Care este sensul vieții?

Ducesa pantelimonului 

Si ea era poezie 

El era poet 

Si el scria despre ea

Erau doi imparati in lumi diferite 

Si se iubeau pe ascuns 

Ca daca parinti aflau  

Era de rau 

Doi necunoscuti 

Din lumi diferite 

El din cea buna 

Ea din cea rea 

S au cunoscut

Si s au placut 

Si s au iubit mult 

Si inca se iubesc 

Pana intr o zi 

Parinti lor 

Au aflat de ei 

Ca se iubesc 

Si leau  interzis sa se mai vada 

Sa nu se mai iubeasca

Si sa uite unul de altu 

Si eu nu au putut sta  sechestrati in casa 

Parinti iau maritat 

Pe ea cu alt baiat ce nu il iubea  

Si pe el cu o fata ce nul il interesa de ea 

Pana intr o zi cand acestia au evadat

Si au fugit in lumea mare 

Si s au iubit pana la adanci batraneti. tu de ce nu vrei sa ne iubim asa ?

.

M-am torturat cu gânduri dure,

În care m-am pierdut ca printre dune,

Fiind un trecător străin din lume,

Trecută pe lista celor bune.

Dar sub această mare plânsă,

Cu insule de nori cuprinse,

Am văzut cum fulgi de nea schițau

Piruete sub lumina slabă.

Și iată, mi-am amintit de tine,

Un zâmbet îți pălea ușor, în fine,

Pe buze roșii, rotunjite,

Care încă mi-au rămas întipărite.

Nu ți-aș fi răpit prea mult din viată, 

Doar două secunde, să-ți spun că te iubesc 

Și cum în amintirea ta îmi doresc să putrezesc, 

Doar că e întuneric si gândul e în ceață. 

Mi-am permis să fur momente doar ca să te privesc 

Și cum „dulceață” era alintul meu firesc, 

Dar nu mi-e dor, de clipele deja înfipte în trecut. 

Ci doar regret că după tine am rămas tăcut. 

Mi-ai luat și glasul și privirea 

Mi-ai luat și capul să mă pierd cu firea, 

Să mă târăsc, spre al naibi tărâm al fericiri 

Dar mă agăț in spini toxici ai iubiri. 

Iarasi ma-trebi de unde stiu,

Si eu nu pot decat sa-ti scriu

Un fel de poezie-n proza,

Ca un proverb sau ca o ghicitiare,

A sti e ceara de la luminare,

Focul e gandul,

Caldura, cuvantul,

Asta e tot ce cred ca simt

Si stiu.

Cand ma privesti asa,

Cum bate vantul,

Uitarea se ridica ca o umbra

Si tremura, se zbate, pare vie,

Dar gandul arde si nu stie

Ca-n jurul lui sunt mari de vise

Si tot ce stiu e ca lumina

E un far, si mintile inchise

De frica, o cauta ca pe un tarm,

Asa ca eu sunt paznicul din turn

Atat timp cat visarea naste valuri

Si focul gandurilor, scrum.

SUfletul mi se înalță,
Durerea mă apasă…
Liniștea nu o găsesc
În durere mă înec
Aș vrea un tată
Căruia să-i povestesc
Durerea pe care o trăiesc
Sub cerul senin
Cu tine să fiu
Să mă strângi în brațe
Cu ochii dulci să îmi spui:
Iartă-mă copile!
Nu am fost lângă tine
În ochii tai sunt un străin
De mine nu ai vrut să știi
Poate când nu voi mai fi vei înțelege
Cât te-am iubit
Pentru tine nu a însemnat
Nimic iubirea sinceră de copil
Dar nu e problema, am învățat să sufăr
Tată! O singura întrebare:
Cu ce ți-am greșit de numa poți iubi?

Maris Maria Cristina

dragul meu, mă mai cunoști?

mai ai să îmi dai vesti?

chiar ești bine fără mine?

viața ta n are suspine?

a mea are atat de multe,

nu are cine sa ma ajute,

căci sunt prea pierdută n tine,

în lacrimi și în suspine.

mă gândesc că merit tot,

nici măcar să simt nu pot,

căci de când tu ai plecat,

am rămas doar la visat.

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

cad în gol și mă prinde o pânză de păianjen

dacă a legănat atâția elefanți, nu mă poate legăna și pe mine?

mi-ar prinde bine puțină odihnă și să-mi simt inima mai ușoară

dar pânza a legănat elefanți, nu oameni cu inima grea

și se rupe.

Stau intins la mine-nungher,

si-ntrun coltisor visnad,

inchipuind iluzii despre-un inger,

ganduri despre ea dansand,

Si jongland cu-amea virtute,

fantezii unduitoare,

se asterne-n cateva minute,

si trupu-mi pofteste rasfatare,

Ma adresez situatiei, cu moralitate,

dar e dusa ca un nor de vant, in strainatete,

si-atunci trupu-mi sfidator,

eu vreau sa il dezmierd,

caci fusei cuprins de dor,

si a ma opune, pierd,

si-n dorintele-mi coplesitoare,

termin si las sa iasa-o rasuflare,

demnitatea-mi e vanduta,

spiritul meu flamanzeste,

inima-mi fu potilita,

iar euforia se trezeste.

Credința

Eram cufundați în adâncul pădurii deasă, în mijlocul unei nopți înghețate de iarnă. Gerul aspru părea că încremenise fiecare ramură și fiecare fulg de zăpadă într-o tăcere deplină. Cerul din miezul nopții era curat, iar luna plină își trimitea razele reci direct peste noi. Stăteam umăr la umăr lângă Ana, iar chiar în fața noastră se afla lupul alb. Creatura masivă stătea complet nemișcată pe stratul gros de zăpadă, cu ochii ca două cristale albastre ce străluceau intens în întuneric. Nu făcea niciun gest amenințător sau agitat; pur și simplu stătea tăcut și ne privea fix, cântărind fiecare mișcare a noastră.

Ana și-a întins încet mâna înainte și și-a îngropat degetele în blana lui densă și curată ca zăpada. Am făcut imediat același lucru, întinzând mâna până când i-am simțit Blana albă și densă sub degete. În clipa exactă în care amândoi am atins creatura, lupul și-a ridicat capul spre cerul nopții, și-a încordat pieptul și a scos un urlet prelung. Sunetul a tăiat tăcerea gerului, răsunând adânc printre trunchiurile înalte ale brazilor și multiplicându-se într-un ecou puternic ce părea că se rostogolește din toate direcțiile pădurii.

După ce urletul s-a stins, lupul s-a mișcat lent și s-a întins pe pământ, așezându-se exact în spațiul dintre noi doi, ca o barieră vie.

În acel moment, Ana s-a întors cu totul spre mine. Ca de fiecare dată în toate aceste călătorii, chipul îi rămânea complet ascuns privirii, învăluit într-o umbră difuză pe care nicio lumină nu o putea străpunge. Cu toate acestea, ochii ei cu reflexii unice de rubin adâncit în maro străluceau neobișnuit de clar și de intens sub lumina lunii.

M-a privit nemișcată și mi-a adresat o întrebare scurtă, apăsată:

— Vlad, tu mă mai crezi? Mai crezi în mine?

Întrebarea ei m-a lăsat complet nedumerit. Am rămas o secundă încremenit, fără să înțeleg de unde venea o astfel de îndoială sau de ce pune sub semnul întrebării tot ce trăisem până atunci.

— Sigur că cred în tine... i-am răspuns repede, încercând să-mi păstrez calmul. De ce mă întrebi așa ceva...?

Nu am apucat să termin ce aveam de spus. Ana m-a întrerupt prompt, cu o voce în care nu mai era nicio urmă de ezitare, ci o fermitate rece:

— Atunci, dacă crezi în mine, de ce nu crezi în tine? De ce nu crezi în lupul acesta care ne protejează? Eu nu te voi ierta până nu-ți găsești adevărata cale de credință... adevărul de a crede.

Cuvintele ei au rămas suspendate în aerul înghețat. Imediat ce a terminat de vorbit, s-a întors dintr-odată cu spatele la mine, rupând orice contact vizual.

În aceeași secundă, lupul alb s-a ridicat dintr-o singură mișcare de pe zăpadă, înălțându-se masiv între noi. Și-a dat capul pe spate și a scos un al doilea urlet, mult mai puternic, mai aspru și mai răspicat decât primul. Sunetul a zguduit tăcerea nopții, iar ecourile s-au multiplicat violent în jur, răsunând de zeci de ori prin pădure, ca și cum din adâncul întunericului zeci de alte voci nevăzute îi răspundeau la unison.

Laudati pe Domnul !

Laudati-L tot poporul

Laudati-L cu zanganitoare

Si cu chimvale ransunatoare

Laudati-l caci este Indurator

Si vesnic Rabdator!

Laudati-L pe Domnul !

Laudati-L tot ogorul

Caci marea a desparit

Pe egipteni i-a nimicit

Israele,unsul Domnului !

Lauda-L pe Fiul Omului

Laudati-L pe Domnul !

Laudati-L tot poporul

Caci El a dat 

Si tot El a luat

Dansati inaintea Lui Dumnezeu !

Caci El ne-a facut bine mereu

Laudati-L pe Domnul !

Laudati-L tot ogorul

Soare fără de cer

Om fără viitor 

Fără tine am să pier 

Fără tine am să mor 

Toată viață am să te cer

Ești singurul meu dor 

Fără tine am să pier 

Fără tine am să mor

O să-ți făci un rost departe 

O să mă dai uitării 

Viața fără tine-i moarte 

Ca valurile mării 

Sunt prea slab și pierdut 

Ca să mai fac ceva pe lume

Ești tot ce aș fi vrut 

Dar degeaba...zile bune