În noapte

Presimt magie și mister
Ai fi vre-un manuscris ocult?
Poate te-ai nascut din ser
Și vreai doar să te ascult?

Poate că ești un codice secret,
Și vreai să îmi prezici în zodii;
Dar eu fiind pregnant poet
Nu inteleg - graiul astronomic.

Răsfoiesc iar în eșec foaia de titlu
Aspirându-ți pasul ezoteric,
Dar nu prea reușesc să mențin ritmul
Călcând pe paragraful sferic...

Vreau să te citesc în șoaptă
Zugrăvindu-te-n particule
Iar oprindu-mă, la miez de noapte
Să-ti las lasoul pe clavicule

Aș vrea, să-ți văd secretele
Și funerar să le zidesc;
Am invatat toate alfabetele,
Dar tot nu pot să te citesc...

Daca ai fi-n povesti, ai fi craiasa

Si intregul univers ti s-ar alina in ochi

Sa stii ca un Luceafar te admira din fereastra, 

Lumina lui, relevandu-te cat dormi.

Mirosul tau, ma lasa sa traiesc

Faptura ta, culeasa din bobi de soare

Mangaie spiritul ceresc,

Mangaie o infinitate intreaga.

Si cand te intorci cu spatele la geam

Nemurirea unui inger se termina,

Tot ce-i luat din plai si guri de rai

Luna, stele - toate plang, cu lacrimi de rugina.

Cerul, infinit de plin, in pauza - 

S-a ferecat letal

Intr-o tacere de suspin, si-acum reteaza

Ca o zgaraietura in metal

Si o gratie argintie se dizolva in contrast

Cu melodia corosiva, ce o rasuna hornul

Dar acel inger dornic, inca sta la al tau cap

Si resemnat iti tot vegheaza somnul.

Afara-i resemnare și blestem.

In alfabetul morse,

Picaturile-mi șoptesc refren

Cat eu ascult gospel și încerc mă rimez in strofe

Afară plouă cenușiu, asuprind năpasta

Ingerii decepționați ne plâng.

Nimburile sunt proiectate-n târg

Iar martirii inocent, își zăbovesc răsplata

Frecvențe corosive răsună în perete

Tu copiliță mare, plângi ca din cișmea,

Și nu poti intelege ca dulapul, mi-e plin doar de schelete

Pe care tu, nu le poti vedea

Mă tem ca vazand medaliile pe col, nu ai intelege

Ce-am purtat intregul drum in pungi

Și de ce sunt blestemat de linii negre

Ca baiatul cu pijamale in dungi

Evident ca in final sunt vinovat doar eu

Asta-i ultima fantă in ghețar

De-ai ști cat de mult imi pare rau

Ca nu există un buton pentru restart

Și totuși am să-ți scriu -

Intr-un cer cu lună plină

Am sa-ti scriu, dar nu de frică

Am sa-ti scriu sa-ți spun

Că gândul tău nu mă mai alină acum

Sa-ti spun cum nu mai simt dureri in piept de dor și vină

Cum cerul tău nu-mi ruină lumea,

Sa-ti spun ca nu-mi ma esti divină

Sa-ti spun că nu mai caut mâna ta pe mine

Sa-ti spun ca te-am uitat, dar sa te uitat nu iti scriam acum...

Sa-ti spun că tot ii efemer

Călcând prin fier topit sa-ti spun

Ca a fost o dragoste-n argint

Să-ți spun, chiar dacă știu că mint...

Zilele trec, se scurg în nisip.

Lipsit de timp, dispar în ruine.

Câteodată mă cert, ca nu-s cinstit

Și ca mă mint, singur pe mine…

Nici nu mai scriu, creionu-i aspriu

Dorința-i copac, cuvântu-i funie

Efuzez cenușiu, respirând în sicriu

N-am scris de mult, foaia-i pustie…

Frica-i un punct și mă-npinge să pic

Dar ce e la fund, turme în costume?

Când am auzit că dragostea-i mit

Am pus inima în plic și am trimis-o pe lume!

Sunt un om izolat, aruncat în mulțime

Dar am cugetat, să-aleg un vis de-împlinit;

Un abandonat, în efluvii străine

Acum încerc, să construiesc - castele în nisip.

Și dacă plec, vor risipi stele din cer?

Dacă-ți povestesc, ai să menții secret?

Dacă nu mai scriu, oare mai sunt poet?

Dacă nu iubesc, oare mai trăiesc?

Stii, uneori simt ca-s blocat
De parca m-am ratacit undeva
M-as pune-n tribunal si m-as judeca
Dar mi se pare prea complicat

Cineva m-a creat in ocean,
Cu slove vesnice si har infinit
Poate era beat sau se uita pe geam
Cand am fost cugetat la un hotar ratacit

Si acum ne simtim un neam
Nascuti eronat, intr-un secol cersit
Cu o putere geroasa in steag
Pe globul corect, in fragmentul gresit

Dar, cine oi fi eu ca sa atac
Vesnicia intreaga, in umilinta serii.
Unui simplu muritor nu i s-a fi dat
Sa inteleaga, completitudinea ideii.

Ți-o jur, că nu mă superi cu vorbe de ocară
Si nici când palme grele eu pot să îți ofer,
Nu am în suflet stropul din vița cea amară,
Căci am uitat demult la tine cum să sper.

Avusei câte vise și cât erai de viu,
Acum ți-e glasul simplu și nici nu prea vorbești
Si miezul bun din tine l-ai pus într -un sicriu
Si-i țintuit, prea bine, de legile- omenești.

Te uiți la știri și filme cu monștri, sau război,
Si toate faci la oră, ca-ntrun jurnal rescris,
Din care ruptă -i fila cu orele în doi,
Dar nu uita, amorul că nu se vrea ucis!

Amanți să-mi fac o mie, că nici n-ai observa -
Atât îți sunt de dragă, atât mă cercetezi.
Ca coaja de lămâie e astăzi gura ta,
Pe care ca ștampila pe buze mi-o așezi.

Am obosit de tine și ani am parca-o mie
Si-i port ca o povară și grea mi-i existența.
Decât să am în casă bolnavă armonie,
Mai bine m-ai scuti să îți admir – prezența !

Te văd ca pe o umbră pășind prin fața mea
Si nu mai ai lucire și nu mai ai mister;
Atâta sărăcie eu văd pe fața ta
Si am uitat, demult, la tine cum să sper.

Cresc ziduri abisale

Prăpăstii șuieră despicând hotarul

Puntea suspină mistuindu-se despletit

Porțile-nchid afară sufletul

Soarele-și caută lumină

Inefabil întunericul crește ofilit

Privirea udă strălucește alegoric

Asfințit duc mâna la tâmplă și cad

În palme arde gheață

Troiene urcă răscolind cerul desculț

Norii stâncoși înțeapă urmele goale

Inchid ochii fugind înăuntru

Furtuni aleargă rătăcit

Seducător vântul înoadă aripi

Zborul descalecă pășind absent

Ascuns în prezent bântui despărțit

Alunecă timpul șoptit

Sapă riduri călcând tot mai alb

Liniștea mă însoțește dormind

Exasperat îi strig să tacă

Ecoul dispare în hotarul abisal

Privește astăzi pe acele geamuri

Ce bat spre-ograda gândului plăcut,

În care și acum, dormind sub ramuri,

Te-așteaptă marca timpului pierdut.

De mult în sinea ta domnește frica

Prezentului acesta-ncrâncenat...

Hai, leapădă-l tu și rămâi ca mica

Făptură ce cu sorii a jonglat!

Mă întristează să te văd cum suferi,

Știindu-ți dragul suflet delicat,

Precum era și vântul printre nuferi

În dimineața când ne-am sărutat...

Doresc pe ea s-o porți c-un țel în minte,

Pân’ vei uita că nu am să-ți mai scriu...

Dar chiar și-așa, eu, dintre crengi, cuminte,

Voi răsări mereu cu glasul viu.

(Imagine de fundal: Jill Clardy)

Și am să te privesc în ochi,

Și am să gust al tău suspin,

Iară tu nici n-ai să poți,

Să mă vezi atunci când vin. 

Și-am să mă aplec peste tine, 

Peste pielea ta ce arde,

Geme corpul tău sub mine,

După vorbe, după fapte. 

Sar scântei din ochii tăi,

Si îți tremură privirea, 

Când prea lent eu te mângâi,

Iară tu te pierzi cu firea. 

Te topești sub a mea în gură, 

Si te pierzi cu totul în noapte, 

Cand îmi plimb limba cu ura, 

De la gât până la coapse. 

Și urc iar, spre a tale buze, 

Și mă îmbat din mierea lor, 

Intre noi nu-i loc de scuze. 

Noaptea tremură ca martor.  

Ne privește timid luna, 

Prin fereasta aburită.

Și privind la noi întruna, 

Se apune, fiind mâhnită.  

Căci de când a fost proptită

Sus, pe cer în bolta lumii, 

Ea, nicicand n-a fost iubita, 

De întreg neamul omenirii, 

Intr-atat cat tu ai fost, 

Sub plăpânda ei lumină, 

Fiind geloasă, fără rost, 

Pe a ta piele, atât de fina. 

Și pe ochii tai ce sunt, 

Ca și ceru-n pragul nopii, 

De un negru mult adânc, 

Făr' de stele sau reflecții.  

Dar în care joacă viu, 

Arzător, flăcări din iad.  

Pentru tine am sa fiu, 

Păcătos, crud și mârșav.  

Până când sfârșim in foc, 

Și ne prăpădim in jar, 

Iar atunci, in acel loc, 

Te voi face a mea iar.  

Că nu-i loc sub cerul lumii

Să ne țină pe amandoi.  

Cand dam ton alert iubirii. 

Și o ridicam la nori.  

Iată, freamătă și plânge, 

Chiar și soarele din zi, 

Și la noi, privind se frânge, 

Căci ca noi nicicând vor fi.  

Iar pe buza ta de sus, 

Pot să gust numai regrete.  

Și câte lacrimi s-au scurs, 

Pe obrajii bietei fețe.  

Dar pe buza ta de jos...

Dulcea ta dorința zace. 

Ce se scurge pan' la os, 

In fiori ce nu-ți dau pace.  

Iar pe gâtul tău se simt, 

Cu un gust dulceag și frică, 

Sute de fiori de frig, 

Ce nu-ți dau nici pic de tihnă. 

Și... de-aș coborî mai jos...

Poate chiar pâna la sâni,

Și să gust din acel roz...

Pun pariu ca-ai sa suspini!

Noi doi!

Ieri am plecat grăbit, spre tine,

Nu ne-am găsit, cum am vorbit,

Ori tu de mine, te-ai ascuns bine,

Sau eu pe drum, m-am rătăcit

Știu că era ziua și, Soarele pe Cer,

Și cunosteam cărarea, bătătorită,

Cred că-ți era frică, că mâna ți-o cer,

Și nu era timpul, pentru a fi căsătorită

Eram doi tineri, cu multe speranțe,

Credeam în iubire, visam la fericire,

Și noi am frânt, ale noastre năzuințe,

Și viața toată, a devenit, dezamăgire

Un timp, unul pe altul, ne-am evitat,

Crezând că vom păși in viață, separat,

Dar nu...că noi amarnic, ne-am înșelat,

Că rana s-a închis și noi, ne-am împăcat

De-atunci, până în ziua în care scriu,

Noi am rămas, cum am jurat, nedespărțiți,

Iubesc și sunt iubit, eu simt și asta știu,

Că--n astă lume, noi vom rămâne, îndrăgostiți

Acum, când anii mulți, îi numărăm,

De câtă vreme, suntem împreună,

Noi nu uităm și, zilnic binecuvântăm,

C-avem în casă, un fiu și-o noră bună!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Noaptea mi-aduce doruri și gânduri de vis

Iar ziua pe toate mi le-mprăștie-n abis

Mă rătăcesc ades și mă regăsesc în tăcere 

Și tot în ea resimt greutatea vorbelor tale.

Nu ți-am cerut să mă iubești, nici să mă ții mereu în gând, 

Doar să mă lași să fiu un strop de vis plăpand. 

Nu ți-am cerut să-mi dai cuvinte ce-n suflet dor aprind, 

Ci doar un zâmbet cald, uşor, plutind în vânt.  

Nu ti-am cerut să mă inveţi cum de dor să mă sting,

Ci doar să-mi lași cu ochii privirea să-ți ating. 

Nu ți-am cerut să îmi promiţi că-n veci vei fi aici, 

Ci prin dorul meu, un pic doar să mai treci. 

Nu ți-am cerut să mă alegi din lumea toată, 

Ci doar să mă îmbrățișezi cald, o ultimă dată 

Nu ți-am cerut nimic ce viaţa n-ar putea să-mi dea, 

Doar vinul... dar nu...nici pentru-atât nu am contat...

...............................................................

Am rămas poveste uitată în catedrala tăcerii 

Nimic nu-mi doresc... m-a sleit atâta durere...

Doar îmi scriu pe foi gândul tăcut 

Să-mi amintesc și-apoi... să te uit...