Încercare

Gaia, O, tu zeu ce neîncetat

Suporţi a noastră vieţuire

Sub scoarţa ta ne ducem rostul

Trăind prezentul dezlegat

În mod pasiv precum un arc

Încordat şi pregătit

A lansa în timp şi spaţiu

O săgeată cu mesajul

Am fost şi noi atunci aici.

Aseară, când voi n-ați fost

Dintr-un vis vă veți trezi

Cu ecoul unui şuier

Precum o rază zgomotoasă

Prăbuşită în extaz.

Te rugăm pe tine Doamne

Ghidează a noastră omenire

Căci din legile lăsate

Toate au fost... încălcate

Iar poveţele sfătoase

Toate au fost... periculoase

De ce acum ne îndoim

De-a ta esenţa în divin

Ne târâm precum un şarpe

Rătăcind fără scăpare

În deşertul pustiit

Plin de oaze irosit

Şi când mori, tu zămisleşti

Un alt crez, într-un alt destin.

Tot ce atingem se ofileşte

Sfărâmam până şi miezul

Palempsistic de a trăi?

Odată, atunci când ne-ai creat

Aminteşte-ţi,

Pe loc, Tu ai regretat

Însă timpul e un năvod

Al căror ochiuri întâmplătoare

Te cuprind în mreaja lor

Tot şoptindu-ţi încetişor

Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea

Din

Mânia ta.

Astfel noi te-am renegat

Creând zei falşi

Al căror chip

Metamorfozat

Din Peste, Leu

Maimuţa, Om

Involuând toţi împreună

Tu cu noi

Noi fără tine

Oare în timp ce va urma?

Uitarea ta?

                   Mijiţi în sânge-moarte

Ca două clipe împreunate

Două timpuri îngemănate

Eu și tu alergând sub marea

Căutându-ne amarul

Vieții-n doi de a nu mai fi.

Când te-am văzut

O clipă doar

Într-o joi sau poate nu,

Inima mi s-a oprit

Și pe loc m-am îndrăgostit.

Parcă erai și totuși nu

O părere singulară

A cuvântului sfârșit.

Totodată am alergat

Tot atunci te-am și strigat

Însă pieptu-mi bubuia

Inima-mi tresălta

Ca un nebun țipând amarnic

În zadar te-am căutat

Unde ești,

Unde, poți fi tu oare?

Zână a vieții sfâșietoare

Crăiasa a nopții înșelătoare.

Însă tu, nu m-ai văzut

N-ai alergat, nu te-ai oprit

Tot ai mers urcând mereu

Dealuri, munți fără-ncetare,

Săvârșind fără să vrea,

Cu privirea ta,

Mii de victime,

Colaterale,

Mii de daune,

Marginale,

Ca și mine

Sau ca tine

Ca și noi,

Poate ca voi.

Pentru o clipă am cunoscut

Fericirea, de a putea,

Uita,

Întreg trecutu-mi viciat

Viitorul tulburat

Și prezentul cariat.

Al unui simț a cărui stare

Deșteptată de-o sărutare

Nu există, să-i dau un nume

Nici prenume sau altceva.

Închipuită-n visarea

Fericirii de moment.

Zi și noapte

Prizonier

Legat pe veci,

De vraja ta,

Sub umbra ta,

Etern voi fi.

Tu respiri același aer,

Dar ai uitat

Cândva

Am fost și eu

O mică parte din expirația ta.

M-ai aruncat ca un gunoi

Ca un abces plin de puroi.

Mereu un altul, altundeva

Mereu în zare,

Căutând în veci, pe veci,

O nouă,

Transformare.

O secundă chipul tău

În timpul meu el va rămâne

O torță vie,

Mistuitoare,

A unei clipe milenare

În vidul cosmic atârnată

De mintea mea dezrădăcinată.

Te iubesc,

Dar oare ce e iubirea?

E ca atunci când fără tine

Tot ce văd în jur mă doare

Când de dorul tău îmi vine

Să-mi scot ochii și-al meu văz

Că poate astfel vei rămâne

De-a pururi în ceruri în mintea mea

O icoană,

Imaculată-n amintirea,

Clipei vii

A cărei viață

Tristă și desăvârșită,

N-am trăit-o

Eu niciodată.

Sub a sorții nepăsător

Și a sufletului trădător.

E târziu în anotimpul fără număr și mișcare

Sunt tot eu

Un oarecare

Trăindu-și clipa despărțirii.

De tine însumi, aș vrea să pot

Dar nu pot, nu voi putea

Același suflet,

Pe care tu,

L-ai aprins fără să știi,

Te rog acum când nu mai ești

Să-l stingi cumva,

Nu ți-aș dori, să mă cunoști,

Ce simt, trăiesc, e monstruos

În fața ta-s... neputincios.

În genunchi îți cad acum

Iartă-mă că am cutezat,

Și o secundă am privit

Al tău chip seducător,

Ai tăi ochi ... neiertători.

Mijiți în sânge-moarte.

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.

Din ochii negrii

Îmbălsămați,

Purtând pecetea

Însetată,

Tot prezentu-i o visare

A tristei mele amintiri.

Trezește-te din viața aceasta

Etern coșmar al cărui suflet

O, tu om

Născut din lumea

Degradată de prezent.

Să incercăm să fim mai buni,

Poate chiar puțin nebuni

Putrezind lângă altarul

Timpului de zi cu zi.

Să încercăm dacă se poate

Ca prin traiul ce-l avem

Și-a luminii insulare

Crezul nostru de-acum să fie

Împărțit în agonie,

Teamă

Și extaz.

Asculta-ți și luați aminte

Pe planeta ce-o ruinați   

Nu-i cadou,

Nu e nici premiu

Că tu exiști și ești vei fi

Tu ești doar viața efemeră

A cărei cântec și chemare

Din întâmplare

S-a născut pe acest Pământ.

Precum greșeala strecurată

În mod voit și arbitrar

Pe planul vieții

Secundar

Mânjind cu sare

Mâzgâlind în mare

Tabloul vieții ce n-a fost să fie

Însă tu l-ai continuat

L-ai subjugat,

După chipul tău

Tu l-ai pictat,

Între pensula  și culoare

Mai e ceva ce n-ai să știi

Tu  niciodată,

Este clipa reîntregită

A unei rame al cărei vis

E să fie, să rămână

Nepictată

Neatinsă, netulburată

Ce poate fi, tu l-ai pictat

Și ai uitat,

Ce n-a fost dar putea să fie.

Peste timp și peste ani

Când nici unul nu vom mai fi

Din geneză se va naște

Același zeu ce prin credință

Va mai spune încă o dată

Să fie lumină

Sau poate doar noapte

Din nou

Pe acest Pamânt.

Cu amintirea-n suflet

Voi merge pe al meu drum

Așteptând în tăcerea dimineții

Un mic semn, pe caietul vieții

Scris cu litere amare

Însemnări al căror sens

Eludează și gândirea

Răspândind în lumea întreagă

O otravă îmbietoare

A tot ce-a fost,

Și o să mai fie.

A tot ce sunt

Ve fi și tu.

Ce nu-nțeleg, nu pot  vedea

Fără silabe și cuvinte

Doar în vise mi se așterne

Cuvântul tău ca o chemare

Alerg spre tine să pot vedea,

Simții și eu lumina ta.

Pe  noua cale acum voi merge

Pășind ca și întâia oară

Sub călcâiul tău tresar

Strivindu-mi trupul viciat

De secunde împrăștiat.

Câlcând durerea în picioare.

De citești aceste rânduri

Prin silabe colorate

Trec secunde a căror clipe

Trunchiate de destin

Privesc geneza și mă întreb

Ce-am pierdut ca omenire

În secunda ce-am ales-o

Și-am crezut noi cu tărie

Că din bici și nicovală

Vom ajunge  un car cu boi.

Însă acum e prea tîrziu

Ne-am rătăcit fără scăpare

A noastră cale am pierdut-o

Devenind doar o nuanță

A absenței de a trăi.

Un talger pe o balanță,

Dependenți de viață.

Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.

Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.

Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.

Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.


Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.

Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.

Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.

Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.


Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.

În astă lume, într-un chip,
Toate-s castele de nisip.
Le spală valurile mării
Sau, le distrug moștenitorii...

Uitând viața s-o trăim,
Tot construim șiconstruim,
Mormane tot mai mari de fleacuri,
Cu scopul să dureze veacuri

Făr a ne trece doar, prin minte,
Că au creat și-alții-nainte
Sperând că va avea vr-un rost.
S-au șters, întocmai cum n-au fost.

Poate, chiar astă poezie,
Altcineva a fost s-o scrie,
Chiar cu identice cuvinte,
Cu multe veacuri înainte.

Dar pasul timpului, cel greu
A șters-o. Am simțit-o eu.
O pun acuma pe hârtie,
De-nvățătură să ne fie.

Vre-o minte să o lumineze,
Vr-un suflet să-l însenineze
Și-un "filozof" sau, vr-un "erou",
Va șterge-o în curând, din nou...

    Celui care singur îşi atârnă 
    Sufletul în cui de noapte,
    Obosit în viaţa ternă 
    Tăvălită-n praf de şoapte...
    
    Îi închin pahar de vorbă 
    Spre deşartă pomenire 
    A cuvintelor cohortă 
    Înşirate-n tiv subţire...
    
    Tâmpla de ţi-o pui pe perini 
    Cu miros de măr sălbatec,
    Treaz să fii în gând cu nimeni 
    Şi-n fuior de vis văratec...
    
    Umbră dulce şi amară 
    A iluziilor moarte 
    Trist, ecoul te-nconjoară 
    Precum ruga dintr-o carte...

Logica e pierdută
În labirintul minții,
În făgașe de uitare,
În angoase de nemurire.
Caut și tot încerc,
Dar iar nu găsesc.
Cum se poate oare
Ca ceva ce mă distruge
Să-mi placă așa de tare?
În haos alarmant
Liniște găsesc,
În pieriri de sentimente,
Calmul să-l dobândesc,
Răbdare și stăpânire să dovedesc.
În furtuni asupritoare,
Răzleț capul să-l țin sus,
Spatele drept,
Încredere să am,
Căci după ploi aspre
Apar cele mai frumoase
Culori pe cer.

Cum să mă numesc?
Nu-mi amintesc
dar aș veni dac-ai chema o ploaie.
Cum să mă numesc?
Cum ai vrea? 
Cum mi-ar plăcea?
Să mă numesc mândrie
judecată
răutate?
Sau doar ele să mă cheme?
Aș veni
dac-ai chema o ploaie.
Aș străpunge uscatul,
uscatul cel de nestrăpuns
aș uda pământul și
ți-aș uda sufletul
dacă m-ai chema.

    Zâmbind, am mai facut un pas către neant,
    Pierdut, îmi regăsesc iarăși, ritmul constant,
    În ecou nesfârșit de lacrimi și bocete mute,
    Am să îndrept ale cenotafului tăioase cute…
    
    Căci propria-mi efigie, calm, mă așteaptă,
    În carusel de lumină îmi văd viața în șoaptă,
    Prin mine, alte timpuri, oameni și fapte,
    Se trec culese cu grijă ca fructele coapte…
    
    Elogioase cuvinte săpate în piatră umbrită,
    Povestesc grav despre lumea mea infinită,
    Epitaful meu e demult erodat și expus,
    În tăceri măiestrit zdrențuite-n apus...
    
    Pe loc nu pot să stau, să zăbovesc o clipă,
    Căci viața curge înspre-a timpului risipă,
    Străluminat, șovăitor, dar foarte important,
    Zâmbind, am mai facut un pas către neant...

Gândurile-mi adunate fir cu fir

Ce în versuri doresc să le răsfir,

Au muza cu care să mă luminez

Inspirația ca stihul să-l încununez.

Din vuietul suspinelor sufletești

Pe care vrei, speri să-l liniștești,

Îl acoperi cu gândul tău celest

Și ascuns în fiecare nobil gest.

Grâul să se cultive în nord-est,

Bujorii să-nflorească în sud-est

Pomii să rodească în nord-vest

Și grădinile bogate în sud-vest.

Fluviul cu marea să se-mpreune

Cu voință de-a fi pace-n regiune.

Munți și ape de străbuni vegheate

Care-n țară de Dumnezeu-s create.

Lumina orizontului din depărtare

Să fie ca o undă vie de-ndreptare

A relelor ce pe pământ se-ntâmplă,

Și care au o formă conflictuală amplă.

Să lăsăm fluviul gândului bun să fie

Esența faptelor înșiruite-ntr-o grafie,

Cu care să putem mereu reaminti

Că munți, ape și cer, nu le poți clinti.