Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Poems in the same category
Ce rost are?
Ce rost are-n astă lume?
Să îți faci propriul tău munte
Tot ce-ai strâns de-alungul vieții
Au fost doar, nenumărate lecții.
Ce rost are-n astă lume?
Să trăiești un timp finit
Când cel care te așteaptă
Este unul infinit.
Ce rost are-n astă lume?
Să te bucuri de-a ta viață
Când din ea tot ce rămâne
E un nume și-un prenume.
Odă femeii
Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.
Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.
Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,
La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.
De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.
Altă zi
Suflet drag,
O zi în viața
În dar am mai primit
O nouă zi ,
O rază de soare,
Un zâmbet pe buze.
Cerul îl privesc
Când pe iarba zăbovesc
Gândire semantică
Abstractă - lucidă
Inspir adiere de viață
Expir gânduri uitate
Gânduri despre iubire
Despre nemurire de neam
Întrebări puse
Dar neraspunse
... si un apus privesc
Alene ma ridic
Ma îndrept spre stele
Iar asa a trecut
Printre doua lacrimi
Și un zâmbet
Alte zi din a mea viață.
Rugăciune de iertare
Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...
Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...
Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!
Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...
Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...
Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...
Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...
Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!
Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...
Prea multă sensibilitate în portugheză
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
Muita sensibilidade
A sensibilidade é boa à sua maneira. É bom ser sensível, lamentar quando alguém vivenciou acontecimentos menos agradáveis, estar com ele, ouvi-lo, tranquilizá-lo, compreendê-lo, aliviar seus sofrimentos, suspirar com ele, chorar com ele. envolvê-los quando estiverem com frio, enfaixá-los quando o gato os arranhou (que também foi culpa deles arranhá-los, porque não sabem brincar com isso), colocar uma bolsa de gelo neles da geladeira por causa de um tornozelo torcido, enxugar as lágrimas, dar remédio para baixar a febre, protetor labial para evitar que fiquem tão rachadas, desinfetar as cutículas sangrentas quando não sabiam fazer as unhas, queriam ter unhas mais compridas do que tinham naturalmente, porque é a moda, e agora só têm sangue, vamos colocar mosquiteiros, para que não mordam tanto, chupem o sangue, não transmitam malária nem febre amarela, vamos levar inseticidas, se eles ainda insistem em entrar em casa, vamos pegar também um ventilador para dispersar o cheiro dos inseticidas, deixar a janela entreaberta para que os mosquitos não entrem e saia o cheiro do inseticida. Vamos ajustar a caldeira para dar também água quente, não só fria, porque aí será necessário ainda mais cuidado. As economias não levam realmente em conta as necessidades individuais das pessoas; são mais uma necessidade egoísta de um homem.
Também não vamos economizar nos suplementos que fortalecem o sistema imunológico, como a vitamina C, que tem um sabor deliciosamente cítrico e não custa muito, é acessível, você consegue com uma simples limonada, então não temos motivos para deixar de comprá-lo .
Vamos comprar blusas grossas e fofas, que só servem para ficar em casa. Vamos levar a máscara de cuidado facial, máscara que previne o aparecimento precoce de pés de galinha e linhas de expressão. Somos muito jovens para ter rugas!
Em geral, a sensibilidade é irmã da generosidade e do cuidado, mas o que fazemos quando ela foge do controle, atinge novos patamares, não tem limites? Essa ainda é uma sensibilidade benéfica, saudável e bem compreendida? Não, claro que não. Já algo em nosso jeito de ser está rangendo, e essa sensibilidade é o principal sintoma. Seria apropriado nos perguntarmos: “Por que sou assim?”, “Estou exagerando?”, “O que me leva a ter reações tão intensas a coisas essencialmente triviais?”
Você encontrará a resposta perdida em algum lugar do seu passado. A sensibilidade de que estamos falando surge como resultado de um episódio traumático da vida? Você não demorou tanto quanto esperava em uma prova e desde então decidiu desistir de tudo, achando que não adianta mais? Você não teve as oportunidades que esperava? Você não foi capaz, devido às circunstâncias, de fazer algo que se propôs a fazer? Se a resposta for “sim” para pelo menos metade delas, então não estamos falando exatamente de sensibilidade, mas de uma reação adversa a coisas que aconteceram, que nos machucaram momentaneamente e deixaram uma ferida não curada completamente.
Como tal ferida poderia ser curada? Coçando cada vez mais. Sentado e analisando, de onde vem essa raiva acompanhada de sensibilidade? Você teve a coragem de ir para não sei que faculdade sueca. E aos 19 anos é preciso muita coragem, para pegar o voo, para sair da casa dos pais, de uma cidade do interior, justamente para um grande centro universitário. E aí o que ver, o caminho para o sucesso e faculdades interessantes para passar no currículo, não é apenas salpicado de momentos de paz, ela é daquelas que gosta de gritar, berrar, humilhar os alunos por não pronunciarem perfeitamente esta língua do norte - o germânico, que não conheço perfeitamente os tempos verbais, que não domino a gramática e a sintaxe... ainda é perfeito? Eu nem sei o que seria perfeito, quão perfeito seria, e não acho que a perfeição subjetiva deva importar. Se existissem alguns padrões objetivos, então sim, vale a pena aderir a eles, tentar alcançá-los, porque assim o progresso pode realmente ser medido e observado. Ao passo que, se são metas que apenas uma pessoa deseja, as demais não, não faz sentido nos compararmos, de qualquer forma não podemos avaliar ou pesar nada do que ouvimos. É certo que quem humilha os alunos por não saberem perfeitamente tem o coração de um silvicultor que derruba árvores numa esteira rolante sem olhar o que deixou para trás. Sim, os critérios de avaliação são muito objetivos, como pode você, como uma mulher de 58 anos, que só se cercou de sueco a vida toda, considerar que uma estudante de 19 anos deve ser igual a você em domínio, em habilidade ? Estamos aí para aprender, se nascêssemos prontos para aprender não nos matricularíamos em nenhuma especialização e pronto, do que precisaríamos se já soubéssemos? Não era mais barato, sem aluguel, sem viagens de trem, sem dormitórios, sem associação à biblioteca, sem comida e muitas outras utilidades? É engraçado o que acontece quando mulheres de 58 anos julgam você pelos seus próprios valores. É como se o aluno meditasse para uma criança de 8 anos. Ele mal consegue escrever em sua própria língua naquela época, muito menos em inglês, francês... Não seria traumatizante começar a repreendê-lo por não ter tido tempo de dominar perfeitamente o conteúdo? Enquanto? que a pessoa que dá aulas particulares se torna vaga na expressão? Tempo, ou seja, ele poderia ter negociado com a mãe para pedir que ela o desse à luz aos 5 meses, e não aos 9 meses, como é normal, para aparecer no mundo mais cedo, para aprender mais cedo, só porque é isso que a pessoa quer quem dá aulas. Há também a questão do tempo terrestre. Enquanto vivermos no mesmo planeta, todos teremos a mesma quantidade de tempo, 24 horas, não mais.
Esta perfeição subjetiva dos outros dá origem a sensibilidades de todos os tipos. Nem faz sentido desejar tocá-lo. Não sabemos o que quer a pessoa que não está feliz conosco. Não sabemos o que ele pensa, como pensa, o que prefere, o que não prefere, quanto, o quê, como e em que medida.
A perfeição subjetiva dos outros é paralisante, tanto emocional quanto factualmente. Se o aluno for humilhado toda vez que abre a boca, ele ainda terá a confiança de que tem chance de se tornar um bom falante de sueco? Será que ela ainda encontrará forças, no fundo da alma, para continuar, para querer praticar, ler, melhorar, até obter a fluência, a cadência e a musicalidade da língua? Não, não tem como. Ele tinha boas intenções que desmoronaram ao longo do caminho.
A perfeição subjetiva dos outros desacelera, reprime. É como fazer com que seu professor planeje cada som, quando e como dizê-lo. Essa técnica de aprendizado não o intimidaria? Onde está a paixão, o encanto, a beleza mais irregular e versátil da linguagem? Quando você terá tempo para focar no vocabulário, gramática, sintaxe e no que ela quer quando o foco está sempre em como você fala? Não se torna um obstáculo que você não consegue superar? Corrigido como acontece com testes de múltipla escolha. Você se deparou com uma pergunta para a qual não sabe a resposta correta, embora já tenha respondido bem. O que você está fazendo? Você fica preso aí e não segue em frente, só porque lá você não conhece? Seria uma grande perda, tanto para o avaliador quanto para você (em primeiro lugar).
Como resposta à perfeição subjetiva dos outros, devemos construir o nosso próprio conjunto de valores, a nossa própria perfeição, cuja atenção, ser objetiva, por vários motivos: para não atingir aquela sensibilidade que nos impede de fazer o que queremos e sentimos até isso evoluímos, tanto quanto é humanamente possível, não sendo constrangidos por outros, por outros aspectos e por outras circunstâncias.
În pribegie
Într-un corp de om pribeag șade-un suflet blestemat
Ca o cioară pe o sfoară croncănind a viață-amară,
Cântec trist dintr-o vioară, pe un câmp scăldat în ploaie
Șade omul cătrănit pufăind un gând timid
despre lumea ce-a iubit.
A plecat de ani de zile spre tărâm cu apă vie,
Să nu se mai necăjească de durerea omenească
Și să pună-n sacul lui doar plăcere și tutun,
Iar în ceas de dimineață să se întoarcă iar acasă.
Pe un drum lucrat din piele și din gânduri de-alea grele
Nu putea a socoti de e noapte sau de-i zi,
Căci trudea nefericitul să-și creeze drum cu trupul,
Fără să priceapă bine că-l plângeau acas’ copiii.
S-au dus anii tinereții și s-a dus blândețea feței
Pe meleaguri depărtate într-o lume fără noapte,
S-au pierdut neîmplinite toate visele plăcute,
Căci în lumea de acasă ești un venetic prin casă.
Umbli-n viață necăjit ca să strângi un ban cinstit,
Iar acasă toți golanii stau la masă la chiolhanuri
Și rânjesc de sus din vile la plăpândul om din tine
Și la munca ta de-o viață pentru copii și nevastă.
Cum să nu fii necăjit când lăsași tot ce-ai iubit
Și te-ai dus în pribegie pe un vis și pe-o simbrie,
Iar acum când te-ai întors ești văzut de sus în jos,
Și din omul care-ai fost a rămas doar simplul os.
Când te-ai dus la cimitir să îți plângi ai tăi părinți
Te-a-ntrebat popa-ntr-o doară de-ai venit să-ți faci pomană,
Căci ți-e trupul învelit într-o pânză de argint,
Iar pe față porți o barbă de un cot și-i tare albă.
Bate clopotul în sat c-a murit un moș beteag
Și s-a dus la cele sfinte c-un toiag din lemn, din curte...
Un pribeag, un venetic, asta-i tot ce ai muncit,
Un covor de frunze moarte pe poteca vieții mată.
Într-un colț de cimitir, într-o groapă blestemată
Șade sufletul rânjind pe coșciugul tău muncit,
Iar pe-un pom de lângă poartă croncăne o cioară-n noapte
C-ai plecat iarăși departe doar c-un rând de haine-n moarte.
Other poems by the author
Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
Ext - Ector
Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.
„Un glas mut se auzi în noapte”
Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.
Încercare – capitolul II
Mijiţi în sânge-moarte
Ca două clipe împreunate
Două timpuri îngemănate
Eu și tu alergând sub marea
Căutându-ne amarul
Vieții-n doi de a nu mai fi.
Când te-am văzut
O clipă doar
Într-o joi sau poate nu,
Inima mi s-a oprit
Și pe loc m-am îndrăgostit.
Parcă erai și totuși nu
O părere singulară
A cuvântului sfârșit.
Totodată am alergat
Tot atunci te-am și strigat
Însă pieptu-mi bubuia
Inima-mi tresălta
Ca un nebun țipând amarnic
În zadar te-am căutat
Unde ești,
Unde, poți fi tu oare?
Zână a vieții sfâșietoare
Crăiasa a nopții înșelătoare.
Însă tu, nu m-ai văzut
N-ai alergat, nu te-ai oprit
Tot ai mers urcând mereu
Dealuri, munți fără-ncetare,
Săvârșind fără să vrea,
Cu privirea ta,
Mii de victime,
Colaterale,
Mii de daune,
Marginale,
Ca și mine
Sau ca tine
Ca și noi,
Poate ca voi.
Pentru o clipă am cunoscut
Fericirea, de a putea,
Uita,
Întreg trecutu-mi viciat
Viitorul tulburat
Și prezentul cariat.
Al unui simț a cărui stare
Deșteptată de-o sărutare
Nu există, să-i dau un nume
Nici prenume sau altceva.
Închipuită-n visarea
Fericirii de moment.
Zi și noapte
Prizonier
Legat pe veci,
De vraja ta,
Sub umbra ta,
Etern voi fi.
Tu respiri același aer,
Dar ai uitat
Cândva
Am fost și eu
O mică parte din expirația ta.
M-ai aruncat ca un gunoi
Ca un abces plin de puroi.
Mereu un altul, altundeva
Mereu în zare,
Căutând în veci, pe veci,
O nouă,
Transformare.
O secundă chipul tău
În timpul meu el va rămâne
O torță vie,
Mistuitoare,
A unei clipe milenare
În vidul cosmic atârnată
De mintea mea dezrădăcinată.
Te iubesc,
Dar oare ce e iubirea?
E ca atunci când fără tine
Tot ce văd în jur mă doare
Când de dorul tău îmi vine
Să-mi scot ochii și-al meu văz
Că poate astfel vei rămâne
De-a pururi în ceruri în mintea mea
O icoană,
Imaculată-n amintirea,
Clipei vii
A cărei viață
Tristă și desăvârșită,
N-am trăit-o
Eu niciodată.
Sub a sorții nepăsător
Și a sufletului trădător.
E târziu în anotimpul fără număr și mișcare
Sunt tot eu
Un oarecare
Trăindu-și clipa despărțirii.
De tine însumi, aș vrea să pot
Dar nu pot, nu voi putea
Același suflet,
Pe care tu,
L-ai aprins fără să știi,
Te rog acum când nu mai ești
Să-l stingi cumva,
Nu ți-aș dori, să mă cunoști,
Ce simt, trăiesc, e monstruos
În fața ta-s... neputincios.
În genunchi îți cad acum
Iartă-mă că am cutezat,
Și o secundă am privit
Al tău chip seducător,
Ai tăi ochi ... neiertători.
Mijiți în sânge-moarte.
Memorii
Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.
Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.
Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.
Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.
Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.
Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.
Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.
Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.
Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.
Umbra
În fiecare zi
De un infinit de ori
Și copacii mor
Așteptând în rând ca la tăiere
În a omului onor
Sacrificați pentru o clipă de plăcere.
Ne mișcăm, trezim, visăm
Fără ca-n viață să discernem
Un cărbune de diamant
Un diamant ce-i tot cărbune.
Nu conștiința, inteligenţa
E ceea ce
Ne face umani, geniali sau raţionali.
Deşi trecură
Eoni întregi
N-am învăţat
Cum să trăim în armonie
În agonie
Sau entropie
Cu mişcarea pendulară
A timpului neînăscut.
Orice făptură, oricât de mică
Inteligentă de-ar fi,
Ca și norii distrugători
A căror spaime seducătoare
Creează viață din eter.
Trăiește în sine prin ea însăși
Precum o umbră neluminată
Ca o rază întunecată.
Din spaime abrupte înălțate
O pădure milenară
Ar fi arsă, reclădită
Sub chip de om reconstruită.
Suntem o umbră
(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule, umbra, aceeași umbră, tot te va urmări).
În căutarea dimineții.
Noaptea găsim ce e tristeţea
Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji
Şi totuşi pentru a noastră mântuire
Strivim și baza rădăcina
Rugându-ne ca și tulpina
Să stea dreaptă înălțată
Strigând zadarnic un crez impur.
Un sunet alb de a viețui
Neputința de a muri.
Suntem trăitori doar cu gândul,
Pe vecie trădători,
Vom fi.
Suntem aici, ai voștri stăpâni
Vai de noi căci prin
Tăiere
Ce distrugem ne înconjoară
Ca-ntr-o plasă a minciunii
A durerii, slăbiciunii
Și a bolii de a fi
Un om prea mic pentru a întelege
Căci prin viaţa ce-o curmăm
Noi la moarte ne condamnăm.
Trăim şi nu ne uităm
La umbra ce-o călcăm.
Încercare – capitolul III
Cu amintirea-n suflet
Voi merge pe al meu drum
Așteptând în tăcerea dimineții
Un mic semn, pe caietul vieții
Scris cu litere amare
Însemnări al căror sens
Eludează și gândirea
Răspândind în lumea întreagă
O otravă îmbietoare
A tot ce-a fost,
Și o să mai fie.
A tot ce sunt
Ve fi și tu.
Ce nu-nțeleg, nu pot vedea
Fără silabe și cuvinte
Doar în vise mi se așterne
Cuvântul tău ca o chemare
Alerg spre tine să pot vedea,
Simții și eu lumina ta.
Pe noua cale acum voi merge
Pășind ca și întâia oară
Sub călcâiul tău tresar
Strivindu-mi trupul viciat
De secunde împrăștiat.
Câlcând durerea în picioare.
De citești aceste rânduri
Prin silabe colorate
Trec secunde a căror clipe
Trunchiate de destin
Privesc geneza și mă întreb
Ce-am pierdut ca omenire
În secunda ce-am ales-o
Și-am crezut noi cu tărie
Că din bici și nicovală
Vom ajunge un car cu boi.
Însă acum e prea tîrziu
Ne-am rătăcit fără scăpare
A noastră cale am pierdut-o
Devenind doar o nuanță
A absenței de a trăi.
Un talger pe o balanță,
Dependenți de viață.