

dar cu un miliard

un cap de cal fără ochi și urechi

plus o pipotă….

Asfaltul pulsează de o căldură grea, ca un suflu de cuptor. Este o după-amiază caniculară de mai, iar aerul dintre blocuri vibrează, topit sub soarele orbitor.

Ne-am întâlnit în aceeași stație, dar banca de lemn frige. Stăm în picioare, la umbra îngustă a adăpostului de sticlă. Ecranele telefoanelor sunt la luminozitate maximă, dar soarele le face ilizibile. 

Distanța dintre noi e o barieră invizibilă de aer fierbinte. Ne știm toate secretele, dar sub cerul acesta alb, cuvintele pur și simplu se evaporă. Suntem tineri, dar ne simțim storși de energie, ca rețeaua electrică a orașului suprasolicitată de aerul condiționat.

Autobuzul nu mai vine nici acum. Ne potrivim ochelarii de soare ca pe niște măști și pornim pe jos. Fiecare spre ecranul lui, în camere răcorite artificial, unde distanța devine din nou ușor de gestionat.

simți fulgii aceștia cum cad peste noi

și ne îngroapă în giulgiuri

îți tremură mâna înghețată de frig

sigur îți tremură și inima

să nu te sperii

de urletul lupului singuratic

din pustiu

de strălucirea sticloasă a lunii

înfiptă ca o suliță a lui Ahile

în inima cerului

visul din noi devine tot mai alb

orbitor

ne pierdem în argintul fluid al zăpezii

ca într-un clinchet inefabil de clopoțel

n-am mai văzut atâta risipă amețitoare de alb

și de liniște

într-un gând

bătrânul pictor de stele pictează cireși înfloriți

în mijlocul iernii

noi sfredelim tuneluri și igluuri pe sub nămeți

zgribulind

spre luna lui Marte…

aripile de lepidopteră

ale-apusului

mângâie orice suflare.

cetatea-și poartă dorul

prin fiorduri

turnul geamiei vibrează,

ca o coardă de liră

atinsă de-o cadâna.

pleoapele cad grele de rutina zilei;

iar șarpele glycon,

asemenea unei sculpturi din fibre de oțel,

cuantice,

dispare-n

tumultul autostrăzilor supraetajate.

uneori,

mă las purtat

de mreaja unei sirene....

Filosofic toți vom muri odată, părăsind tot ce ne aparține, psihologic chiar și sufletu si simtul nu ne va mai aparține 

Iar din punct de vedere religios, raiul sau iadul ne vor înclina brațele, unii vor muri în chinuri de eternitatea infernului sângeros, iar alții vor dansa cu îngerii în cer, în eternitatea ce nu se va sfârși niciodată

Iar, din păcate nici natura nu va mai trai, totul va dăinui-n murirea crudă a pământului ce s-a saturat sa verse pentru noi toți atâtea lacrimi far' de dulce speranță

Singura lumină ce va pătrunde pe 

cer va fi lumina cuvintelor

Lumina și grația cu care natura a fost Îmbrățișată și anume, arta divină a unui poet

Ce scrie despre infinuturi, despre doruri ce nu s-au cunoscut vreodată

Definește arta creații umane, căci doar poetul iubește cu patimii vi iar din iubire face artă

Trăim pe același pământ unde L-am ucis pe Dumnezeu,

Îi călcăm tăcerea zilnic, ca pe un vechi și mut altar.

Suntem urmașii crimei, respirația din cadavru

Un cimitir care merge și se crede viu și clar.

Ce speranță să am eu, carne fără stele,

Într-o lume ce-și îngroapă sfinții în piele?

Dacă zeii mor de prea multă lumină,

Ce șansă am eu, o umbră anonimă?

Dacă L-au ucis pe Dumnezeu fiindcă prea mult iubea,

Ce șanse am eu, praf viu, în lumea care te-ar vrea?

Nu sunt nici divin, nici lege, nici altar, nici semn ceresc,

Sunt doar o greșeală-n carne ce-nvață cum să nu iubesc.

Ce salvare să mai cer, eu, carne fără tron,

Într-o lume ce-și devorează propriul idol?

Dacă zeii mor de prea multă lumină-n om,

Ce șansă am eu, o rană fără rol?

Atâta gând de îndată mă cuprinde
Cu un imbold de ne mai cunoscut
Îmi zic că astăzi este mai bine,
Că încă totul nu a fost pierdut

Pășesc de parcă n-am avut nimic
Și încetinesc,cred că va fi bine
Dar uit că inima-mi bate ritmic,
Până când stările vor fi străine!

Cuprinsă de o nedumerire totală,
Mă pierd printre mii de mulțimi
Și aceasta nu-i problemă fatală
Mi-ar lua timp pentru a le numi...