Cântec de flaut

Cand tatal vine tarziu acasă

Copilul ar trebui sa doarma pe pat 

Nu sa stea ascuns sub el tracasat

Cand mama da nastere unei fiinte

Ar trebui sa o faca sa se bucure de viata

Nu sa suspine de ce a aparut pe lume

Cand sotia iti jura pe viata sentimente

Ar trebui sa iti ofere iubire

Nu sa si astepte averea pe numele ei

Can sotul iti jura o iubire eterna

Ar trebui sa ai tu parte de toata

Nu sa o “ofere” si altor femei

Ca dupa timpul ce trece

Sa nu-aud cum te bati cu pumnu-n piept

“Cu ce am gresit Doamne

De sunt asa pedepsit pe nedrept?”

Bine ca sperati la o viata frumoasă

In timp ce omorați visele altora.

Simt un fior,

Lin insuflu ,încetișor

Mă înclin spre răsărit

Văzând pomul înverzit,

Grânele de-un auriu deschis

Dansează suflului încins

Coloanei de vânt aprins

Eu tresar,

Observ menirea, unui astfel anotimp

Simt a sa chemare lină,

Ce mă duce-n răsărit,

Cum vezi cu ochii

E doar marea, cu turcoazul

Ei sublim

Ea ne spală, ne încântă

De-al ei susur cristalin.

Și când crezi că nu mai pleacă

Adierea se întețește

Culoarea se arămește,

-Oh,te-ai dus departe, Vară! Ai plecat spre ceruri noi!

Ea vine abia anul viitor...

E lecție. Eu stau,

Într-un punct privind,

Și eu visez, pân ce alți citeau,

Visez, ochii închizând.

E normal, a dori și a visa,

Dar când vrei ceva,

E nevoit să faci un plan

Ca spre dorință a deplasa.

De câte poezii mai e rost?

Sa le citești,poate ai să înțelegi.

Căci dragostea nu are cost,

Dar nu poți avea ce alegi.

De câte poezii mai e nevoie?

Să înveți să mă tratezi,

Câte nopți o să mă ploaie,

Câte dorințe nu ai să crezi?

Câte poezii să mai scriu?

Sa mi dai un răspuns la ele.

Sa nu mi le citești la sicriu,

Ca ele de tine au nevoie.

Citește le cat vei vrea,

Căci nu le vei simții.

Ce oferă dragostea de ea,

Ce nu vei mai primi.

ascultând tăcerea din

sfintele locașuri de rugăciune,

simt

adierile  calde ale cristalelor

în forma de spice de grâu,

ce-mi ating

genele.

Cat de frumos se unduiește

Pielea pe soldul generos

Si ce frumos cu totul straluceste, 

In spuma caldei bai

Si eu atat de bine - acum miros;

Cat de frumoase alunitele -mi pe piept ,

Ca-ntru-un car mic pe cerul pielii mele

Ce sanatos si vrednic este trupul meu

Ce armonie -n suflet si pe piele…

Dar va veni o zi cand pielea -mi gri va fi

Rece si fara stralucire

Iar alunitele si soldul si toate imi vor fi,

cand carul mic si el va fi murit,

De-un miros greu … si in a mea pieire

Toate se vor sfarma,

In mici bucati la Cer se vor inalta,

In Carul Mic al pielii mele

Faptura imi voi aseza.

Viața mea a fost întotdeauna copleșită de tot felul de constrângeri morale

la început nimeni nu m-a întrebat dacă o vreau
mi-au îndesat viața pe gât ca un dop în gura unei sticle de șampanie
eu, nefiind în această ecuație, de voie

și nimeni nu m-a întrebat nici după aceea
când a sosit momentul să trăiesc, să iubesc sau să ridic ochii spre cer,
nu
nu te întreabă nimeni
primești totul la pachet, în această ordine ,
numai moartea sfidează regulile,
dar nu contează,
oricum tu nu ai dreptul să te opui  vieții, nici morții
nimeni nu te ascultă,

este ca la ruleta rusească

pariezi cu viața pe negru
învârti roata și bila cade pe roșu

nasol
tocmai ți-ai pierdut viața pe care ai primit-o degeaba
(un alt joc stupid al sorții, desigur!)
cu o mână dă, cu alta ia...

la dracu`!

         - Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?

     Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.

Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.

         - Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!

         - Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!

         Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.

         -  Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!

          Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.

         - N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...

         - Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?

         - Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?

         - De ce nu cinci sute?

         - Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!

          Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.

         - Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!

         - Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!

         - Cum te numeşti?

         - Dragoş Fluieraş.

         - Cu ce te ocupi?

         - Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.

         - Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?

         - La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...

        Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.

         - Cred că până la urmă am să te împuşc!

         - Nu m-aş mira după cele întâmplate!

         - Iată-te şi victimă!!!

     În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.

         - Intră! zise.

         Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.

         - Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...

         - Pretinzând???

         - Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...

         - Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?

         Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.

          - Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!        

         -  În mandat ce scria ?

         -  Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?

         -  Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?

         -  Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!

         - Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?

         Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.

         - Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!

mi-e imposibil să înțeleg de ce zilele trebuie să înceapă

în zori

nu întotdeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele

uneori te trezești confuz în mijlocul nopții

dintr-un vis urât cu păianjeni

aprinzi lumina

te strecori tiptil printre aceleași lucruri tăcute

ca nu cumva să nu le tulburi monotonia

printre uși uitate deschise

spre baie

observ în oglindă că mi-a crescut barba

„fir-ar a naibii de barbă!”

aparatul de ras bâzâie ca un motor cu reacție

sigur vecina de jos mă înjură

o urmă de ruj de pe etajeră îmi aduce aminte

de tine

a fost ieri

pe scări este o liniște surdă

la fel pe străzi

la Spitalul  Județean de Urgențăți

și biserică evanghelistă

„ la început a făcut Dumnezeu lumea

îmi vine în minte un text din Facere

și pământul era netocmit și gol

întuneric era deasupra adâncului

și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor

și-a zis Dumnezeu:

să fie lumină

și-a fost lumină…”

asta era

mă gândesc în timp ce urc scările

omul a apărut mai târziu

nu l-a întrebat nimeni dacă e bine să desparți ziua de noapte

„iar nu aveți somn!”

mă ceartă bătrâna de la parter

mi-e imposibil să-nțeleg

de ce zilele trebuie să înceapă în zori

îi răspund

nu întodeauna se-ntâmplă să dai binețe zilei cu Soarele…

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

în spatele oricărei trăiri ratate exist-o speranță

cel puțin una

nu mai e niciun secret pentru nimeni în acest joc

de-a v-ați asunselea

pierzi tramvaiul în drum spre servici

nu moare nimeni

vine altul

te-mpedici în mărăcinii stufoși ai gândului

te ridici în alt gând

prima lecție la cursul primar despre viață

fără profesor

începe mereu cu speranța

Jack și vrejul de fasole a lui Joseph Jacobs

pare o poveste pentru copii

în fapt

aceasta este definiția subliminală a speranței

marioneta tâmpă din teatru de păpuși Țăndărică

statuia vivantă din Cișmigiu

la fel

personificăm totul la modul comic

scaunele lui Eugène Ionesco

în camera goală

rămân de departe singura realitate palpabilă…

vagonul de tren se târâie gâfâind cu luminile stinse

femeia doarme cu jumătate de trup pe umărul meu drept

spune ceva prin somn despre o întâmplare mai veche

neinteligibil

câteva becuri de pe marginea căii ferate

ne-mproșcă în față c-un galben bolnav 

nu mai mult de-o secundă

apoi dispar

.

sub noi roțile clănțănesc cuprinse parcă de friguri

.

în timp ce dormeai

ți-a alunecat dintr-un ochi

o perlă

îi spun

iar ea ridică din umeri nepăsătoare

era probabil o perlă din vis

fiindcă eu nu-mi mai fac asemenea lucruri

din amintiri triste

.

demult

demult

demult

abia dacă îmi mai aduc aminte

.

nu te cred

(nici nu mi-ai spus cum te cheamă!)

toate femeile

ascund amintirile triste

sub sideful speranței

și-și atârnă perla durerii la gât

.

vai

pe care voi bărbații o despicați cu securea

în două

ne omorâți încă o dată

și dați strălucirea amintirii deoparte

doar să aflați ce se ascunde-n trecut

.

iar trenul își vede de drum

strivind între roți și șine de cale ferată

timpul …