Insectar
în ultima carte de poezie
am adunat toate insectele tăcute și netăcute
din viața mea
câte zece-douăzeci pe o pagină
pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie
pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat
în propriu sânge
Doamne
cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori
infestând cu otrava dorințelor noastre
altarele spiritului
alunecând cumva pe scara comună a evoluției
de câte ori răsfoiesc câte o pagină
plonjez în întunericul voluptos al trecutului
cu exuberanța poetului ucigaș de greieri
dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă
a copilului care înfige un bold într-un fluture
în cartea mea a mai rămas doar un loc
pe ultima pagină
destul pentru a lăsa să curgă acolo
o lacrimă
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: aurel_contu
Data postării: 15 septembrie 2019
Vizualizări: 1549
Poezii din aceiaşi categorie
Ceasul ce cronometreaza vieti
Nu vreau sa numar secunde,
Nu vreau sa stiu cate minute au trecut.
Acele ceasuri rotunde,
Fac ca totul sa para si mai tacut.
Am incercat sa-i scot bateriile,
Dar sunetul sau nu dispare.
Iti rascoleste toate trairile,
Ce vrei sa e uiti cu disperare.
Doar ceasul vorbeste spre seara,
Iar tu il asculti plin de dor
Cazand pe ganduri ciobite iara,
Intr-un tacut dormitor.
Noaptea te gaseste cu ochii deschisi,
Caci mintea ta cu poate sa doarma.
Ganduri se strecoara in ea pe furis,
Iar linistea le transforma in arma.
Nici lacrimile nu-ti mai curg pe fata,
Caci s-au evaporat in tacere.
Incerci sa cauti "speranta"
Dar tot ce gasesti e durere.
Ceasul ce ticaie neincetat,
Descoase tacerea noptii.
Crezand ca ai fost complet uitat,
Te lasi pe mana destinului si a sortii.
Continui sa cred ca dau vina pe un ceas blestemat,
Ce imi cronometreaza viata,
Cand defapt eu sunt cel de blamat
Caci mi-am pierdut demult speranta.
Tristetea nu se masoara in minute,
Si nici nu se cantareste cu gramul.
Toate noptile singuratice ce le ai petrecute
Iti reamintesc de acele memorii pierdute.
Grija de maine sta in secunda,
Iar cea de azi in minut.
Ora reprezinta o tacere profunda,
Iar ziua e incercarea de a afla cine sunt.
Dezamagirea
E ca o floare care-a înflorit
Sub cer senin, dar vântul a strivit,
E-ncrederea ce-ai dat-o fără teamă,
Și-ai regăsit-o spartă-n prag de seară.
E-un drum pe care-l vezi în depărtare,
Dar pasul tău nu-l poate mai urma,
E-un vis ce pare-a fi la îndemână,
Dar dispare ca umbra-n marea grea.
E-un glas ce-ți spune că-i totul frumos,
Și dintr-o dată cade, e minciună,
Un strop de speranță stins pe jos,
Ca o iluzie ce-abia mai sună.
Dezamăgirea-i ochiul ce-a-nvățat
Să vadă adevărul, chiar amar,
Și inima, ce-n taină, s-a schimbat,
Mai înțeleaptă, dar și plină de amar.
Și totuși, în tăcerea ei rămâne,
O poartă către altceva mai bun,
Căci dezamăgirea te îndeamnă,
Să te ridici și să-nveți un nou drum.
Floare de colț
iubirea ta îmbrățișează tot infinitul
așezat între noi
.
e singurul loc de pe Pământ în care dispare gravitația
.
unde infinitezimalele particule de materie cuantică
adunate în jurul inimilor noastre
se amestecă omogen
.
transformându-se într-o singură particulă Higgs
fără sarcină
.
indestructibilă și umedă
.
ca o lacrimă
.
ca un fluviu de lavă care topește stânca
.
trezește urșii din hibernarie
.
reconfigurează toate graficele existenței
.
legile fizicii
.
reflexia ochilor tăi n-are un termen de comparație
.
e ceva inefabil
.
precum albastrul de Voroneț
.
întunericul impenetrabil în care înoată Universul acesta
.
ochii Papei Francisc
.
din care se revarsă un ocean de iubire
.
singurătatea tulburătoare a florii de colț
.
cândva o pasăre a dragostei
împietrită în zbor…
Scrisoare către mine însumi
Și te caut pe tine cel ce-ai fost,
Te caut in poze, in amintiri
Te caut in munți și-n mare
Pe străzi plimbate și-n vise uitate
In copaci tăiați din care-au ramas doar cioate
Te caut in cer, in soare si-n stele
In parfumuri si-n haine demodate
In lacrimi șiroaie, seci și amare
In gândul bizar ce mi-e pe suflet tumoare,
Te caut in anii de demult, plini de culoare.
Și te caut in ochii candva tineri ai mamei
Pe care-ai adus lacrimi sărate.
Mi se sfarmă-n maini mucegaită ultima rădăcină
Măcinat de vină
Te caut, pe tine cel ce-ai fost cândva fericire in jurul oamenilor.
Te caut chiar aici...in mine, n-ai murit
Doar te-ai pierdut...
Codul neliniștii
Presar vorbe fierbinți
Pe soluri nefertile,
Dar cultiv numai neliniști,
Hrănindu-mi tulburările.
Da‘ visătorii nu mor niciodată
Chiar dacă nu miroase a speranță,
În timp ce îngerii catehizează
Vorbe vajnice într-o limbă codată.
Ancolez piese de rebut stricate
Formând visuri și speranțe
În timp ce creez în neștire
O faună de redută fără ieșire.
Dar eu sunt zeul meu
Provenit din inima de elizeu
Dependent de Dumnezeu
Mă îndrept direct spre apogeu.
Alte poezii ale autorului
Avant garde
îmi place Omul Underground
acel boy band teribil al nopților dintre blocuri
cu piercinguri in nas
în buză
ras în cap
îmi plac piesele lui muzicale de tip hip-hop
vorbite
în do major
desenele lui rupestre-n graffiti
din ganguri
amintind de Cabala
n-are cum să nu-ți placă acest om al cavernelor
în variantă modernă
acultural
apolitic
areligios
aproape tragic
dezvoltând toate nevrozele obsesionale
cunoscute de Freud
în procesele sale de conștiință
încheiate mereu înaintea judecății de fond
cu moartea părților...
Cauză și efect
dimineața îmi place să alerg singur
uneori îmi iau și câinele
un suflet curat și candid
care nu se opune niciodată
o face din toată inima
cu dragoste
așa cum noi oamenii nu izbutim
nici măcar dimineața când alergăm
când trebuie să ajungem la serviciu
la supermarket
unde se dau fierăstraie Husqvarna
la ofertă
întotdeauna avem ceva cu ceilalți
care merg la biserică
cumpără
se plimbă
fac jogging
altceva
de parcă ar fi posibil să facem toți aceleași lucruri
la aceleași ore
în același fel
ca niște roboți imbecilizați
programați după un soft pretențios despre cum ar trebui să fii fericit
dintr-o perspectivă empirică a mașinii
exprimată în serii scurte de biți
numai că mie nu-mi mai pasă
nu mai ascult părerile nimănui
Newton spunea că toate corpurile se supun legii gravitației
căderii „în jos”
excluzând din această ecuație tocmai Pământul
la ora asta mă preocupă doar să-mbrățișez cerul
despre care știm cu toții că nu există
să las Soarele să-mi încălzească sufletul
anima-animus
ceva abstract
necuantificabil
unii oameni de știință dau cifre
între 21 și o,o1 grame
e ca visul etern al omului de a zbura
din care s-a născut avionul
navele cosmice
care echivalează cu omorârea visului…
Premise
nu cred că există diferențe ireductibile
între oameni și lucruri
florile
ne spunea Nietzsche
au suflete ca și oamenii
în fapt
diferențele
apar din jocul de gleznă al minții
de care nu ne putem lipsi nici unii
nici alții
indiferent cum îi spunem
facem temple mai mari sau mai mici
după cât de mulți sau puțini sunt zeii
pe altarele cărora ne așezăm inimile
diminețile nu sunt mai frumoase decât nopțile
dacă excludem nuanțele
cuvintele cântăresc tot atât de mult sau puțin
cât trag la cântar vorbele
acum e aproape imposibil de spus
cine a precedat pe cine
nici nu mai interesează pe nimeni…
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Muguri
prima zi din an
mi-o pe-trec în familie
n-am chef să-mi expun încă o dată viața
pe DN 15
șoseaua morților
frustraților
fițoșilor
complexaților
bețivilor
ca ieri
nu ascund
că nu-i ușor să reziști tentației
de a-ți lua zborul
acum la început de an
(anotimpul falselor iluzii!)
când toate zările îți sunt deschise
spre nicăieri
nu
sunt mulțumit așa cum sunt
în pijamamaua mea turcoaz
sprijind același scrin negru
vechi de o sută de ani
și dând frâu liber gândurilor
cu ochii pierduți pe fereastră
în hăul liniștii
de sub mine
după atâtea sărbători
în exces
(bucurii iluzorii!)
îți vine să mori
dai din colț în colț
printre amintirile moarte
zadarnic
n-ai de ce te prinde
singura speranță rămasă în creier
te-ndeamnă să aștepți trecerea iernii
s-apară ghioceii
florile
pe calendar toate zilele
apar îngroșate în negru
ca niște corbi pe un hoit în putrefacție
o femeie își plimbă câinele
și vorbește la telefon
despre cât de departe e Paștele…
Tonuri
am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea
trăiesc numai în alb și negru
ascetic
în tonuri de gri
nici nu-ți închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster
câte emoții îți poate trezi monocromul speranței
neutru dureros al zilelor care trec
albul murdar al cerului
înserările dușmănoase ca niște maree de plumb
femeile îmbrăcate în negru
și totuși cât echilibru
n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă
când toate stelele de pe cer devin argintii
tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri
așa cum n-ai purtat niciodată
și-arunci cu fulgere
”foarte bine, trăiește-ți viața în alb și negru, eu nu pot!”
îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii
într-o lume a umbrelor
acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..
.
Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru