Pentru tine, nu pentru ei
Trăiește-ți viața, nu după ce vor alții,
Căci gurile lumii mereu vor șopti,
Când ești liber, te vor numi straniu,
Când taci, te vor zice rece și pustiu.
Când hainele largi îți dau un sentiment de pace,
Ei te vor privi cu ochi critici și reci,
Dar când alegi să te îmbraci altfel,
Te vor judeca pentru cum îți stau formele.
Ești prea mult sau prea puțin,
Niciodată nu vor ști ce e în tine,
Iar când alegi să te ascunzi,
Vor spune că ești schimbată, altfel.
Îți spui că poate e mai bine așa,
Să urmezi tiparele ce nu îți sunt tale,
Dar în adâncul tău știi prea bine,
Că nu poți trăi decât pentru tine,
Chiar dacă restul te vor judeca.
Categoria: Gânduri
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 7 ianuarie
Vizualizări: 175
Poezii din aceiaşi categorie
Înapoi în Viitor
Să privești în momente din trecut
Practic nu-i de loc de interesant
Cunoști din tot ceea ce ai făcut
C-un rezultat neașteptat.
Orice nu s-ar fi-ntâmplat
La prezent tot ai ajuns
Fără să fi renunțat
Peste tot tu ai pătruns.
Dar priveste înapoi în viitor
Căci te mai așteaptă-un dor
Ce la fel n-a renunțat
Fără ca să fi luptat.
Viitorul ce nicicând nu te-ar uita
Doar pentru că-i supărat
Încă te va respecta
Fiind iubit și admirat.
28.07.24
Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
De ce?
De ce... ?
De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem?
De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri?
De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea?
Am doar o întrebare...
De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti?
De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste?
De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici?
De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris?
Clipe , zile, luni, și ani...
Ne punem doar o întrebare,
La care nu vei ști răspuns.
Să dai afară din casă un câine
singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită
de noiembrie
este să-ți calci umbra pe coadă
să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor
să-ți bagi picioarele în ea viață
în el serviciu
unde trebuie să semnezi neapărat condica
să răspunzi la același stupid
How are you men
care te scoate din minți
s-asculți conversațiile despre vreme
despre politică
pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine
nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine
cum să dai afară un câine
întreabă și șeful retoric
ridic din umeri
da
mă gândesc
nu-i corect să dai afară din casă un câine
pe o vreme ca asta
cu omul e altceva
fak you men
câinele însă e sfânt
e cel mai credincios prieten al omului
femeia pune întodeauna condiții
câinele te iubește necondiționat
latră
nici nu mai contează dacă are pureci
limbrici
dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie
cu seherezada
n-avem noi reacții la alte rahaturi
precum statul de drept
diaspora
apropierea planetei Nibiru
suntem penibili…
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Ce însemn…?
Ce însemn eu pentru tine?
Un pansament....o consolare?
Trăiesc cu gândul că pe mine,
Ai pus un semn de întrebare...
Greșeala mea că vii și pleci când vrei,
Greșeala ta că te-ai obișnuit să iei,
Văd viața-n doi,tu doar femei,
Ușor se prăpădește tot ceea ce tu speri
Prăpastia zecilor de conotații
Nu vreau,nu pot, nu simt nimic,
Când separați,sau în relații...
Eu rup din mine câte un pic..
Deci cine sunt eu pentru tine?
Ce am fost,ce voi rămâne?
Nici separați nu ne-ar fi bine,
Iar împreună și mai greu
De te-aș fi strâns mai tare la piept,
Ai fi rămas ca să mai bem un ceai,
Cafeaua nu îți place,nici vinul și ce-i drept,
Ți-aș fi turnat mai mult doar ca să stai.
De te-aș fi sărutat mai lung,mai des,
Ai fi rămas să o mai fac o dată,
M-ai fi iubit fără de interes,
Și m-ai lipi bucată cu bucată.
De ți-aș fi demonstrat iubirea și ce simt,
Ai fi acum,aici cu mine,
Inevitabil mi-ar fi mai ușor să mint,
Cum că m-am resemnat,mi e bine fără tine.
Nu-i loc de întrebări sau de ganduri stupide,
Nici timp să mă întorc în timp nu am,
Știm amândoi,o ușă când se-nchide,
Nu poți intra pe horn sau pe un geam...
Înapoi în Viitor
Să privești în momente din trecut
Practic nu-i de loc de interesant
Cunoști din tot ceea ce ai făcut
C-un rezultat neașteptat.
Orice nu s-ar fi-ntâmplat
La prezent tot ai ajuns
Fără să fi renunțat
Peste tot tu ai pătruns.
Dar priveste înapoi în viitor
Căci te mai așteaptă-un dor
Ce la fel n-a renunțat
Fără ca să fi luptat.
Viitorul ce nicicând nu te-ar uita
Doar pentru că-i supărat
Încă te va respecta
Fiind iubit și admirat.
28.07.24
Într-o lume prea străină
Trăim într-o lume de aparențe,
Unde totul se vinde pe urme de pretențe,
Ne zâmbim, dar rămânem goi,
În fața ochilor care nu ne văd de fapt noi.
Mă pierd în mulțimea ce aleargă fără țintă,
Fiecare pas un sacrificiu, iar dorința-i un clivaj,
Căutăm ceva ce nici nu știm ce e,
Iar în acest haos, uităm ce-i esențial.
Ne cerem mai mult, mereu mai mult,
Dar nu știm ce înseamnă cu adevărat să avem,
Frica de a nu fi destui ne ține în loc,
Și tot ce facem este să alergăm pe drumuri greșite, fără foc.
Și cu fiecare pas uităm cine suntem,
Într-o lume în care „a fi” e mai mult o iluzie,
Unde „a trăi” e doar o competiție,
Și nu un act de iubire și comuniune.
Ne comparăm, ne înfruntăm,
Dar în adâncul nostru știm că ne dorim altceva,
Vrem să fim înțeleși, nu judecați,
Să fim văzuți, nu doar un „altul” uitat.
Dar în această lume plină de orgolii,
Singurătatea devine normă, nu excepție,
Și rănile noastre rămân ascunse,
Căci nu vrem să arătăm că nu suntem perfecti,
Dar toți suntem răniti, toți ne dorim iubire,
Și totuși ne izolăm, ne adâncim în frică.
Și în acest cerc vicios ne învârtim,
Căutând soluții în lucruri care nu contează,
Iar în final, uităm că „a fi” este despre simțire,
Despre a ne deschide, nu a închide porți.
Aș vrea să spun că într-o zi vom învăța,
Că adevărata bogăție stă în a fi sinceri,
În a trăi fără măști și fără frici,
Că iubirea nu cere perfecțiune,
Ci doar autenticitate.
De ce?
De ce... ?
De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem?
De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri?
De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea?
Am doar o întrebare...
De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti?
De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste?
De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici?
De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris?
Clipe , zile, luni, și ani...
Ne punem doar o întrebare,
La care nu vei ști răspuns.
Să dai afară din casă un câine
singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită
de noiembrie
este să-ți calci umbra pe coadă
să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor
să-ți bagi picioarele în ea viață
în el serviciu
unde trebuie să semnezi neapărat condica
să răspunzi la același stupid
How are you men
care te scoate din minți
s-asculți conversațiile despre vreme
despre politică
pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine
nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine
cum să dai afară un câine
întreabă și șeful retoric
ridic din umeri
da
mă gândesc
nu-i corect să dai afară din casă un câine
pe o vreme ca asta
cu omul e altceva
fak you men
câinele însă e sfânt
e cel mai credincios prieten al omului
femeia pune întodeauna condiții
câinele te iubește necondiționat
latră
nici nu mai contează dacă are pureci
limbrici
dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie
cu seherezada
n-avem noi reacții la alte rahaturi
precum statul de drept
diaspora
apropierea planetei Nibiru
suntem penibili…
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Ce însemn…?
Ce însemn eu pentru tine?
Un pansament....o consolare?
Trăiesc cu gândul că pe mine,
Ai pus un semn de întrebare...
Greșeala mea că vii și pleci când vrei,
Greșeala ta că te-ai obișnuit să iei,
Văd viața-n doi,tu doar femei,
Ușor se prăpădește tot ceea ce tu speri
Prăpastia zecilor de conotații
Nu vreau,nu pot, nu simt nimic,
Când separați,sau în relații...
Eu rup din mine câte un pic..
Deci cine sunt eu pentru tine?
Ce am fost,ce voi rămâne?
Nici separați nu ne-ar fi bine,
Iar împreună și mai greu
De te-aș fi strâns mai tare la piept,
Ai fi rămas ca să mai bem un ceai,
Cafeaua nu îți place,nici vinul și ce-i drept,
Ți-aș fi turnat mai mult doar ca să stai.
De te-aș fi sărutat mai lung,mai des,
Ai fi rămas să o mai fac o dată,
M-ai fi iubit fără de interes,
Și m-ai lipi bucată cu bucată.
De ți-aș fi demonstrat iubirea și ce simt,
Ai fi acum,aici cu mine,
Inevitabil mi-ar fi mai ușor să mint,
Cum că m-am resemnat,mi e bine fără tine.
Nu-i loc de întrebări sau de ganduri stupide,
Nici timp să mă întorc în timp nu am,
Știm amândoi,o ușă când se-nchide,
Nu poți intra pe horn sau pe un geam...
Alte poezii ale autorului
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.
Suspin rece și avid
Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid
Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid
Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați
Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere
Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense
Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji
Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene
Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa
Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept
Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima
Ce culoare ești?
Nu știu cine ești,
sau cum vei fi,
când pășești în afacerea asta numită „viață”,
când taci sau vorbești,
când rămâi sau pleci.
Ești aici și nu ești,
te pierd și te găsesc
în aceleași răspunsuri care-mi lipseau.
Poți fi un albastru adânc,
ca un ocean ce nu cere să fie înțeles,
sau un gri,
ca norii care nu se pregătesc niciodată
pentru ploaie.
Poate că ești un galben solar,
o febră a zilelor perfecte,
sau verdele acela umed de frunze,
pe care le ascunzi în buzunare,
ca pe amintiri ușor de uitat.
Te-ai vopsit în toate culorile posibile,
dar în toate tu rămâi doar tu,
o pată de culoare în fața mea,
o linie subțire de lumină
pe care o urmez în întuneric.
Nu știu cine ești,
dar știu că tu ești golul
ce mă umple-n totalitate.
Când sunt cu tine, nu mai am nevoie
de altă nuanță.
Când sunt singur,
nu mai caut decât să mă întorc la tine.
Poate că ești un amestec,
un curcubeu fugar pe care nimeni
nu-l poate descrie,
dar pentru mine, tu ești doar o culoare
în care mă pierd
și mă regăsesc mereu.
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Iubirea mea
Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,
nu ar exista colțuri de întuneric,
doar lumina unei iubiri nemărginite,
care curge din adâncuri, fără sfârșit.
Aș oferi fără să aștept,
fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,
fără teama de a rămâne gol,
pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,
ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.
Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,
cu acea blândețe care știe să mângâie,
dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.
Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,
împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,
acoperindu-te cu valuri de încredere.
Iubirea mea nu e o poveste,
e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,
o flacără ce arde de milioane de ori,
dar niciodată nu se consumă.
E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,
dar totuși e acolo, în fiecare respirație.
Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,
lumea ar fi un loc fără granițe,
fără frici și fără regrete,
în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,
și ar înflori din fiecare fereastră,
din fiecare pas, din fiecare gest.
Iubirea mea este acel loc în care
nu trebuie să te schimbi,
pentru că tot ceea ce ești este suficient,
pentru că iubirea mea te cuprinde
fără condiții, fără „dar”-uri,
fără „poate”.
Ca o mireasmă-n urma mea
Ca o mireasmă-n urma mea, tu trandafirule de catifea
Cu umbre mărețe de argint și săruturi fermecătoare de cașmir
Iviorează-mi al meu suspins ca să nu mai doară tot ce mângâi așa lin și îi dau căntarea mea
Fa-mi trupul templu de petale vii și colorate, fă-mi sufletul viu
Durerea sa se înece prin prisma atingerii slabe și inocente, cu fiecare implus
Și cu fiecare floare pe care o mângâi, dorul să se contopească cu atmosfera îmbâcsitoare
Și inima să-i se dea ascultare la cer, ca să piară în acest iad și să reînvie în paradis
Căci această lume mare putrezește în falsitate și-n totalitate viselor spulberate
El, furtuna ce se crede cer senin
El merge tăcut, ca vântul prin seară,
cu pasul ușor, fără urme sub el,
crezând că-i senin, că nu-l mai doboară
furtuna ce-și urlă tăcerea-n inel.
Se poartă ca piatra ce n-are durere,
ca marea ce n-are furtuni pe sub mal,
dar gândul îl arde, ca focul sub zare,
și-n ochii-i de gheață mocnește un val.
El tace. Dar tăcerea-l minte.
Căci sub pleoape stă ascuns
un dor ce-l rupe, îl cuprinde,
ca o mare fără ajuns.
Și poate-ar vrea să-l stingă-n noapte,
dar dorul nu-i un foc ce moare.
El crede că trăiește-n șoapte,
dar arde-n mine... și-l doare.
Suspin rece și avid
Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid
Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid
Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați
Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere
Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense
Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji
Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene
Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa
Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept
Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima
Ce culoare ești?
Nu știu cine ești,
sau cum vei fi,
când pășești în afacerea asta numită „viață”,
când taci sau vorbești,
când rămâi sau pleci.
Ești aici și nu ești,
te pierd și te găsesc
în aceleași răspunsuri care-mi lipseau.
Poți fi un albastru adânc,
ca un ocean ce nu cere să fie înțeles,
sau un gri,
ca norii care nu se pregătesc niciodată
pentru ploaie.
Poate că ești un galben solar,
o febră a zilelor perfecte,
sau verdele acela umed de frunze,
pe care le ascunzi în buzunare,
ca pe amintiri ușor de uitat.
Te-ai vopsit în toate culorile posibile,
dar în toate tu rămâi doar tu,
o pată de culoare în fața mea,
o linie subțire de lumină
pe care o urmez în întuneric.
Nu știu cine ești,
dar știu că tu ești golul
ce mă umple-n totalitate.
Când sunt cu tine, nu mai am nevoie
de altă nuanță.
Când sunt singur,
nu mai caut decât să mă întorc la tine.
Poate că ești un amestec,
un curcubeu fugar pe care nimeni
nu-l poate descrie,
dar pentru mine, tu ești doar o culoare
în care mă pierd
și mă regăsesc mereu.
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Iubirea mea
Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,
nu ar exista colțuri de întuneric,
doar lumina unei iubiri nemărginite,
care curge din adâncuri, fără sfârșit.
Aș oferi fără să aștept,
fără să mă întrebi, fără să mă întrebi,
fără teama de a rămâne gol,
pentru că iubirea mea nu se măsoară în ceea ce dau,
ci în ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.
Aș iubi în liniște, ca vântul pe câmpuri,
cu acea blândețe care știe să mângâie,
dar care nu lasă niciodată golul nemângâiat.
Aș iubi ca o mare ce nu cunoaște țărmuri,
împingându-se necontenit în fiecare fărâmă de pământ,
acoperindu-te cu valuri de încredere.
Iubirea mea nu e o poveste,
e o adiere de foc, ce se stinge și reapare,
o flacără ce arde de milioane de ori,
dar niciodată nu se consumă.
E acel „înainte” ce nu a fost spus încă,
dar totuși e acolo, în fiecare respirație.
Dacă toți ar iubi cum iubesc eu,
lumea ar fi un loc fără granițe,
fără frici și fără regrete,
în care doar iubirea ar dicta ritmul zilelor,
și ar înflori din fiecare fereastră,
din fiecare pas, din fiecare gest.
Iubirea mea este acel loc în care
nu trebuie să te schimbi,
pentru că tot ceea ce ești este suficient,
pentru că iubirea mea te cuprinde
fără condiții, fără „dar”-uri,
fără „poate”.